Ion Negulici, pictorul revoluționar, a murit în exil și a fost înmormântat în cimitirul din Pera

Ion Negulici, fiu al preotului Dimitrie Negulici și al Pelaghiei, s-a născut în 1812 în Câmpulung Muscel și a început învăţămîntul primar la singura şcoală de băieţi din zonă, înfiinţată de Doamna Chiajna pe lângă Biserica Sf. Ilie. A trecut apoi la „Şcoala după Uliţa Văii” a preotului Gheorghe Badea, unde a primit cele dintâi noţiuni de „începuturi de zugrăvie”. Contele Scarlat Rosetti, fost primar al Capitalei, venea adesea la Câmpulung să inspecteze activitatea Epitropiei Flămânda, fondată de unchiul său la 1765. Într-una din aceste călătorii, „izbit de aptitudinele cu totul extraordinare” ale copilului lon Negulici, Rosetti l-a adus, pe la 1823, la București, “în vestitul atelier de cusături al mamei sale, Maria Rosetti, unde îndemânarea la desen a micului artist s-a limpezit în scurtă vreme”. În 1826, a început liceul la Pensionatul Buchholzer şi l-a continut la Colegiul Sf. Sava, dar s-a retras de la cursuri din motive de sănătate şi pentru că, după cum mărturisea, „profesorii cei buni şi adevăraţi şi-au dat demisia, văzând halul învăţăturilor de acum şi văzându-se popriţi a spune adevărul de la catedră”.

În 1830, tânărul a plecat la Iaşi pentru a lucra în atelierul pictorului italian Niccolò Livaditti, refugiat politic din grupul carbonarilor, ajuns la Iași cu o trupă de actori francezi și devenit un portretist foarte apreciat de boierii moldoveni. Negulici a rămas timp de trei ani în capitala Moldovei, apoi s-a îndreptat spre Paris, împreună cu Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Docan, așa cum arăta Alecsandri într-o scrisoare către Ioan Ghica, oprindu-se în atelierul lui Leon Cogniet, considerat de contemporani ca o mare speranţă a picturii franceze. Apreciat de noul maestru, Ion Negulici a învăţat şi a lucrat în Franța pentru următorii patru ani. În 1837 a revenit la Câmpulung cu “ucenicia” încheiată și și-a improvizat un atelier în casa părintească, din această perioadă datând câteva dintre primele sale portrete (inclusiv cele ale părinților).

Artistul nu a rămas mult timp în orașul natal și, după un scurt popas la Piteşti, la începutul anului 1838 a sosit la Bucureşti, intrând în anturajul curții domnitorului Ghica. Din această epocă datează portretul lui C. A. Rosetti în uniformă, al lui Cezar Boliac, portretele familiei Budişteanu, Nicolae

Bălcescu şi al bătrânului Mănescu. Anul următor Ion Negulici a făcut o călătorie la Atena, după cum scrie „Curierul de Ambe Sexe” (nr. 15 din 1840): “Dl I. D. Negulici, artist în zugrăvie, zăbovindu-se mai multă vreme în Franţa şi întorcându-se în patria sa unde e cunoscut de mai de mult, a pornit acum în urmă în părţile Orientului, unde, în călătoriile sale, trecând şi prin Grecia, cu mulţumire vedem gazetele greceşti vorbind de talentele artistului român”,  iar în 1841 s-a îndreptat din nou spre Paris, intrând de data aceasta în atelierul lui Michel Drolling, elevul marelui David, ca bursier.

Eforia Școalelor scria în raportul către domnitor:

“Ca să se poată dar forma în viitor dintre fiii acestei ţări artişti destoinici de a lăţi şi între români acest gust, Eforia a chibzuit a da mijloace deocamdată măcar numai unuia dintre tinerii ce se vor găsi cu mai multă aplecare la asemenea învăţătură, spre a se desăvârşi în vreuna din Academiile Europei. În privinţa aceasta, luându-se prilegiu de a cunoaşte lucrările d-lui Ion Negulici şi văzându-se că acest tânăr are fireşti dispoziţii la arta picturii şi că numai din lipsa cheltuielilor trebuincioase precurmându-şi învăţătura ce începuse în Academia de la Paris, s-a întors aicea, Eforia chibzueşte a da d-lui Negulici din Casa Şcoalelor câte 200 galbeni pe an, ca să meargă la Roma sau la Paris, spre a-şi desăvârşi la Academia de acolo, în curgere de cinci ani, începuturile ce au dobândit în arta picturii şi după acest soroc, să fie dator a se întoarce iarăşi aicea în Ţara Românească, ca să slujească într-un curs de alţi ani între profesorii publici, cu leafa ce se va hotărî în sfatul Eforiei, potrivită cu importanţa acestei îndatoriri.”.

La întorcerea în ţară, în 1848, pictorul a fost numit profesor de desen la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În această perioadă s-a aflat, alături de Nicolae Bălcescu, în conducerea „Societăţii Literare”, care masca „Frăţia” revoluţionară, asociaţia politică ce pregătea revoluţia de la 1848.

Pictorul Constantin Rosenthal a venit în Ţara Românească chemat, se pare, de Negulici, care îl cunoscuse la Viena şi care l-a introdus în cercurile revoluţionarilor români. Negulici, numit „printre cei dintâi revoluţionari” de „Poporul Suveran”, ziarul lui Bălcescu, a devenit prefect al județului Prahova, iar după înfrângerea revoluției a fost nevoit să fugă la Braşov. A plecat după aceea în exil la Constantinopole, apoi la Brussa. După aproape trei ani de când fusese silit să ia drumul surghiunului, îi scria fostului său dascăl şi protector, Heliade Rădulescu: „…Nu guvernul a ţinut buna ordine, cum zici dumneata, ci poporul a ţinut-o. El (poporul) şi-a susţinut mişcarea timp de trei luni, iar nu guvernul. Această faptă măreaţă, această faptă demnă de a ilustra penelul pictorului și pana poetului, aceasta faptă, în fine, a cărei suvenire şi tradiţie în inima românului va fi fecundă în fapte mari, poporul au făcut-o”.

“Exilat la Brussa „ca o simplă măsură politică“, însă „musafir al Sultanului“, drept recunoştinţă pentru sentimentele turcofile arătate de revoluţionarii români, plictisit şi obosit de certurile care izbucniseră printre prietenii şi tovarăşii de până atunci, bolnav de piept, Negulici, care între timp primise vizita soţiei sale, a obţinut permisia de a merge la Istanbul, unde îl ajunge moartea, în 1851”, scrie Gheorghe Oprescu despre sfârșitul vieții pictorului pașoptist.

Ion Negulici a încetat din viață pe 5 aprilie 1851, la vârsta de 39 de ani, în capitala Imperiului Otoman, departe de țara pentru care a luptat, și a fost înmormântat într-o groapă comună care astăzi nu mai există, împreună cu pictorul Barbu Iscovescu şi cu predicatorul Atanasie Luzin, tovarăşii săi de exil, la cimitirul ortodox din Pera.

În viaţa artistului este consemnat un episod aproape de necrezut pentru acea vreme, care dovedeşte spiritul său independent. Solicitat de domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, să-i facă portretul, Negulici a refuzat să meargă la palat, sub motiv că lumina şi cadrul portretului nu sunt potrivite, şi i-a cerut domnitorului “să se ostenească până la atelierul său”.

“A lăsat, date fiind condiţiile zbuciumate ale vieţii sale, un număr relativ mare de portrete, începând cu ale sale şi ale membrilor familiei sale. Din nou, şi la acest artist, întâlnim dificultatea de a separa opera sa desenată de cea litografiată; ambele se confundă aproape. Interesant este că Negulici, aproape singur dintre contemporani, este atras şi de peisaj. El şi-a dat seama, la un anume moment, de interesul care se deşteptase la cei din Apus faţă de populaţiile din Răsăritul Europei şi faţă de aspectul ţarilor din acea regiune”.

*** G. Oprescu, Viața românească, 1940

Puteți citi și:

În căutarea mormântului lui Bălcescu