HomeEroii României moderneSpitalul de Urgență, călătorie în timp: “Totdeauna şi tuturor, gata pentru ajutor”

Spitalul de Urgență, călătorie în timp: “Totdeauna şi tuturor, gata pentru ajutor”

Spitalul de Urgență
DS TW

Pe 3 decembrie 1933, când s-a deschis oficial Spitalul de Urgență din Bucureşti, existau în lume doar două instituţii similare, la Moscova şi Buenos Aires. Un reportaj realizat la scurt timp după ce instituția începuse să funcționeze ne dezvăluie modul în care profesorii Nicolae Minovici și Iacob Iacobovici organizaseră serviciul medical:

“După ce mai întâi am trecut prin sala mare a „Salvărei“, unde se găsesc maşinile cu paturi, amenajate cu tot ce este necesar în cazuri de accident, gata în orice moment nenorocit, trec prin nişte culoare şi săli ai căror pereţi sunt făcuţi în pătrate de majolică frez şi vernil, culori ce se îmbină atât de măiestrit, iar din loc în loc, la oarecare distanţă din mijlocul acestui domino de culori, se înalţă tulpina fragedă a crinului purtând în vârf floarea albă cea atât de mult cântată de poeţi.

Uşi mari de fier lucrate artistic, cu geamuri colorate ca uşile unui templu, se deschid la dreapta, la stânga, pentru a pătrunde în alte săli. Şi după cum mi s-a spus de alţii, aceste frumoase şi estetice lucrări sunt opera d-lui profesor Minovici, care este nu numai doctor cu reputaţie, creator şi realizator de opere nepieritoare, dar şi un talentat arhitect.

Spitalul de Urgență

Sunt condus rând pe rând în camera de baie, apoi in sala de radiografie, care se găseşte alături şi unde aparate perfecţionate sunt gata pentru orice intervenţie urgentă, căci un accident nu este lăsat aci mai mult de cinci minute după ce a sosit, ci dacă este nevoie i se face imediat radiografia sau radioscopia, şi este supus operaţiei ce necesită.

De aci trecem în cele două saloane rezervate femeilor. Totul este alb, alb; curăţenia este uimitoare. Această curăţenie, de altfel, o găseşti de cum ai păşit pragul porţii, în curte chiar, până la cele mai intime oficii.

Nu vei găsi nicăieri murdăria pe care am avut nenorocirea s-o văd la alte spitale pe care nu vreau să le citez azi.

Tot la parter, în mijlocul clădirii, se găseşte prima sală de operaţie şi pansamente, iar la etaj, chiar deasupra acesteia, este o a doua sală de operaţie, înzestrată cu tot ce poate fi mai modern şi gata în orice moment pentru operaţii cât de delicate şi grele.

La parter se mai găsesc birourile medicului şef, al directorului, adică al profesorului Minoviei, şi o sală a şcoalei „Samaritene”, unde se predă studenţilor şi surorilor cursuri speciale.

În subsolul clădirii se mai află o sală imensă „de gaze“, prevăzută de asemenea cu absolut tot ce se cere în cazuri de atac de gaze. În această sală se ţin cursuri studenţilor şi se fac demonstraţii.

La etaj mai sunt saloane pentru bărbaţi, iar unul din saloane este rezervat exclusiv intelectualilor, căci după cum mi s-a spus, se face o selecţie a bolnavilor. În fine, camere frumos aranjate pentru medicii de gardă, camere pentru surori, iar la subsol două sufragerii unde se serveşte masa personalului, în mod gratuit, cum şi medicilor de serviciu.

O farmacie înzestrată cu tot felul de medicamente sclipeşte de curăţenie şi rânduială.

Spitalul de Urgență

Nimic nu lipseşte Spitalului de urgenţă pentru a fi un spital model. Interesant e faptul că activitatea lui merge în perfectă colaborare cu celelalte spitale.

De altfel, mi s-a spus că nicăieri în străinătate nu există spital de urgenţă — afară de Moscova, Viena şi America de Sud, la Buenos-Aixes.

Stând de vorbă cu profesorul Nicolae Minovici, am putut afla lucruri destul de interesante. Ideea de la care a pornit domnia-sa, ca să creeze acest spital de urgenţă, este în legătură şi cu activitatea de la Institutul medico-legal, al cărui conducător este şi unde lucrează de o viaţă întreagă, creînd opere minunate, ca de exemplu muzeul institutului.

În urma unui studiu amănunţit asupra morţilor din accidente, profesorul Minovici, împreună cu ceilalţi medici legişti, a constatat că foarte mulţi accidentaţi ar fi putut scăpa cu viaţă dacă ar fi fost operaţi imediat, iar nu lăsaţi ore întregi, doar pansaţi, din cauză că de la ora 1 după amiază sălile de operaţii ale spitalelor nu mai primesc niciun pacient, urmând ca sălile să fie curăţate, instrumentele sterilizate, iar medicii fiind plecaţi.

Deci, dacă nenorocirea făcea ca cineva să sufere un accident în cursul după amiezei şi al nopţii, trebuia să fie operat sau în corpul de gardă al spitalelor sau, de cele mai multe ori, să aştepte a fi operat a doua zi dimineaţă, când intervenţiile chirurgicale — tardive — se întâmpla de cele mai multe ori să fie inutile.

Apoi, in timpul verii, fie din cauza reparaţiilor, sau chiar a vacanţei, clinicile sunt adesea închise, iar numărul paturilor reduse, astfel că se umbla cu un bolnav grav din spital in spital, până ce-i găsea loc. Nu mai departe, o recentă anchetă a d-lui profesor Minovici a găsit în iulie lipsă 205 paturi, iar în august – 1128, iar majoritatea doctorilor erau plecaţi la băi.

Iată argumentele care au călăuzit pe profesorul Nicolae Minovici să pornească la întemeierea acestei instituţii. Dar creatorul ei a avut de întâmpinat foarte mari dificultăţi, de altfel, cum se întâmplă mai totdeauna în asemenea cazuri până la realizare.

Nicolae Minovici

A trebuit să se instituie o comisie formată din reprezentanţi ai tuturor ministerelor, ai primăriei, armatei, poştei şi chiar căilor ferate. Un răspuns afirmativ al necesităţii acestui spital de urgenţă a încununat străduinţele profesorului. Multe instituţii mari au ajutat bugetul urgenţei… pe hârtie.

Ministerul Sănătăţii a fost singurul care a dat un milion de lei, aşa cum a promis. Nici comuna n-a contribuit cu nimic, fapt foarte regretabil, căci un spital atât de interesant nu poate fi trecut cu vederea, când banii se dau pentru multe lucruri de o utilitate nu chiar atât de justificată. Asistenţa, operaţiile şi îngrijirile sunt gratuite, dar foarte mulţi din cei îngrijiţi aci, la plecare lasă pentru fondul spitalului cât pot: 20, 40, 100 lei. E vorba, fireşte, de oamenii săraci, dar plini de bun simţ, căci bogaţii nu se gândesc la aşa ceva, găsesc totul obligatoriu.

Nu pot uita cazul unui avocat, foarte bogat, care, slăbit de o maladie veche de care suferea, căzuse pe o scară şi-şi fracturase baza craniului. L-am găsit la Urgenţă în ziua când mi se întâmplase şi mie accidentul. Ei bine, acest om bogat după ce a fost operat, nu numai că n-a lăsat un leu pentru instituţie, dar mai voia să i se dea şi un medic ca să-l conducă acasă şi, pe deasupra, cerea cu insistenţă să fie dus acasă pe sus şi cu însoţitori după el.

Spitalul de Urgență

Urgenţa e gata în orice moment din zi sau din noapte pentru orice fel de operaţii urgente. Un personal medical este în permanenţă gata să lucreze. 5 medici, 5 medici interni, elemente tinere, bine pregătite şi cinci surori fac rotaţie. Iar şeful lor este distinsul şi apreciatul profesor Iacobovici. Suflet de elită şi doctor ale cărui creaţii în ştiinţă sunt foarte cunoscute în lumea medicală, profesorul Iacobovici este venit de la Cluj şi ocupă catedra rămasă vacantă prin moartea regretatului prof. Ernest Juvara.

Venind în Bucureşti, domnia-sa lucrează mână în mână cu profesorul Minovici, al cărui prieten este, căci încă de la Cluj plănuise şi d-sa un spital de urgenţă pentru viaţa febrilă şi plină de accidente a Bucureştilor.

Iar acum, după înfiinţarea acestui spital model, d. profesor Iacobovici lucrează în mod gratuit, cimentând trăinicia şi dezvoltarea acestei opere de înalt umanitarism şi patriotism. Trebuie notat că la Spitalul de urgenţă nu sunt admişi numai accidentaţii, ci orice pacient care după ora unu are nevoie de o intervenţie chirurgicală imediată. Afară de asta, oricare doctor, în cazuri urgente, poate veni noaptea cu clientul să-l opereze aici, fără a plăti.

Această nouă ramură a chirurgiei noastre s-a văzut într-adevăr cât este de folositoare nu numai pentru pacienţi, dar chiar pentru ştiinţă, încât facultatea de medicină a decis ca toţi studenţii ultimului an să-şi facă un stagiu aci.

Spitalul de Urgență

Locul pentru tămăduirea suferinţelor omeneşti se întâmplă uneori ca printre cazurile prezentate Spitalului de urgenţă să fie şi speţe destul de hazlii.

Astfel, şi timpul nopţii, foarte des sunt aduşi beţivi cu tot felul de răni, fracturi, etc. Unii dintre aceştia, ameţiţi încă, ocărăsc tot timpul pe bieţii doctori. Printre aceşti indivizi s-a putut vedea şi un ţigan voinic, găsit cu intestinele afară, beat turtă. După ce cu multă greutate a fost suit pe masa de operaţie şi legat, a început să se agite, să înjure, să se smucească, până ce, izbutind sa rupă curelele cu care era legat de masă, sări jos şi bătând cu pumnii în burtă, ţipa la doctori că ce au cu burta lui, că el este sănătos şi nu-l doare nimic. Să nu-l atingă deci nimeni că-i face praf pe toţi…

Noroc că gardienii l-au adus la realitate, adică pe masa de operaţie. Vorbind de personalul Urgenţei, cu acel personal care există de la înfiinţarea societăţii Salvarea, se cuvine să menţionăm că este format din oameni de credinţă şi de jertfă. Odată, fiind absolută nevoie de o transfuzie de sânge, toţi s-au oferit, dar portarul a sosit primul”.

*** Mihai Tican, Universul, octombrie 1934

Spitalul de Urgență

Spitalul de Urgență a fost inaugurat oficial pe 5 mai 1934, în prezenţa regelui Carol al II-lea, a Reginei Maria, a lui Constantin Angelescu, ministrul instrucţiunii, Ioan Emil Costinescu, ministrul sănătăţii şi a primarului general Al. G. Donescu.

Profesor Minovici, fondatorul instituţiei, a explicat: „Ideea înfiinţării unui spital de Urgenţă pe lângă societatea de „Salvare” din Bucureşti ne-a preocupat imediat după război.

În oraşul Bucureşti nu există nici un serviciu permanent de chirurgie de urgenţă, astfel că în majoritatea cazurilor, accidentaţii sunt transportaţi pe la diferite spitale, care, mai ales în timpul verii, sunt închise, pentru a li se face reparaţii. De aceea ne-am decis să înfiinţăm acest serviciu de chirurgie de urgenţă, fiind bazaţi pe următoarele constatări făcute pe baza statisticilor întocmite: în adevăr, statisticile anuale ale Societăţii de Salvare în timp de 27 ani ne arată că din 100 de intoxicăţi, graţie ajutorului dat de societatea de Salvare şi a intervenţiei ei rapide, 80—90 la sută sunt salvaţi, pe când în ceea ce priveşte accidentaţii care au nevoie de intervenţiuni chirurgicale imediate, la cap, torace, abdomen sau membre, mortalitatea este aproape 70—80 la sută.

Problema aceasta, a chirurgiei de urgenţă, preocupă de mult toate statele civilizate şi de aceea vedem cum aproape în fiecare an la diferite congrese ale societăţilor de Salvare chirurgii eminenţi reclamă înfiinţarea cât mai neîntârziată a unui astfel de serviciu. Ajutorul chirurgical în cazurile de urgenţă dă rezultate cu atât mai bune cu cât este dat mai repede şi executat de un chirurg specializat.

Spitalul de Urgență

În ultimii ani, mai în toate ţările se afirmă din ce in ce mai mult, absoluta necesitate a înfiinţării unui serviciu de acest gen, care să dea accidentatului un ajutor cât de curând, în condiţiunile cele mai bune posibile, asigurându-i o asistenţă chirurgicală de primul ordin.

La Viena este o staţiune de urgenţă la Spitalul General; la Roma este un serviciu special şi o catedră de traumatologie, dar cele mai bune instituţiuni sunt cele de la Rio de Janeiro şi Moscova. În aceste două capitale s-au creat servicii proprii de chirurgie de urgenţă, unde lucrează în permanenţă echipe chirurgicale specializate. Mulţumită acestei organizări, Judine, şeful serviciului din Moscova, a redus mortalitatea operatorie a ulcerilor perforante gastro-duodenale de la 45 la 10 la sută. Din cele expuse până aici, reiese destul de clar necesitatea şi utilitatea unui serviciu de chirurgie de urgenţă în capitala României, dar această necesitate devine şi mai urgentă dacă ţinem seama de situaţia particulară din Bucureşti.

Serviciile de chirurgie existente se găsesc într-o situaţie foarte grea din cauza lipsurilor de materiale şi aglomeraţiei de bolnavi. Din această cauză, acceptarea cazurilor de chirurgie de urgenţă se face cu dificultate. Ambulanţele Salvării sunt deseori obligate să umble cu un bolnav de la un spital la altul. De aici rezultă o pierdere de timp şi o agravare a stării bolnavilor.

De multe ori ambulanţele Salvării au fost sechestrate în curtea spitalelor, atunci când lăsau accidentatul acolo şi trebuiau să plece la alt caz. Pe lângă aceasta, serviciile noastre nu dispun de săli de operaţii de rezervă şi de un personal suplimentar. Sălile de operaţii şi personalul fiind foarte redus, lipseşte şi spaţiul, şi un personal de schimb.

Spitalul acesta nu e făcut în spirit de a concura pe celelalte instituţiuni similare, din contră le completează şi se pune la dispoziţia tuturor chirurgilor şi bolnavilor pentru un ajutor eficace şi urgent. Pentru aceasta, spitalul nostru intră in funcţiune de la ora 14 până la ora 6 dimineaţa, când celelalte servicii sunt gata sa-şi diminueze activitatea pentru a se pregăti pentru ziua următoare.

Totodată, aducem la cunoştinţă că orice domn chirurg care ar dori să opereze de urgenţă vreun bolnav al său şi nu are unde, la spitalul nostru va găsi şi sala de operaţie şi personalul ajutător care îi va sta la dispoziţie fără nicio plată. Spitalul acesta e pus în serviciul umanităţii şi de aceea stăm la dispoziţia tuturor în conformitate cu deviza adoptată de societatea noastră de salvare şi anume: „Totdeuna şi tuturor, gata pentru ajutor”.

*** Adevărul, mai 1934

Spitalul de Urgență

Amplasat inițial pe malul Dâmboviței, primul spital de urgență din România a fost ridicat prin finanțarea Ministerului Sănătății și din fondurile personale ale lui Nicolae Minovici, care și-a ipotecat, în acest scop, locuința personală. Instituția avea o secție de chirurgie cu 60 de paturi.

Pe 24 august 1944, clădirea spitalului a fost distrusă de bombardamentele aviației germane, iar bolnavii au fost mutați în clădirea Sanatoriului Dr. A. Antoniu de pe Șoseaua Kiseleff, fiind adăugate aici o secție de terapie intensivă, una de toxicologie și una arși, spitalul având posibilitatea de a îngriji 150 de bolnavi.

Spitalul de Urgență

Despre distrugerea clădirii Salvării și a Spitalului de Urgență presa a scris: “Bombele vrăjmașe, distrugând fără milă Salvarea şi Spitalul de urgenţă, n-au făcut decât să răscolească până în ceruri samaritenismul din sufletele noastre. A distruge o asemenea operă medico-socială, a omorî bolnavii în adăpostul Salvării este o atitudine războinică pe care o respinge chiar o minte bolnavă, pentru că altarele crucii de foc — recte ale Crucii Roşii — sunt recunoscute ca intangibile în tratatele războiului. Apelul lansat de doctorul Petre Topa, chirurg excepţional şi gospodar de prima clasă, preşedinte al societăţii de Salvare şi de d. prof. dr. N. Stoenescu, director al aceleiaşi societăţi, de a deschide larg băierile inimei şi a contribui la repararea de urgenţă a Salvărei şi spitalului de urgenţă trebuie să răsune profund în sufletele noastre, pentru a pune astfel cât mai grabnic în stare de funcţiune instituţiuni de o atât de imperioasă importanţă medico-socială”.

În anul 1949 spitalul s-a mutat pe Calea Floreasca, unde se află și astăzi, numărul paturilor ajungând la 400.

În 1960 vechii clădiri a Spitalului de Urgență Floreasca i s-a adăugat un nou corp de clădire cu 7 etaje, a fost înființată o clinică de chirurgie cu 3 secții, o secție de terapie intensivă și un departament de gardă, iar în anul 1969 spitalul avea 600 de paturi.

În iunie 1976, doctorul Andrei Firică, foarte tânărul director al spitalului, spunea că este convins că tradiţia este aici cheia tuturor lucrurilor: “Mulţi discută pe tema aceasta uitând esenţialul: tradiţia are valoare când o structură este acceptată de beneficiar. Unii dintre oamenii noştri lucrează de două şi chiar trei decenii la urgenţă. Din vechiul spital, bombardat în 1944, au scăpat cu viaţă doi medici, o farmacistă, o soră. Sora, Elena Chira, lucrează şi azi la noi. O seamă din medicii specialişti cu vechime sunt atât de populari încât în conştiinţa bucureşteanului se naşte ideea că le stă în puteri totul, în cele mai disperate situaţii.

Spitalul de Urgență

Puţini sunt oamenii care nu ştiu unde se află spitalul. Fapt esenţial, desigur. Pacienţii noştri ştiu că vor beneficia de un serviciu mai mult decât prompt. Nucleul de bază al activităţii de asistenţă medicală îl formează echipa de gardă, compusă din 5 chirurgi, 3 internişti, 3 ortopezi, 3 anestezişti reanimatori, 1 radiolog şi 1 medic de laborator. Specialistul are obligaţia să fie — paradoxal — un practician polivalent, pentru că în numeroase cazuri avem de-a face cu politraumatisme.

Anul trecut, de exemplu, am internat 100 oameni politraumatizaţi în accidente de circulaţie, în cele trei camere de gardă au loc investigaţii foarte rapide. Uneori, pacientul intră direct în sala de operaţii, iar investigaţia cazului se face din mers. Vedeţi, aici vin oameni în stare de inconştienţă, oameni accidentaţi la beţie, oameni cu pulsul zero. Specialiştii noştri ştiu, cu imensa lor experienţă de spital, să lucreze asupra unor bolnavi nepregătiţi pentru actul medical. Acesta nu e un lucru simplu. Acesta este, de fapt, lucrul cel mai greu în medicină. Se înţelege că organizarea spitalului are la bază o concepţie asupra termenului „urgenţă”. Este o concepţie românească, rezultată din condiţii specifice. Urgenţă înseamnă tot ce poate periclita viaţa unui om sau funcţia unui organ dacă nu se iau măsuri din primele ore. Uneori chiar din primele minute. Nu sunt puţine situaţiile când între momentul accidentului, să zicem, şi intrarea în sala de operaţie nu trece nici jumătate de ceas”.

*** Flacăra, 1976, un interviu semnat de Tudor Octavian

Astăzi, Spitalul de Urgență Floreasca (de la a cărui înființare se împlinesc 89 de ani) are, conform informațiilor de pe site-ul instituției, 731 de paturi distribuite în 16 secții: medicină internă, cardiologie, gastroenterologie, toxicologie clinică, neurologie, hemodializă, chirurgie generală, chirurgie plastică și reparatorie, chirurgie cardiacă si a vaselor mari, neurochirurgie, ortopedie și traumatologie, anestezie și terapie intensivă.

DS TW
No comments

leave a comment