Povestea Luciei Adelsberger, doctorița internată la Auschwitz

Lucie Adelsberger s-a născut pe 12 aprilie 1895 la Nürnberg și a obținut diploma de medic în 1919, începându-și cariera ca stagiară în pediatrie la Nürnberg și apoi la diferite spitale din Berlin.

Tânăra doctoriță a fost foarte interesată de studierea alergiilor și a fost primul medic care a combinat simptomele unor afecțiuni precum migrena, astmul, eczemele și urticaria cu fenomenele alergice.

În 1927, s-a alăturat unui grup de cercetare la Institutul Robert Koch din Berlin, iar munca sa a devenit rapid recunoscută internațional, devenind unul dintre membrii fondatori ai Societății Germane a Femeilor Medici.

În martie 1933, ea a fost concediată de la Institutul Robert Koch pentru că era evreică și nu a mai putut participa la simpozioanele naționale. O lună mai târziu, în aprilie 1933, “activitatea evreiască” în profesiile medicale și juridice a fost limitată și din acest moment nu a mai poate practica oficial medicina în niciun spital public.

Universitatea Harvard i-a oferit un post la sfârșitul anului 1933, dar Lucie Adelsberger a refuzat oferta pentru că mama ei era paralizată în urma unui atac cerebral și nu a vrut să o părăsească. Doctorița a lucrat într-un cabinet privat, pe care a trebuit să-l închidă în septembrie 1938.

Cu toate acestea, a fost de acord să meargă la Havard pentru aproximativ zece zile în toamna anului 1938 și se afla în Statele Unite în momentul Nopții de cristal. S-a întors în Germania pentru că a decis să nu își abandoneze mama, dar din acel moment nu i s-a permis să trateze decât pacienți evrei.

În septembrie 1940, Hitler a decis să deporteze evreii germani în est, dar Lucie Adelsberger a rămas în Berlin pentru că autoritățile aveau nevoie de ea pentru a avea grijă de cei care mai rămăseseră încă în țară. La începutul anului 1943, mai erau oficial doar cincisprezece mii de evrei în Germania și când și aceștia din urmă au fost deportați, Lucie Adelsberger a ajuns la Auschwitz, fiind internată în lagăr pe 17 mai 1943.

Pe 21 mai, a fost repartizată la infirmeria țiganilor (Zigeunerlager, secția B II din Brikenau) care fuseseră deportați în masă în urma decretului din 16 decembrie 1942. Cei mai mulți dintre deportați sufereau de tifos, dar Lucie nu avea niciun mijloc de a-i trata sau măcar de a le alina suferința. Singurul lucru pe care îl putea face era să-i consoleze pe pacienți acordându-le mângâiere și atenție. În noaptea de 2 spre 3 august 1944, cele două mii șapte sute de țigani care încă trăiau în Birkenau din totalul de douăzeci și trei de mii care fuseseră deportați în ultimele luni au fost gazați.

Lucie Adelsberger a fost apoi detașată la Birkenau pentru a avea grijă de copiii care se aflau tabăra femeilor. Pe 18 ianuarie 1945, a fost evacuată de la Auschwitz, fiind transferată la Ravensbrick, de unde avea să fie eliberată pe 2 mai 1945.

În 1946, doctorița a publicat un articol în jurnalul medical Lancet în care a descris toate bolile pe care le-a putut diagnostica în lagărele prin care a trecut. A emigrat apoi în Statele Unite și a lucrat într-un spital din Bronx, New York, dar a continuat să publice în reviste medicale. În 1956, și-a publicat memoriile în care a alocat o parte importantă experiențelor personale din lagărele naziste: “Cel care a experimentat foamea știe că nu este doar o senzație vegetativă, ci un chin, o agresiune împotriva întregii personalități. Foamea te face rău și îți modifică caracterul. Multe lucruri care, privite din exterior, par pe bună dreptate monstruoase, pentru un prizonier devin de înțeles și, într-o anumită măsură, sunt scuzabile”.

Lucie Adelsberger s-a retras din activitate în 1966 și a murit pe 2 noiembrie 1971, la vârsta de 76 de ani, la New York.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *