Cu aproape 100 de ani în urmă, în noiembrie 1926, presa bucureșteană a publicat timp de câteva zile detalii tulburătoare despre sinuciderea Vioricăi Secoșanu, o tânără absolventă a Facultății de Litere și Filosofie care și-a pus capăt zilelor într-un mod cu totul neobișnuit: s-a autoincendiat într-un cavou din Cimitirul Bellu.
Drama a fost uitată, dar în 2001, la 30 de ani de la moartea istoricului și criticului literar Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu, născut pe 21 octombrie 1891 la Brăila, decedat pe 29 martie 1971 la București), povestea din 1926 a fost dezgropată. Medicul C.D. Zeletin a scris în paginile României literare că Yvoria (Viorica Secoșanu), femeia care își pusese capăt zilelor în 1926, a fost, pentru câteva luni, iubita lui Perpessicius. Tânărul era căsătorit din vara anului 1914 cu Alice Paleologu, fostă colegă de facultate, și avea un fiu, Dumitru (Miticuță) Panaitescu, iar aventura cu Yvoria fusese una foarte discretă.
“O sinucidere impresionantă s-a întâmplat ieri dimimineață într-un cavou din cimitirul Bellu. La ora 9 şi jum. paznicul din cimitir, conform instrucţiunilor ce le avea, a făcut inspecţia pe la toate cavourile ca să vadă dacă nu cumva în cursul nopţii s-au comis furturi. Trecând prin faţa cavoului familiei Olimpia I. Constantinescu, construit în figura 36, pe aleea din dreapta capelei, a văzut cu surprindere că uşa este întredeschisă. Paznicul ştia însă bine că seara, când a predat serviciul colegului său de noapte, uşa acestui cavou era închisă. Coborând scările spre a o închide, a aruncat o privire în interiorul cavoului.
O DESCOPERIRE LUGUBRĂ
Un miros greu de fum îl izbi în faţă. Privind mai bine în interior, paznicul a văzut într-un colţ corpul unei femei, care era cuprinsă de flăcări. Îngrozit de acest spectacol sinistru, paznicul a dat alarma. Intendentul şi ceilalţi paznici, venind în grabă la faţa locului, au intrat în cavou. În colţul din dosul uşii zăcea lungit corpul unei femei, ale cărei rămăşiţe de haine mai fumegau. Dând încă slabe semne de viaţă, a fost ridicată de paznici şi aşezată pe o bancă din faţa cavoului.
Corpul nenorocitei femei era numai arsuri, exceptând abdomenul peste care era încinsă cu o burtieră. Rochia neagră de mătase era făcută scrum. Din întreaga îmbrăcăminte nu-i rămăsese pe corp decât pantoful de mătase neagră din piciorul drept. Sosind internul Rădulescu de la Salvare, care fusese avizat imediat, a ridicat pe femeie şi a transportat-o cu ambulanţa la Spitalul Brâncovenesc, unde după o oră a încetat din viaţă, fără a-şi fi revenit un moment în simţiri.
ANCHETA POLIŢIEI
Avizându-se poliţia, la cimitir au sosit de inspector Popa şi şeful circ. 29, care au făcut ancheta. În cavou s-au găsit un cordon şi o poşetă arsă pe jumătate, în care se aflau numai câteva bancnote mici, în parte distruse de flăcări, dar nici un act sau scrisoare din care s-ar fi stabilit identitatea, o sticluţă care conţinuse spirt rafinat şi un băţ de chibrit întrebuinţat.
Poliţiştii s-au convins imediat că la mijloc e o sinucidere. Nenorocita îşi turnase spirtul peste haine şi apoi şi-a dat foc, suportând cu o voinţă cinică durerile teribile ce i le provocau flăcările. Această bănuială a fost confirmată şi la spital. Rămăşiţele hainelor şi pantoful emanau un miros greu de spirt. Paznicul de zi, care a fost interogat, a declarat că, dacă nu se înşală, el a văzut pe sinucigaşă intrând în cimitir miercuri după masă, odată cu alte persoane care veneau să viziteze mormintele.
Ea era tânără, frumoasă, cu părul tuns, îmbrăcată destul de elegant, cu pardesiu şi rochie neagră de mătase. La spital, unde a venit şi d. general Nicoleanu, prefectul poliţiei, s-a constatat că semnalmentele date de paznic sunt exacte. Asupra ei nu s-a găsit nicio bijuterie, nici inele şi nici cercei. Până în prezent nu i s-a putut stabili identitatea. Corpul sinucigaşei a fost depus în camera mortuară a spitalului.”
*** Universul, 27 noiembrie 1926
Peste două zile, cotidianul Dimineața a oferit cititorilor amănunte despre identitatea sinucigașei. Era vorba despre Viorica Secoșanu din Lugoj, în vârstă de 24 de ani, proaspăt absolventă a Facultății de Litere și Filosofie de la Universitate. Femeia locuia cu chirie într-o cameră mobilată de pe Bulevardul Al. I. Cuza din București și își câștiga existența dând meditații. Ziarul mai consemnează: „După declaraţiunile rudelor, Viorica Secoșanu era de multă vreme obsedată de gândul sinuciderii, gând pe care nu s-a ferit de a-l împărtăşi şi altora, întrucât spunea ea:„ce foloseşti dacă trăieşti!’’
După câteva zile, Universul a publicat mai multe detalii: „Mulţi persistă în credinţa că d-ra Secoşanu a fost victima unui asasinat, fapt care însă este exclus. Domnul dr. Mina Minovici, care a făcut autopsia cadavrului, a stabilit precis că moartea Vioricăi Secoşanu a provenit de pe urma arsurilor ce le avea pe tot corpul.
În stomacul ei nu s-a găsit nici un fel de materie toxică, deci n-a murit otrăvită. Semne de violenţă nu avea pe corp. S-a mai stabilit că ea şi-a dat foc numai cu o oră, sau maximum cu o oră şi jumătate înainte de a fi descoperită de paznic.
Este şi natural să se fi întâmplat astfel, căci dacă şi-ar fi dat foc în cursul nopţii, ea n-ar mai fi fost găsită în viaţă. Există numai un singur dubiu şi anume acela asupra timpului când a intrat în cavou. Pare cu totul neverosimil ca o fată, oricât de curajoasă ar fi, să stea o noapte întreagă închisă într-un cavou. Sau a stat ascunsă în cimitir toată noaptea şi abia dimineaţa a intrat în cavou, sau a intrat în cimitir la 8 dim., când s-a deschis poarta, pândind momentul când nu se afla nimeni prin apropiere.
Planul conceput cu câteva zile înainte şi studiat în cel mai mic amănunt l-a pus în aplicare imediat ce a intrat în cavoul ce şi-l alesese din vreme. Ea a procedat aşa de repede încât nu şi-a scos nici pălăria din cap şi astfel se şi explică de ce flăcările nu i-au distrus părul. Ancheta ce s-a făcut n-a putut stabili motivul care a îndemnat pe d-ra Secoșanu să se sinucidă.
Duminică după amiaza, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Bellu, adică tocmai în cimitirul în care și-a pus capăt zilelor. La înmormântare au asistat în afară de rude, foarte mulţi studenţi şi studente, foşti colegi…”
*** Universul, 1 decembrie 1926
În anul 2001, România Literară a publicat sub semnătura medicului C.D. Zeletin un articol cutremurător despre legătura dintre tânăra care și-a pus capăt zilelor în 1926 și Perpessicius. Conform dezvăluirilor din articolul „Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius”, criticul, care se căsătorise la vârsta de 23 de ani cu Alice Paleologu, s-a îndrăgostit unsprezece ani mai târziu de Yvoria (Viorica Secoşanu), pe care o cunoscuse la Biblioteca Academiei. Când fata a aflat că bărbatul era căsătorit și că avea un copil de 10 ani, s-a sinucis dând-și foc în împrejurările relatate mai sus. Sursa informațiilor din articolul citat este G. V. Botez, licenţiat în drept, fost învăţător la Cârja, judeţul Tutova, care, în anul dramei, lucra în redacția ziarului Universul literar, ca și Perpessicius. Autorul menționează că Botez nu numai că îl cunoştea pe critic, ci îi fusese chiar confident în acea perioadă.
„Oricâte suişuri şi coborâşuri va fi cunoscut viaţa lui sentimentală, Perpessicius, iubeţ din fire, a purtat în suflet cât a trăit un cărbune aprins din rugul Yvoriei. Ascuns bine, existenţa lui putea fi însă reperată de către cei avizaţi, de multe ori ajutaţi de observaţii ale vieţii lui de familie, dintre care cele dintâi privesc permanenta încordare vigilentă a lui Alice şi melancolia amară a lui Miticuţă. Băiatul, întâi de toate, a fost privit fără voie ca impediment în calea împlinirii unei iubiri puternice pe cât de hazardate şi riscate din start. Pe plicul mare, conţinând corespondenţa dintre Perpessicius şi Viorica Secoşanu, trimis de la Slatina de către G. V. Botez şi pe care destinatarul mi l-a încredinţat mie, Miticuţă a scris, cu opt ani înainte de a se prăpădi: „1926-1927, 1 decembrie 1975, ora 1.10 noaptea. Blestemul a căzut asupra mea. Aşa se petrec toate în viaţă. Fiindcă aparţinem unui ciclu evolutiv, plătim unii greşelile altora.”
Copilul de altădată, buturuga în calea cvadrigei uşoare ce zbura mânată în tinereţe de tatăl său spre prăpastie, era acum sexagenar, singur şi adâncit într-o singura devoţiune: perpetuarea amintirii părinţilor.
În repetate rânduri el mi-a destăinuit că leagă amărăciunile vieţii lui de om lovit din toate părţile de ceea ce el numea aventura Tatei… Rugul Yvoriei însă i-a întărit lui Perpessicius credinţa în Dumnezeu, i-a sporit nobleţea sufletească şi veghea în faţa sensibilităţii sufletului tânăr, mai ales când acesta era artist. Criticul Perpessicius e unul până la rugul Yvoriei şi altul după. Precauţiile în faţa artistului tânăr sunt tatonări, cu antene arzătoare, ale sensibilităţii lui, ceea ce a trecut şi trece drept generozitate. El nu a mai vrut să perceapă francheţea decât ca pe o traumă, înaintea sentinţei valorice. Criticul plasează drama psihologică, adevărul rămânând de cântat în planurile secunde…”
*** C. D. Zeletin, România literară, 12 decembrie 2001
Perpessicius
