La moartea Doamnei Elena Cuza

PIATRA-NEAMŢ, 2 Aprilie 1909 – Azi dimineaţă, în zori de zi, a încetat din viață Domniţa Elena Cuza. Lângă patul Domniţei se afla d. Theodor Rosetti, fratele defunctei, şi d. dr. Flor. Populaţia e profund impresionată.

***

“S-a stins şi această mare femeie care va ocupa un loc vrednic în istorie alături de marele ei soţ…

Când o posteritate mai dreaptă decât cea de faţă va judeca mai fără părtinire domnia şi faptele lui Vodă Cuza, ea nu va ezita, desigur, să scoată în relief şi pe întâia Domniţă a Principatelor Române Unite.

Şi dacă istoria Țărilor Române ştie poveşti de femei distinse care au fost vrednice neveste ale bărbaţilor lor, în rândul acestor femei istoria va pune şi pe Domniţa Elena.

Puţine sunt trăsăturile din viaţă ei care au ajuns la cunoştinţa noastră, dar ele de ajuns ne-o arată în primul loc ca pe o femeie cu toate trăsăturile frumoase care disting sexul căruia noi, bărbaţii, ne-am obișnuit să-i zicem cel slab.

Istoria nu ne va povesti despre Domniţa Elena ceea ce ne povesteşte despre Domniţele vechi: îndemnuri la fapte vitejeşti, intervenţiuni politice, lupte eroice, — explicabile într-o vreme în care vitejia şi războiul erau lucruri de toate zilele.

Domniţa Elena n-a făcut politică. Urcând alături de bărbatul ei treptele unui tron ameninţat de mii de primejdii, femeia aceasta de viţă get-beget boierească avea convingerea că ea nu are în aceasta nici un merit şi nimic de câştigat decât tulburări, hărţuieli şi multe de pierdut, poate chiar şi viaţa.

Dar, în acelaşi timp, Domniţa Elena a ştiut că are o mare datorie de împlinit către ţară şi naţiune, că are de vegheat asupra vieţii alesului ei, care a fost şi al naţiunii, şi că, deci, are datoria sfântă pe care numai o femeie e capabilă s-o îndeplinească, — de a închide ochii la slăbiciunile bărbatului pentru ca marile calităţi ale Domnitorului să se poată aplica în folosul naţiunii.

Viaţa privată a domnitorilor, ca şi aceea a altor muritori, nu e supusă judecăţii istoriei decât dacă a influenţat asupra actelor lor de domnie. N-am avea deci dreptul să insistăm asupra vieţii intime a lui Cuza dacă tocmai această viaţă intimă nu ar fi fondul de pe care se ridică mai mari, mai lăudabile, calităţile Domniţei Elena.

Nu ştim cine, polemizând cu interview-ul pe care Domniţa l-a acordat ziarului nostru, a avut brutalitatea să spună că, despre noaptea detronării, Domniţa Elena ar avea cuvânt să tacă. Şi tocmai ceea ce a istorisit Domniţa despre acea noapte va face ca figura ei să apară în istorie înconjurată de aureola sanctităţii.

Vodă Cuza a fost un om mare în toată accepţia acestui cuvânt. Ca toţi oamenii mari, a avut şi slăbiciuni mari. Nu mai e nici un secret pentru nimeni modul cum a fost găsit Cuza în noaptea detronării. Cu atât mai puţin a fost un secret pentru Domniţa Elena.

Ce prilej pentru o femeie de şcoală nouă să-şi verse paraponul şi să dea curs liber lamentaţiunilor. Ea are cu adevărat purtarea unei Domniţe. Ea nu vede micile greşeli ale bărbatului, ci marea nedreptate ce i se face, infamia fără nume a cărei victimă este. Şi măreaţă ca una din acele istorice regine, ea se pune în faţa sentinelelor: „Vreau să văd pe Domnitorul”.

Aceasta nu i se permite. Atunci femeia găseşte curajul şi mijlocul politic de a-l vedea, cum i se cuvine unei Domniţe, îşi aminteşte de adversarul, de duşmanul lui Vodă Cuza şi-i scrie: „Ştiu că nu eşti străin de cele ce s-au petrecut. Vreau să-l văd pe Domnitorul. Şi dacă nu voi obţine această învoire de la guvernul român, legitim sau nelegitim, îl voi cere de la consulul Franţei”.

Peste două ore, Domniţa Elena era în faţa lui Cuza…

Nici un reproş, nici un cuvânt de reprobare. Ea nu vede pe bărbatul iubit căzut victimă pasiunii, nu, ea vede numai pe Domnitorul detronat, pe bărbatul iubit, căzut victimă foştilor amici şi al sperjururilor…

Domnitorul n-a spus nici el nimic. A zâmbit numai, un zâmbet care-i îngheaţă sufletul ei, Domniţei, un zâmbet pe care nu l-a uitat toată viaţa. El mângâie copiii, nu copiii ei, copiii lui, pe care ea i-a păzit şi crescut.

Asta e femeia…

În exil îl urmează pe domn pretutindeni. Ea îi închide ochii când moare departe de patria atât de mult iubită şi în care nu i s-a permis să se reîntoarcă, de teamă că naţiunea l-ar putea repune în locul la care nu aspira…

Când Domniţa s-a întors în ţară şi a văzut că Cuza murise, dar duşmanii lui trăiau şi nu se sfiau să-i ponegrească memoria, ea, care dacă ar fi dorit să-i înfunde ar fi putut s-o facă cu vorbe şi documente, a preferat să-şi ia asupră-şi soarta exilului, dar să nu tulbure prin polemici care ar fi putut zdruncina noua dinastie, liniştea ţării…

Învăţase de la Cuza să îndure martiragiul când e vorba de binele Patriei.

Numai de curând, când a văzut că nici o jumătate de secol n-a putut birui răutatea omenească, Domniţa Elena a luat cuvântul…. Şi bătrână şi slabă, a spus prin acest ziar ţării cine a fost Cuza şi cine au fost şi sunt detractorii săi…

Cultul memoriei Domnitorului celui mare căruia i-a fost dat ei să-i fie soţie, iată ce a umplut toată viaţa ei.

Şi acum, când această viaţă s-a sfârşit, ea tot va rămâne în istorie ca o mărturie vie despre mărimea lui Cuza. E mare femeia capabilă de un asemenea devotament, dar mare, desigur, şi bărbatul care l-a putut insufla…

Doar cine are minte de judecat, judece numai după aceste trăsături caracterul Domniţei Elena şi spuie dacă nu va rămâne ea o figură luminoasă în istoria ţării…”

*** Opinia, vineri, 3 aprilie 1909