Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915 în cartierul Buzești din București, a fost fiul unui contabil la Poștă și a debutat la vârsta de 18 ani, după ce absolvise Liceul „Gheorghe Şincai” și devenise student la Facultatea de Drept, deși cochetase cu muzica din perioada adolescenței. La început a cântat la baluri şi concerte de estradă, între 1937 și 1939 a fost unul dintre artiștii orchestrelelor conduse de Iulian Ghindă sau Dinu Şerbănescu, ce aveau contract la Cazinoul din Sinaia, a primit, pe rând, angajamente la Teatrul „Alhambra”, „Gioconda” şi „Boema” (din 1940), la „Savoy”, sub conducerea lui Ion Vasilescu, şi la „C. Tănase” (din 1944), dar și la restaurante și grădini de vară. A cântat de trei ori pe marea scenă Olympia din Paris, de două ori în Canada, la New-York şi în Israel, a avut turnee în aproape toate țările europene, dar, de fiecare dată, gândul îi era la Bucureştiul lui iubit.
Printre cele mai cunoscute piese ale “eternului Gică” se află “Am strâns toamnă după toamnă”, “Păcat, fetiţo dragă, că nu m-ai înţeles”, “Inima-i un telefon”, “Truli, truli, dragă”, “Mi te-ai lipit de suflet ca marca de scrisoare”, “Trece timpul ca nebunul”, “Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii”, “Bucureştiul meu iubit”, “Mână birjar şi du-mă-n noapte, tot mai departe, oriunde ai vrea”, “Să-mi cânţi cobzar bătrân ceva, să-mi cânţi ce-oi şti mai bine”, “Cele mai frumoase fete”, “Cântă ciorba-n polonic şi cafeaua în ibric”.
În 1977, într-un interviu pentru revista Flacăra, artistul a vorbit despre începuturile în Bucureștiul interbelic, despre turneele sale și despre disciplina care i-a guvernat întreaga viață:
“— Pentru oamenii vârstnici, mai ales, Gică Petrescu este artistul drag al tinereţii lor de altădată. V-aş ruga deci să reînviaţi farmecul Bucureștiului, cu grădinile de vară şi băncile de la şosea, cu birjari îmbrăcaţi în catifea moțăind în aşteptarea câte unui client.
— Emoţionante, frumoase amintire. Grădina da vară, însufleţită de o mică orchestră, este un lucru specific românesc şi-şi găseşte obârşia în plăcerea românului, mare îndrăgostit de natură, şi în felul climei noastre, cu primăveri prelungite şi veri cu nopţi călduroase. Grădina de vară nu e decât nocturnul… diurnului la iarbă verde.
Orchestra de câţiva instrumentişti întregea atmosfera fără a-i deranja pe consumator ori pe vecini. Grădini de vară mai există şi astăzi, însă şi-au pierdut din farmecul de altădată, mai ales din cauza orchestrelor prea gălăgioase. Pe vremuri, micile formaţii ale unui Grigoraş Dinicu, Ionel Cristea, Petrică Moţoi însemnau un fel de „marcă a fabricii”, lumea venind mai mult să-i asculte pe ei decât să mănânce. Instrumentele erau reci, adică nebăgate în priză, dar pline de poezie. Nu o dată omul necăjit lăsa mititeii să se răcească pentru a coborî o lacrimă pe vioara lui Dinicu, atunci când acesta îi cînta romanţa preferată. Era epoca corzilor şi nu a suflătorilor.
Când am fost în Canada, acum doi ani, la Montreal am vizitat unul din cele mai mari restaurante şi am ascultat cu emoţie şase violoniste care, în surdină, nu făceau altceva decât ceea ce făceam noi acum câteva zeci de ani la Bucureşti. Trăsura a dispărut din Capitală, dar la Viena am reîntâlnit-o păstrând încă parfumul timpurilor de odinioară. Astăzi, o plimbare cu trăsura a devenit, din păcate, un lux.
— Mulți dintre partenerii dumneavoastră de ieri au dispărut. Ar fi interesant să evocăm împreună câteva foste celebrități ale muzicii uşoare.
— Mie îmi place să-i zic șansonetă. Mi se pare termenul mai propriu, mai apropiat de repertoriul cântat de mine şi de predecesorii mei. Aşadar, pe părintele şansonetei româneşti l-a chemat Alfred Pagoni. Era extraordinar. Niciodată nu se repeta, în fiecare seară era altul, cu toate că repertoriul era cam acelaşi. El cânta, în primul rând, pentru sine şi apoi pentru auditoriu, iar de înşelat nu se înşela niciodată. În fiecare seară scruta sala, punea ochii pe un consumator cunoscut, căruia-i închina câte un catren, spre deliciul şi amuzamentul consumatorilor. A urmat apoi Jean Moscopol şi după el Cristian Vasile. De câte ori
vorbesc despre Cristian Vasile îmi vine să plâng. A fost un foarte mare artist, a ridicat tangoul şi romanţa românească pe cele mai înalte culmi, înzestrat cu o voce remarcabilă, cu o prezenţă scenică plină de farmec. Cristian Vasile era şi ceea ce se numeşte un bărbat frumos. Aceste avantaje i-au fost, din păcate, fatale. Ultimele zile şi le-a petrecut în anonimat ca regizor de culise la un teatru oarecare.
— Dacă nu mă înşel, el predă ştafeta lui…
— …Gică Petrescu, care-şi începe activitatea fiind student la Facultatea de drept. Animatorul mişcării artistice de atunci e actualul medic veterinar Eugen Tatulea din Braşov. Este necesară o precizare. Ştafeta, preluată atunci de la Cristian Vasile, e doar un fel de a ne exprima astăzi. El era mare, pe când eu îmi îndreptam cu frică privirile spre muzica românească, în lansarea mea ca artist un rol determinant l-au avut radioul şi discurile. Apoi au urmat teatrele muzicale care, fără discuţie, au însemnat un pas înainte faţă de radio.
— Înainte de a vă vizita, m-am documentat citind din presa vremii aprecieri şi critici asupra activităţii dumneavoastră artistice. Ce spunea presa? În esenţă, talentat, amabil, ambiţios, bun-simţ, serios, exigent până la pisălogeală, cu o viaţă profesională exemplară. Dar zgârcit. Fără să vreau, v-am schiţat portretul.
— Să mă gândesc. Nu-i uşor să fiu sincer, fiindcă oamenii, cititorii dumneavoastră sunt, poate, şi spectatorii mei. Cred despre Gică Petrescu că e darnic cu prietenia, că iubeşte oamenii, că e săritor până la sacrificiu. Totdeauna şi-a ajutat aproapele, atunci când a socotit că merită şi a făcut toate acestea nu pentru o recompensă ulterioară, ci pentru că a simţit că aşa trebuie să procedeze. Cu mine şi cu cei din jur am fost aspru atunci când era vorba de risipit bani. Această asprime, această chibzuială mi se trage din tinereţe, când, adolescent fiind, am fost nevoit să-mi întreţin familia. A fost un exerciţiu pe care nu-l regret, pe саге-l recunosc deschis şi cu capul sus.
— Repetiţiile vă plictisesc?
— Sunt un adept acerb al numeroaselor repetiţii. Ele sunt eşafodajul viitorului succes. Sunt împotriva improvizaţiilor, dar le susţin pe cele ce par spontane pentru spectator, repetate fiind cu asiduitate în culise. Improvizaţia de succes este cea gândită cu nişte ceasuri înainte. Un adevărat artist n-ar trebui să accepte nici o apariţie în public fără repetiţie. Este lipsă de respect faţă de el şi faţă de tine. Publicul cheltuieşte bani şi timp ca să te asculte. Trebuie onorat.
— Vi s-a întâmplat să apăreţi în săli goale?
— Nu o dată. Dar mi-am făcut numărul cu toată seriozitatea. Dacă există un singur spectator în sală, ei bine, acela trebuie onorat. Şi, pentru că în meseria noastră puţină amărăciune în suflet nu strică, poate atunci să fi cântat mai bine. Seriozitatea la repetiţii şi respectul pentru public le datoresc lui N. Stroe, care are o ţinută impecabilă din acest punct de vedere.
— Ultimul dumneavoastră disc cu tangouri româneşti a apărut într-un tiraj impresionant: 100 000 de exemplare. Cum explicaţi acest lucru?
— Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să recunoaştem fenomenul la modă numit retro. Iată deci primul considerent. Apoi tangourile au fost iubite şi vor fi iubite datorită liniei melodice liniştitoare. Aici trebuie să-l amintesc cu veneraţie
pe regretatul Ion Vasilescu, care a ridicat tangoul pe cea mai înaltă treaptă a cântecului. Piesele de pe disc le-am selectat singur. Multe din ele sunt pentru prima oară imprimate. Cândva au fost nedreptăţite. Orchestraţia e modernă, multe bucăţi beneficiind şi de cor.
— Numiţi-mi, vă rog, trei compozitori români de referinţă.
— Vasilescu, Vasilescu, Vasilescu.
— Şi apoi?
— Apoi, o mică pauză, pentru a-i enumera pe talentaţii Dendrino, Fernic, Vasilache-senior. Păcat că sunt prea puţin cântaţi, pentru că unele cercetări sociologice au arătat că tineretul, pe lângă muzica specifică vârstei lui, caută tangoul. Probabil că îl relaxează.
— Stimate Gică Petrescu, ce simţăminte aveţi când ascultaţi o placă de acum douăzeci-treizeci de ani?
— Mă emoţionez, mă întristez şi mă bucur. Mă emoţionez pentru că a trecut atâta amar de vreme şi anii aceia nu-i mai am. Mă întristez pentru că îmi găsesc greşeli de interpretare. Mă bucur că am făcut şi eu ceva pentru ţara noastră.
— Cum staţi cu vocea? Când m-aţi primit, m-a frapat faptul că, deşi în casă, purtaţi o eşarfă la gât. Să fie vorba de o precauţie?
— Toată viaţa mi-am protejat vocea, care este un instrument foarte rezistent atunci când nu-ţi baţi joc de ea. Vocea se şlefuieşte şi se aşază cu timpul. După cum vedeţi, instrumentul e încă bun. Sau, cel puţin, aşa îmi place să cred.
— Aţi jucat şi într-o operetă. De ce numai într-una?
— Încercarea făcută în „Silvia”, unde l-am interpretat pe Bonny, nu m-a satisfăcut, cu toate că regia lui Nicuşor Constantinescu a fost fără cusur. Jucam alături de Sili Popescu şi Dinu Bădescu. Într-o seară mi-am zis: înapoi la şansonetă, Gică, unde eşti ca la tine acasă, şi am plecat.
— Aţi colindat ţări şi continente. Datorită dumneavoastră muzica românească a fost auzită până hăt, departe. Povestiţi.
— Ca să enumăr oraşele şi ţările vizitate, n-are nici un rost. Dar măcar două întâmplări, care au miezul lor, ţin să le spun. Am avut un contract la Grenoble pentru patru luni. Cântam împreună cu Nicuşor Predescu şi Florentin Delmar. Formaţie mică, dar foarte bună. În oraş locuiau numai două familii de români. Şi, drept să spun, eram curios să vedem dacă ne vom bucura ori nu de succes.
Ei bine, acolo, la Grenoble, muzica românească a înregistrat succese remarcabile. Secretul e simplu: frumuseţea muzicii poartă în ea parfumul gliei româneşti. Al doilea moment l-am petrecut la New York, unde am cunoscut un succes de-a dreptul fantastic. Plângea sala, peste două mii de români, plângeam eu, simţeam că mi se pune un nod în gât. Printr-o supremă voinţă mi-am terminat concertul şi cred că am cântat dumnezeieşte. Am terminat sufocat de emoţie şi oboseală.
— Dumneavoastră aţi apărut în deceniul patru al acestui secol. Suntem în deceniul opt, şi vocea dumneavoastră este auzită destul de des în sălile de concerte. Sunteţi oare un fenomen? Cum explicaţi această longevitate artistică?
— Sunt sigur că publicul nu dispreţuieşte vedeta. Vinovaţi sunt cei ce alcătuiesc spectacolele şi care — în goana după nou— se arată gata să lanseze orice diletant în detrimentul unui consacrat. Cine n-are forţă interioară n-are ce căuta pe lungul şi spinosul drum al artei. A doua problemă ţine de etica profesională. Arta, ca şi sportul, cere sacrificii. Somn, odihnă cât mai multă, fără ţigară, băutură şi aşa mai departe. De aceea recomand tinerilor artişti să-şi întemeieze o familie care să le asigure liniştea necesară marilor eforturi cerute de artă. Personal am dus o viaţă spartană. Tentaţiilor tinereţii le-am rezistat cu stoicism. Pe vremuri, când cântam la bar, la maximum jumătate de oră după ce-mi terminam programul eram în pat. Iată secretul longevităţii mele artistice.
— Puteţi să-mi daţi o definiţie a șlagărului? Şi dacă da, explicaţi de ce în urmă cu douăzeci-treizeci de ani, când televiziunea, casetofonul şi alte mijloace de răspândire nu erau cunoscute la noi, şlagărul se lansa şi se răspândea fantastic de repede. Acum, în 1977, în ciuda exploziei informaţionale, şlagărul se răspândeste foarte greu.
— Șlagărul? Lumea îl fredonează la început fără să știe nici un cuvânt. Restul vine de la sine. Dacă acum nu prea putem vorbi de șlagăre, înseamnă că pe undeva linia melodică este greu abordabilă, dar nu-i mai puţin adevărat că melodiile apar într-o cantitate fantastică, fiecare concurând pe precedenta. Ei, bietul Vasilescu cum le mai făcea! Melodiile lui ar fi rezistat cu brio concurenţei de astăzi.
— Sunteţi bucureştean. Vă iubiţi oraşul?
— Am vizitat, aşa cum am mai spus, foarte multe oraşe. Frumoase, nimic de zis. Dar Bucureştiul este inegalabil. ÎI privesc uneori cu melancolie, dar îl iubesc mai mult. Cred în el şi-l văd renăscând ca pasărea Phoenix. Toată viaţa, în toate împrejurările l-am cântat. Împreună cu soţia mea, Cezarina Moldoveanu, am scos un disc închinat lui, Bucureştiului. Capitala face parte integrantă din viaţa mea.
— Soţia dumneavoastră, pe care o chemaţi cu apelativul mamă, observ că vă este, în afară de nevastă şi mamă, o colaboratoare destoinică.
— E si criticul meu numărul 1 care mă însoţeşte pretutindeni. De pe scenă îi caut privirea. Fără ochiul mamei din sală nu ştiu ce m-aş face”.
*** Flacăra, 26 mai 1977
Viața cântărețului a devenit și subiectul unui film biografic, “Muzica e viața mea”, realizat de regizorul Iulian Mihu în 1988, singurul în care maestrul a jucat. Soția sa, Cezarina Moldoveanu, care i-a scris multe dintre textele pieselor, a încetat din viață în septembrie 1989 și, după dispariția ei, un timp a refuzat să apară pe scenă sau la televiziune.
În ultimii ani ai vieții, Gică Petrescu ieșea rareori din apartamentul său aflat pe Bulevardul Regina Elisabeta. A încetat din viață pe 18 iunie 2006, la vârsta de 91 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Fotografiile albumelor: www. discogs.com
Puteți citi și:
Zavaidoc, lăutarul legendar al câciumioarelor interbelice
