Mormântul lui Ștefan cel Mare, descris de primul arheolog român al Bucovinei

Mormântul acestui Domn erou, despre care poporul român pomeneşte cu atâta mândrie şi emoţiune şi-i atribuie tot ce-i mare şi vitejesc din trecut, se află în Bucovina, în Mănăstirea Putna. Ea este situată la poalele munţilor, în districtul Rădăuţilor. Capitala acestui district este oraşul Rădăuţi, situat pe linia ce duce de la Suceava spre Cernăuţi, capitala Bucovinei.

La 30 de kilometri de acest oraş, spre apus, la poalele Munţilor Carpatini, într-o regiune romantică, se află comuna Putna, în care fiecare loc şi fiecare culme aminteşte o faptă măreaţă din trecutul Românilor, aproape o legendă. La capătul acelei comune se află Mănăstirea Putna, înfiinţată de către Ştefan cel Mare. Mănăstirea este înconjurată cu un zid cu metereze, având spre răsărit poarta de intrare cu un turn înalt şi spre apus un alt turn, în care se păstrau în timpuri de restrişte tezaurele mănăstirii şi ale boierilor.

Zidurile mănăstirii nu sunt de pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci din timpul lui George Ştefan Vodă, care a reînnoit-o, după ce a dărâmat-o Vasile Lupul şi cazacii lui Timuş. Asta o adevereşte inscripţia slavonă de deasupra uşii de intrare a bisericii: „Această biserică au înnoit-o Io Georgi Ştefan Voevod şi s’a săvârşit în zilele lui Istratie Dabija Voevod, în anul 7170 (1662).“

Toată biserica mănăstirii este presărată de morminte care aparţin familiei lui Ştefan cel Mare. Plini de emoţiune trecem porticul, pronaosul şi naosul bisericii, spre a ne apropia de mormântul lui Ştefan cel Mare, care se află în dreapta naosului sau templului bisericii.

“Apropierea de mormântul lui Ştefan îţi umple sufletul de nişte mişcări lăuntrice, care te transportă în trecutul cel glorios al ţării conduse de acest extraordinar bărbat, mare erou şi mare politic. Mişcarea sufletească te înfiorează, te umple de lacrămi şi te zguduie în toată existenţa fizică şi spirituală. Ce va fi fost el în viaţa lui, dacă numai umbra lui are atâta putere morală?“ (Melchisedec, O vizită la câteva mănăstiri din Bucovina)

Un mausoleu de piatră cu păreţi de sticlă şi decorat cu arabescuri indică mormântul lui Ştefan cel Mare. Un acoperământ, sau, cum se zice în limba ecleziastică, un pocrovăţ de catifea roşie, brodat cu flori de aur, acoperă piatra mormântală. Pe marginea pocrovăţului se află următoarea inscripţie slavonă (bulgară ecleziastică), pe care o dăm în traducere:

„Io Bogdan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domnitorul Țerii Moldovei, a înfrumuseţat şi a acoperit cu acest acoperământ mormântul tatălui seu Io Ştefan Voevod, care a domnit în ţara Moldovei 47 de ani şi trei luni şi carele s-a mutat pe vecinicul locaş în anul 7012 (1504) luna iulie, ziua de doua în ora a patra din zi”.

Dedesubtul acestui acoperământ se află piatra mormântului, de forma unui trapez, care este de marmoră albă şi decorată cu ornamente gotice. Pe marginea pietrei mormântale se află următoarea inscripţie slavonă (bulgară ecleziastică):

„Evseviosul Domn Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al Țerii Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt locaş, carele aici zace şi s’a mutat la vecinicele locaşuri în anul… luna… şi a domnit ani…”

Data morţii lui Ştefan cel Mare lipseşte şi este indicată numai pe pocrovăţul făcut de fiul lui, Bogdan Voevod. Inscripţia mormântală a fost, deci, pregătită de însuşi Ştefan cel Mare. În deceniile din urmă s-au aşezat, lângă mormântul lui Ştefan cel Mare, mai multe urne de sticlă. În ele se află, după cum arată hârtiuţele de deasupra capacelor urnelor, resturile aflate în mormântul lui Ştefan cel Mare şi în celelalte morminte ale bisericii la anul 1856, când ele au fost deschise de guvernul austriac.

Cităm din aceste resturi: o parte dintr-o hlamidă domnească, desigur din mormântul lui Ștefan cel Mare, câteva inele de aur din mormântul lui Bogdan-Vodă, o maramă sau o broboadă a unei Doamne, brodată cu sârme de aur, şi o pereche de cercei de aur de formă lungăreaţă şi lucraţi tour.

Grigore Ureche, în cronica sa, zice astfel despre moartea lui Ştefan cel Mare: „În anul 7012 (1504), multă vreme dacă s-a întors Ştefan Vodă de la Pocuţia, la scaunul seu, la Suceava, fiind bolnav şi slab de ani, ca un om ce era într’atâţia ani, ]n patruzeci şi şapte, tot în războae şi ostenele şi neodihnă, în toate părţile, de se bătea cu toţi şi după multe războaie cu noroc ce a făcut, cu mare jale a reposat marţi, iulie, în 2.

Era acest Domn om nu mare la stat, întreg la minte, nelenevos şi lucrul seu ştia să–l acopere; şi unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie el însuşi se vâra, ca, văzându-l ai sei, să nu înderepteze. Şi pentru aceea, rar războiul de nu biruia. Aşişderea şi unde îl biruiau alţii, nu pierdea nădejdea; că, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.

Îngropat-au pe Ştefan Vodă în mănăstirea Putna, cu multă jale şi plângerea tuturor locuitorilor țerii, cât plângeau toţi ca după un părinte al lor; că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi apărare. Ce după moartea lui îi ziceau sfântul Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti, carele nimenea din Domnii nici mai înainte, nici după aceea nu l-au ajuns…”

Dintre contemporanii lui Ştefan cel Mare, doi medici veneţiani – doctorul Muriano şi Leonardo de Massuri, care au petrecut un timp la curtea din Suceava, – i-au descris caracterul în culori foarte vii.

Leonardo de Massuri scria că Ştefan „s-a arătat la moarte ca şi în viaţă şi în sănătate, în acelaşi timp teribil şi prudent”, iar doctorul Muriano trimitea o epistolă din Suceava în 27 decembre 1502 în care consemna: „Ştefan este foarte înţelept, iubit de supuşii săi pentru clemenţa, justiţia, energia şi liberalitatea lui, bine constituit la corp, afară numai de gravul morb de care sper să-l vindec. Ştefan zice că e înconjurat din toate părţile de duşmani, cu care avuse până acum 36 de bătălii, învingându-i în 34 şi fiind învins numai în două“.

Lângă mormântul lui Ştefan cel Mare se află portretul lui, o lucrare de la sfârşitul secolului trecut (al XIX-lea) şi o imitaţie a chipului lui Christos din ceasloavele româneşti. Căutătura lui Ştefan cel Mare este a unui mort; ochii lui sunt închişi. Portretul acesta nu e adevărat.

Cronicarul Grigore Ureche zice că Ştefan cel Mare a zidit 44 de mănăstiri şi biserici. În mai toate aceste biserici se află zugrăvit şi potretul lui, şi anume pe peretele de ctitorie din templul bisericilor sau în evangheliile din vremea lui, care se păstrează acolo până în ziua de astăzi.

„Pe peretele de dedicaţie din templul bisericilor din Voroneţ, Bădeuţi şi din Petrăuţi, toate în Bucovina, se află portretul lui Ştefan cel Mare, al Doamnei sale Maria, al fiului lor Bogdan şi al fiicelor lor, şi anume la biserica din Petrăuţi a două fiice.

Ştefan cel Mare, de obicei în costum roşu, este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă şi cu mustăţi, cu păr lung, blond şi cu capul cam plecat; ţine biserica respectivă, oferind-o lui Isus Christos.

La aceste portrete găsim însă inconvenientul că bisericile acestea au fost devastate în mai multe rânduri şi apoi iar reînnoite.

Architecţii austriaci au constatat că în bisericile din Bucovina se găsesc mai multe pături de zugrăveli, care provin de la reînnoiri.

Portretul de la Voroneţ este din anul 1546, adică când Ştefan cel Mare nu mai trăia. Un criteriu sigur oferă însă portretele lui Ştefan cel Mare ce le găsim pe mai multe obiecte de pe vremea lui, care n-au fost supuse unei înnoiri şi au remas intacte până în ziua de astăzi.

Aceste obiecte sunt dverele sau perdelele de la uşile împărăteşti ale catapeteasmei bisericeşti, epitrafiele şi evangheliile.

În Tetraevangheliul din biserica Gura Humorului, scris în 1487, pe epitrafilul din biserica de la Petrăuţi, fără dată, şi pe dvera din mănăstirea Putna, din anul 1500, tustrele dăruite de însuşi Ştefan cel Mare, fiind în viaţă, se află portretul lui, care în executare se aseamănă mai mult cu portretul din biserica Voroneţului.

Ştefan este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă, cu mustăţi şi păr lung şi blond.

*** Familia, 1904. Articolul este semnat de Dionisie Olinescu (1852 – 1924), primul arheolog român al Bucovinei