Henri Philippe Benoni Omer Joseph Petain, mareșal al Franței și șef al statului în timpul Regimului de la Vichy, s-a născut în Cauchy-à-la-Tour pe 24 aprilie 1856. Unchiul său a fost părintele Lefebrve, preot catolic, fost luptător în armata lui Napoleon Bonaparte, iar povestirile despre armată pe care acesta i le-a spus micului Petain l-au determinat să se înroleze în armată în 1876. Unsprezece ani mai târziu, a fost admis la Academia Militară Saint-Cyr, apoi la Școala Superioară de Război din Paris.
În 1890, Petain a fost avansat la gradul de căpitan, iar în 1900 a devenit maior și comandant de batalion. Tânărul locotenent Charles de Gaulle, care a fost sub comanda lui în acele vremuri, își amintea: „Primul colonel, Pétain, m-a învățat Arta Conducerii”.
În primăvara anului 1914, Petain a primit comanda unei brigăzi, deși avea încă gradul de colonel, și s-a remarcat rapid în timpul luptelor din Primul Război Mondial, fiind mai târziu considerat un erou și un „salvator al Verdunului”.
La sfârșitul lunii august 1914, a fost avansat la gradul de general de brigadă și i s-a dat comanda Diviziei a 6-a în timpul primei bătălii de la Marna, în octombrie 1914 a fost avansat la comanda Corpului 33 de armată, apoi a primit comanda Armatei a 2-a, pe care a condus-o în ofensiva din Champagne din toamna aceluiași an.
Este perioada în care și-a cucerit faima de “cel mai iscusit comandant de pe frontul de vest”. Datorită uriașului său prestigiu militar, Pétain a ocupat pentru puțină vreme și funcția de șef al Marelui Stat Major, apoi l-a înlocuit pe Nivelle, în 1917, în funcția de comandant suprem al armatei franceze, după dezastrul „ofensivei Nivelle” și rebeliunea soldaților francezi care a urmat dezastrului.
Petain a înăbușit revolta soldaților prin pedepsirea liderilor răsculaților, dar, în același timp, a îmbunătățit condițiile de viață ale soldaților, oferindu-le hrană bună, îmbrăcăminte călduroasă și mai multe permisii. În noiembrie 1918, a fost avansat la gradul de mareșal.
În epocă au circulat zvonuri că ar fi fost un mare afemeiat și că, în momentul declanșării bătăliei de la Verdun, ar fi fost adus pe front direct din alcovul uneia dintre multele sale amante. După război, Pétain s-a căsătorit cu o veche iubită, Madame Hardon, care a rămas alături de el până la sfârșitul vieții.
După Conferința de Pace de la Paris, a fost încurajat să intre în politică, dar a preferat să rămână în armată, iar în 1931 a devenit inspector general. Avea deja vârsta de 75 de ani.
Până în vara anului 1940, Petain a fost foarte prețuit atât în țară, cât și în străinătate. Premierul francez Paul Reynaud l-a cooptat în cabinet împreună cu generalul Maxime Weygand și nou promovatul general de brigadă de Gaulle, sperând că acest trio va ajuta la însuflețirea spiritului de rezistență și la stimularea patriotismului francezilor.
Pe 22 iunie, Philippe Petain a semnat însă armistițiul cu Germania Nazistă, prin care accepta ca Reich-ul să preia controlul asupra nordului și vestului Franței, inclusiv asupra Parisului. Guvernului francez îi revenea administrarea a aproximativ două cincimi din teritoriul Franței. Capitala de jure a rămas Parisul, dar capitală administrativă a fost desemnat orașul Vichy.
Camera Deputaților și Senatul s-au reunit într-o ședință comună pe 10 iulie pentru a ratifica armistițiul și, în aceeași ședință, cu 569 voturi pentru, 80 împotrivă și 18 abțineri, Pétain a primit dreptul de a promulga o nouă constituție. În ziua următoare, mareșalul și-a asumat puteri dictatoriale, a început să critice A Treia Republică și a pus bazele unui regim autoritarist.
Deviza națională „Liberté, égalité, fraternité” a înlocuit-o cu una nouă: „Travail, famille, patrie” (Muncă, familie, patrie), apoi s-a folosit de puterile sale pentru a-i demite pe funcționarii republicani, a instituit o jurisdicție excepțională, a proclamat legi antisemite și a dat ordine de întemnițare pentru oponenții săi și refugiații străini.
Istoricii consemnează totuși că, atunci când Hitler s-a întâlnit cu Philippe Petain la Montoire, în octombrie 1940, pentru a discuta pe tema rolului Franței în noua „ordine europeană”, mareșalul „l-a ascultat pe Hitler în tăcere. Nici măcar o dată nu a rostit un cuvânt de simpatie pentru Germania”.
După ce britanicii au atacat și scufundat flota franceză de la Mers el Kébir și de la Dakar, Pétain a hotărât să colaboreze cu ocupantul nazist și a acceptat crearea unei forțe armate, „Milice française”, pusă sub comanda maiorului SS Joseph Darnand.
Bătrânul mareșal a aprovizionat forțele Axei cu mari cantități de bunuri și stocuri de alimente și a ordonat trupelor staționate în colonii să se angajeze în luptele împotriva Aliaților (în Dakar, Siria, Madagascar, Oran și Maroc), pentru a respecta prevederile armistițiului din 1940.
După 11 noiembrie 1942, deși Franța vichyistă a continuat să existe din punct de vedere oficial, Pétain a fost doar un om de paie, iar naziștii au anulat orice urmă de independență a guvernului său. Pe 7 septembrie 1944, mareșalul și alți câțiva membri ai cabinetului au fost mutați cu forța în Sigmaringen, iar la scurtă vreme și-a dat demisia din funcția de șef al statului.
În 1945, a fost judecat pentru colaboraționism și, după ce a fost găsit vinovat, a fost condamnat la moarte prin împușcare. Charles de Gaulle i-a comutat sentința la închisoare pe viață, datorită meritelor sale din timpul Primului Război Mondial.
Exilat în închisoarea de pe Île d’Yeu, o insuliță din Oceanul Atlantic, starea de sănătate a lui Philippe Petain s-a degradat rapid, având nevoie de îngrijire permanentă. A murit la vârsta de 95 de ani, pe 23 iulie 1951, și a fost înmormântat în complexul penitenciar.
