HomeEroii României moderneDoamne și domnițePovestea romanțată a soțiilor lui Ștefan cel Mare

Povestea romanțată a soțiilor lui Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare
DS TW

Ștefan cel Mare s-a urcat în scaunul Moldovei în anul 1457, la trei ani după cucerirea Bizanțului de către turci. Nici azi nu ne dăm îndeajuns de bine seama ce noroc am avut de-a avea tocmai atunci pe Ștefan. Viața lui fiind închinată luptei împotriva păgânilor pentru păstrarea neatârnării neamului său în vremea când turcii cotropeau popoarele, e firesc să fi avut el drept simbol de luptă Crucea împotriva Semilunei.

Atlet al lui Christos, cum îl numea Papa, a fost fără voia lui. O urmare a ce-l împingea nevoia să facă. Însă apărătorul credinței strămoșești a fost cu voia lui, din îndemnul unui neam care voia să trăiască. Ștefan fiind conștient figura reprezentativă a ortodoxismului poporului său, și-a luat de soții femei ortodoxe, toate patru soții numai ortodoxe. Cu toată corespbundența ce-a avut cu Roma, cu tot ajutorul ce, la strâmtoare, s-a cerut de la Papa, influența catolicismului a fost, cât a trăit Ștefan, inexistentă în Moldova.

Ștefan cel Mare

Domn la Suceava a venit cu ajutorul lui Vlad Țepeș, scoțând din scaun pe Petru Aron, ucigașul tatălui său. Acest Petru Aron era fiul lui Alexandru cel Bun și al Marinei, și deci frate vitreg cu Bogdan Vodă, tatăl lui Ștefan.

Intrat în Moldova în fruntea unei armate polone, el înaintă până la Suceava, unde află că frate-său, Bogdan, neștiutor de ce-l așteaptă, petrecea fără grijă la nunta unui boier de-al lui.

În sat la Reuseni, în apropierea Sucevei, își îndreptă o parte din oaste într-acolo și, sosind noaptea în toiul chefului acelei nunți, când Vodă însuși trebuie să fi fost cam amețit de vin, înconjură conacul și intră pe neașteptate în camera în care benchetuiau nuntașii și Vodă.

Scoțând de acolo pe frate-său în curte, puse 

să i se reteze capul în fața lui și a oaspeților încremeniți de spaimă. Era în noaptea de vineri spre sâmbătă, la 15 octombrie 1451.

Se spune că Ștefan cel Mare, încă foarte tânăr pe atunci, ar fi fost și el la nunta aceea din Reuseni, c-ar fi fost de față la omorul tatălui său și c-ar fi fugit în toiul nopții, întâi în Polonia și de-acolo, prin Ardeal, în Muntenia.

Odihnă n-ar fi avut până n-a văzut pe ucigașul tatălui său scos din domnie și omorât la rândul său. Fapt e că-l vedem, șase ani mai târziu, sosind cu o oaste adunată în Muntenia, cu ajutorul lui Vlad Țepeș, învingând, la Joldea, în ziua de 12 Aprilie 1457, pe unchiul său, Petru Aron, și aruncându-l dincolo de hotare, la prietenii săi poloni.

“Și astfel bulucitu-s-au a doua oară Petru Vodă”, spune Ureche în Letopiseț. Câțiva ani mai târziu, Ștefan urmări pe acest ucigaș până în inima Ardealului și punând mâna pe el îl străpunse cu sabia lui.

La acea dată, aprilie 1457, Ștefan era neînsurat. Însă, cum avea un fiu numit Alexandru, care a trăit până târziu (1496), e de presupus că noul Voievod era văduv. Se cunoaște și numele mamei acestui Alexandru Marușca. Și să fi fost ea numai țiitoarea lui Ștefan nu e de crezut, fiindcă, pe de o parte, o aflăm trecută într-un pomelnic alături de celelalte Doamne ale lui Ștefan cel Mare, iar pe de altă parte, fiindcă Domnii, deși aveau obiceiul să crească copiii naturali pe lângă ei, totuși nu-i pomeneau în genere, în documente și nici nu-i luau cu ei la război, cum făcea Ștefan cu fiul său, Alexandru.

Acuma, c-o fi una, c-o fi alta, fapt e că întâia căsătorie sigură pe care i-o cunoaștem e cea făcută de Ștefan cel Mare la șase ani după urcarea lui în scaun, la 1463. Mireasa era o ruteancă, Evdochia, și venea din Kiev, fata principelui Olelco și sora lui Simion. Aceștia erau vasalii regelui Poloniei, vasali atât de credincioși încât Simion din Kiev lasă, la moartea lui, regelui Poloniei, spre a-i dovedi dragostea și supunerea ce avusese pentru el, îi la în dar cele mai sfinte lucruri ale lui, calul și arcul.

Ștefan cel Mare

Nunta lui Ștefan cu Evdochia s-a făcut la Suceava, binecuvântată fiind de Mitropolitul Moldovei Teoctist și de Tarasie, Episcopul de Roman. Binecuvântarea acestor înalți prelați nu le-a fost de folos.

Evdochia, după ce i-a dăruit soțului ei doi băieți care au murit copii (1479) și o fată, s-a stins de boală, după abia patru ani de căsnicie (1467).

Cinci ani mai târziu, în 1472, Ștefan se însoară din nou. De data aceasta marele nostru Voievod “a dat lovitura”, cum s-ar zice în zilele noastre. Sau mai curând a încercat s-o dea, căci nu i-a mers în plin…

În ultimele timpuri ale Imperiului Bizantin, împărății Comneni, hărțuiți mereu de turci, devenise atât de slabi, atât de neputincioși față de pericolul tiranic care-i amenința, încât ei, în loc de a ține piept dușmanului, se certau numai ba de la moștenirea tronului, ba de la împărțirea ultimilor petice de pământ ce le mai rămăsese din întinsa lor împărăție de altădată.

Astfel se întâmplă ca Comnenii să-și împartă, la un moment dat, stăpânirea imperiului, unul din ei rămânând la Bizanț, stăpân în Europa, celălalt la Trapezunt, pe Marea Neagră, stăpân în Asia. După Căderea Constantinopolului, imperiul Trapezuntului mai dăinui câțiva ani, iar când, la 1461, căzu și el la rândul lui, Comnenii de acolo, alungați de turci, se refugiară în Crimeea.

Hanul Crâmului le dădu în stăpânire Mangopul, un domeniu cu un castel pe o stâncă, la malul mării. Pe fata acestui Comnen o peți Ștefan cel Mare, pe Maria din Mangop. Căsătoria aceasta nu numai că dădea Domnului Moldovei și întregii țări o deosebită vază, venită de la strălucirea neamului împărătesc al Comnenilor, cât mai ales îi dădea lui Ștefan posibilitatea de a pune cândva stăpânire pe Mangop, prin drept de moștenire.

Ștefan cel Mare
Maria de Mangop

În adevăr, tatăl Mariei, Olobei Comnen, fiind bătrân, la moartea lui ținutul Mangopului urma să se împartă între fiul său, Isac, și fata lui, Maria. Iar Ștefan, a cărui politică a fost mereu ațintită asupra mării, care se luptase cu atâta înverșunare pentru menținerea Chiliei și a Cetății Albe, nu putea decât să râvnească la această posesie bizantină din peninsula Crimeei, ale cărui coaste erau stăpânite de genovezi, cu care comerțul nostru întreținea strânse legături.

Nunta lui Ștefan cu Maria Comnen se făcu la Suceava, în ziua de 21 septembrie 1472. Această căsătorie nu a fost mult mai norocoasă decât precedentele. Conviețuirea Mariei cu Ștefan fu scurtă și fără noroc. Trei ani după sosirea acestei odrasle împărătești pe meleagurile noastre, turcii atacară Crimeea, supuseră pe Han, puseră stăpânire asupra Caffei și Mangopului și omorâră pe ultimii Comneni de acolo, pe Isac, fratele Mariei, și pe Alexandru, un văr de-al ei, pare-se.

Această nenorocire se legă în curând de alta, mai grozavă pentru Maria, nenorocirea casnică. Trebuie să se fi petrecut în cetatea din Suceava, pe vremea aceea, o grozavă dramă, și multe lăcrimi trebuie să fi curs în cămara Doamnei.

Ștefan cel Mare ținea două femei prizoniere la curtea lui din Suceava, pe doamna Maria, nevasta lui Radu cel Frumos al Munteniei, și pe fiica lor, Maria Voichița. Le avea la curte la dânsul dinainte chiar să se fi însurat cu Maria din Mangop, cu un an înainte, din 1471, când înfrânsese el pe înverșunatul său dușman, Radu, voievodul Munteniei. Îl bătuse lângă București, în martie 1471, și-i nimicise oștirea, încât acesta, în graba lui de a trece cât mai repede Dunărea, își părăsise în capitală soția, fata și întreaga avere.

Ștefan pusese stăpânire pe bogățiile lui Radu, iar pe femei le luă cu el la Suceava, prizoniere. Maria Voichiță pare a fi moștenit frumusețea tatălui ei, Radu, supranumit cel Frumos. Cu timpul, crescând fata sub ochii lui Vodă acolo, în cetatea Sucevei, s-a îndrăgostit Ștefan de ea. Când, în 1475, turcii cuceriră Mangopul, omorând pe Isac Comnen, Ștefan, pierzând nădejdea ce avea de a fi cândva stăpânul acelui ținut din Crimeea, se înstrăină de soția lui, Maria, la dragostea căreia se vede că ținea mai puțin decât la zestrea ei, răpită de turci.

Că s-ar fi despărțit Ștefan de Maria Comnen, după cum spune Xenopol, și că s-ar fi reînsurat chiar în acel an, 1475, cu Maria Basarab, fata lui Radu cel Frumos, nu poate fi adevărat. De nicăieri nu rezultă lucrul acesta. Dimpotrivă, Nicolae Iorga ne spune că în anul următor, 1476, după bătălia de la Răsboieni, Ștefan Vodă fiind biruit de turci a umblat o vreme fugar prin țară.

Doamna lui, Maria din Mangop, rămasă în Suceava, se îngrijora, că de săptămâni de zile era fără vești de la bărbatul ei. Dacă însă Ștefan nu se despărțise de ea, în tot cazul se înstrăinase. Ochii frumoși ai celeilalte Maria, farmecele ei, îl subjugaseră. Și rivalitatea între aceste două femei, între Doamna și viitoarea Doamnă, durerea de a-și 

Ștefan cel Mare
Maria Voichița

vedea dragostea stingheră, de a se vedea părăsită când tocmai avea mai multă nevoie de sprijin, de-o vorbă bună, din pricina doliului ei recent, aceste două au dus desigur în mormânt pe tânăra Domniță de neam împărătesc.

Ea moare în anul 1477, în luna decembrie, în postul Crăciunului, după abia cinci ani de căsnicie. A îngropat-o Vodă Ștefan cu alai și cinste multă, la mănăstirea Putnei, noua lui ctitorie.

Stofa cusută cu fir care-i acoperă mormântul o arată moartă, îmbrăcată în scumpe haine domnești, cu coroana bizantină în cap și cu armele Bizanțului cusute în colțurile stofei. Ștefan, fie că a vrut să fie un doliu cuviincios, fie că fata lui Radu cel Frumos era încă prea tânără, s-a însurat cu ea abia trei ani mai târziu, în 1780.

Această din urmă căsnicie ținu 24 de ani, până la moartea lui Ștefan, întâmplată la 1504. Doamna Maria-Voichița i-a supraviețuit 7 ani. A fost îngropată la Putna, alături de cealaltă soție, în anul 1511, în timpul domniei fiului ei, Bogdan, care nu s-a învrednicit a-i săpa data morții pe piatra ce-i acoperă mormântul!”

*** C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, preluare din Epoca, martie 1931

Mormântul lui Ștefan cel Mare
DS TW
No comments

leave a comment