Spiru Haret, “Omul școalei”

“Spiru Haret, care suferea de mai multă vreme de cancer intestinal, a intrat într-o fază mai gravă a bolii sale, care avea să-l ducă, în Decembrie, în mormânt. Timp de opt luni de zile boala a avut diferite faze. Însă nu se întrevedea totuşi sfârşitul atât de apropiat.

În ziua de 16 Decembrie, starea boalei înrăutăţindu-se simţitor, în urma unui consiliu medical ţinut s’a hotărât internarea suferindului într’un sanatoriu, Spiru Haret fiind de îndată transportat la sanatoriul Gerota a doua zi”, scria, la dispariția savantului, presa bucureșteană, relatând cu amănunte circumstanțele decesului.

Luni a fost operat şi se părea la început că intervenţia medicală va avea consecinţe fericite. Survine însă o nouă astupare a intestinului în urma căreia întreg organismul este intoxicat, orice nouă intervenţiune nemaifiind în stare să salveze pe bolnav. Nici nu i se mai face vreo operaţie, şi marţi noaptea Haret este transportat acasă la el. Pe drum însă, moare, din cauză că nici nu mai putea respira.

La locuinţa sa din strada Verde, corpul lui Spiru Haret a fost aşezat pe un catafalc, urmând ca în zilele următoare să aibă loc pelerinajul, şi într’adevăr a fost un adevărat pelerinaj. Rude, amici politici, prieteni personali, printre care găsim pe Al. Marghiloman, C. Stere, I. G. Duca, Mârzescu, prof. Minovici, până şi regele Ferdinand, pe atunci principe, au venit să vadă pentru ultima oară pe omul şcoalei.

Dimineata_1935_06-1650593862__pages131-131-1

Regele Carol şi Regina Elisabeta au trimis câte o scrisoare de condoleanţe soției lui Spiru Haret, doanna Ana Haret. S’au depus coroane peste coroane, şi nenumărate au fost semnele de simpatie şi admiraţie pentru cel ce fusese animatorul culturalizării poporului

Ziarul “Seara” din decembrie 1912 scria: “A avut Haret o mare virtute: a trăit 40 ani în partidul liberal, a făcut politică, a fost de mai multe ori ministru, şi totuşi nu s-a îmbogăţit! Haret a trăit într-o casă modestă, aproape de marginea Bucureştilor, iar la Valea Călugărească avea o vie. Atât.
A întrebuinţat pentru biserici şi şcoli zeci de milioane de-ale statului, dar le-a întrebuinţat fără să-i rămână lui altceva decât mulţumirea omului care face bine pentru cei mulţi!
A participat la consilii de miniştri şi la şedinţe de comitete executive în care se puneau la cale afaceri mari, întreprinderi vaste, unde era rost de îmbogăţire. Totuşi, Haret parcă n-ar fi priceput nimic din ce se vorbea şi se hotăra în jurul lui. Şi-a văzut de ideile lui, a muncit pentru idealul lui, care se confundă cu idealul neamului!”

“Cel mai mare conducător, omul reprezentativ prin excelenţă al tuturor idealurilor noi, şi acela care a lucrat mai mult, mai cu folos în toate direcţiile, a fost Spiru Haret. Ridicarea ţărănimiii, pe toate tărâmurile, a fost programul de activitate al lui Spiru Haret.
Unii au visat, alţii au făcut teorii, alţii au făcut discursuri. Spiru Haret a muncit, tăcut, răbdător, neobosit, cu o tenacitate minunată şi cu o persistenţă nedesminţită. Cântărim bine cuvintele: Haret a fost în această perioadă nouă, ceea ce au fost în perioadele trecute ale istoriei româneşti Kogălniceanu şi Brătianu. (…)

Moartea însă nu i-a îngăduit să desăvârşească opera şi să vadă rezultatele. Dar munca lui a fost mult mai grea. Căci el a avut de luptat cu toată forţa înspăimântător de mare a reacţiunii din ţara noastră şi a fost lipsit şi de sprijinul acelora pentru care lupta. (Ce melancolie şi ce ironie în faptul că pe când în aceste momente pe Spiru Haret îl glorifică mulţi din aceia care nu sunt pătrunşi de un sentiment aşa de adânc pentru el,— tocmai acei care l-аг plânge cu lacrimi amare, — ţăranii care, singuri, sunt recunoscători în ţara aceasta,—nici n-au aflat, desigur de moartea marelui lor prieten, de care nici mai înainte n-ar fi auzit.
Dar lupta lui Spiru Haret a fost, iarăşi, mai grea decât a iluştrilor săi predecesori, dacă ne gândim că ei făptuiau lucruri la care erau ajutaţi de presiunea europeană ori de pilda reformelor săvârşite de curând în alte ţări, pe când Spiru Haret avea de muncit pentru schimbări care nu interesau Europa, nici nu se mai produceau în vecini.
Dar pentru a ţine cu onoare un asemenea rol în lupta socială, ce profundă sentimentalitate trebuie să aibă un om!

Spiru Haret a fost, mai înainte de toate, o inimă mare. Munca vie, puterea lui de voinţă, tenacitatea şi persistenţa îndărătnică sunt mărturia unor puternice sentimente… Sentimentele nu se vădesc prin fraze şi prin atitudini. Fraza poate fi mincinoasă, atitudinea studiată —şi chiar ceea ce învăţaţii numesc expresia emoţiilor poate fi montare, autosugestionare. Câte femei nu plâng la comandă! Şi câtor frazeologi nu li se pare că simt cu adevărat! Numai faptele dovedesc existenţa sentimentelor. Munca mare, nemăsurată, şi munca dezinteresată, acela care nu se gândeşte la nicio răsplată, nici la răsplata morală a gloriei sau a recunoştinţei – munca lui Spiru Haret este faptul care dovedeşte sentimentele adânci ce clocoteau in inima-i care de acum înainte nu va mai bate niciodată.

Dar, ca toţi sentimentalii profunzi, el avea oroare de sentimentalism.

Viitorul_1935_06-1636583789__pagesț39-39-1

În nişte notiţe biografice, d. Pompiliu Eliade ne spune că Spiru Haret, pe când era student la Paris, ştia pe de rost piese de teatru şi cânta în întregime operele italiene de pe vremuri. Cine cântă, e om bun, zice Dumnezeu lui Sf. Petru, într-o poveste de Creangă. Şi o zice undeva şi Shakespeare…
Spiru Haret a fost şi un savant. Teza lui de doctorat se citează şi azi în Franţa. “Mecanica socială”, scrisă în cele mai agitate vremuri ale apostolatului său, a făcut senzaţie în lumea învăţată. Dar acest savant a fost atât de modest! Atât de modest, încât lumea nu bănuia valoarea lui ştiinţifică. La noi în ţară, unde eşti apreciat de alţii în măsura în care te apreciezi singur, modestia poate fi o nenorocire.
Să mai vorbim de Haret “om al şcoalei”? Dar lucrul e prea cunoscut. Profesorii de toate gradele, învăţăceii de toate gradele trăiesc viaţa lor şcolară sub regimul organizat de Spiru Haret.
E greu să fii “omul şcolii” şi e greu să fii un savant, şi e mai greu să fii amândouă în acelaşi timp. Şi încă şi mai greu e să fii acestea când eşti conducătorul suprem al unei mari mişcări de regenerare naţională.
Noi, care ne-am grupat la această revistă, ca să luptăm cu slabele noastre mijloace pentru realizarea acelui ideal pentru care a trăit Spiru Haret – şi pentru care, putem zice, a murit, căci munca aceea istovitoare trebuia să-i slăbească şi să-i atace organizmul, noi avem în acest moment sentimentul nemăsurat al unei pierderi ireparabile.
Şi fiindcă am vorbit de revista noastră, care, pe lângă ştiinţifică şi socială e şi literară, trebuie să adăugăm că şi avântul literar din ultima vreme datoreşte mult lui Spiru Haret. Nu că a încurajat pe scriitori (a făcut şi aceasta), ci pentru că mişcarea culturală la sate a răspândit gustul de cetit şi scriitorii noştri au început să aibă ori vor avea în curând numărul necesar de cetitori. Mişcarea literară nu va mai fi factice, ca orice mişcare literară fără cetitori, ci o adevărată, o sănătoasă mişcare cu atâta mai sănătoasă şi mai originală, cu cu noii cetitori, la care, inconştient, se vor adapta scriitorii, sunt adevăratul public românesc.

O ultimă consideraţie.
Cu moartea acestui mare cetăţean, a primului cetăţean al ţării de până azi, mişcarea de regenerare se va încetini, va îi stingherită, va şovăi. Şi de aceea, toţi acei care l-am admirat şi l-am iubit nu putem să-i cinstim mai bine amintirea, decât să ne îndoim puterile în lupta mare, pe care a dus-o el până la marginea mormântului.
Spiritul lui Spiru Haret va trăi în noi! Iar după noi va trăi în conştiinţa poporului, căci mişcarea al cărei suflet a fost e aşa de hotărâtoare în evoluţia poporului românesc, încât numele său va străluci printre cele cinci şase care vor înfrunta veacurile”. (Viața românească, 1912)