HomeMonarhia în RomâniaUltima scrisoare a Reginei Maria către țară

Ultima scrisoare a Reginei Maria către țară

Scrisoarea
DS TW

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerei veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine, eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi sunt şi astăzi mândră de a fi fost născută Engleză, dar când am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă.

La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată.

Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăeşte; abia după moarte este pomenit sau dat uitării… Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt; mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag: m-ai numit “Mama tuturor’’ şi aşa vreau să rămân în amintirea ta, aceea care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau de pericol.

Scrisoarea

A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare abia cu putinţă că trebue să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie, vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţara pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă am împărtăşit-o atâţia ani, al cărei vis strămoşesc l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput; n’am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăesc în lumina soarelui, însă fiecare trăeşte cum poate, nu cum ar dori.

Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nicio avuţie să vă las, ceea ce cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi; am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost drag să trăesc. Dacă toate cele frumoase îţi vor aminti de mine, atunci voi fi în deplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis un adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aş putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată în Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericei ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât, moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria.

Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă.

Încredinţez copiii mei inimei Poporului meu; fiind muritori, pot greşi, dar inimile lor sunt calde aşa cum a fost a mea; iubiţi-i şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebue să fie.

Şi acum vă zic rămas bun pe veci; de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

MARIA

Scrisoarea

Sursa:

Foaia poporului, 7 august 1938

DS TW
No comments

leave a comment