HomeVizionariiȘtefan Iordache, mărturisiri amare despre public și teatru

Ștefan Iordache, mărturisiri amare despre public și teatru

Ștefan Iordache

Ștefan Iordache a apărut în lumea teatrului cu o “lovitură”: Arturo Ui. Rolul titular din piesa lui Bertolt Brecht, cu care a absolvit IATC în 1963, l-a situat, dintr-o data, printre cei dintâi ai promoţiei sale. Menţiunea pentru interpretare, dobândită la Festivalul cinematografic de la Karlowy Vary, pentru rolul adolescentului Andrei din filmul “Străinul” după Titus Popovici, a confirmat, îndată după studenție, încrederea în talentul său multilateral. După ce a debutat pe scena teatrului din Constanţa cu “Vedeta blondă” din “N-avem centru înaintaş” de Nicuţă Tănase, a intrat la Teatrul C. I. Nottara pe scena căruia a interpretat roluri de mare diversitate: Rică Venturiano (Noaptea furtunoasă), Don Juan (Don Juan de Moliere), Regele (Escurial de Ghelderode), Ben (Tigrul de Schisgal), Roger (Două orfeline de Eugen Mirea după d’Ennery şi Connor), Grig (Casa onorabilă de Horia Lovinescu), Raskolnikov (Crimă şi pedeapsă de Dostoievski). Cei care l-au văzut pe scenă, excentric, violent, cu greu pot accepta ideea că, în viaţa particulară, Ştefan Iordache era un tip liniştit, siguratic, înclinat spre meditaţie, deloc vorbăreţ. Nu face parte din categoria actorilor exuberanţi, causeuri (nu ştie nicio anecdotă!).

PRINCIPII:
1. Consideră că un actor e bine să fie “nebun” pe scenă, nu acasă sau pe stradă.
2. Nu poate suferi lucrurile “făcute”, false și mulate, dinainte aranjate (exceptând, bineînţeles, creaţia).
3. Crede, în schimb, în ceea ce e firesc, simplu, autentic, omenesc.

PARTICULARITĂŢI:
1. Îşi petrece mai tot timpul zilei (şi nopţii) în teatru. În cele cinci luni cât a repetat “Crimă şi pedeapsă”, a stat în teatru de dimineaţa de la 9 şi până seara după 11.
2. Recunoaşte cu modestie că mai are multe de învăţat.

SLĂBICIUNI:
O halbă cu “guler”, la “Grădiniţa”

PASIUNI EXTRAPROFESIONALE:
1) Faptul divers
2) Promenada: scurte deconectări prin Grădina Icoanei
3) “Cunoaşterea” vieţii. Ascultă cu luare aminte amintiri sau mărturisiri vesele sau triste — pe care necunoscuţi (tineri sau vârstnici) i le încredinţează cu absolută sinceritate
4) Pitorescul: “Dau uneori ultimul bănuţ pe un buchet de flori”
5) Pauză între repetiţii : o partidă de şah, la club

Ștefan Iordache

Îmi place foarte mult să-i las pe oameni să vorbească, să-mi povestească despre ale lor. Într-un dialog, prefer întotdeauna să fiu eu acela care ascultă. Iată o mărturisire încurajatoare, pot zice, când te pregătești să-i iei lui Ştefan Iordache un interviu. Urmează o rugăminte-somaţie surprinzătoare: Și te rog să nu scrii numai de bine! Să nu mă scoți geniu! Sigur că nu vreau să par tâmpit, dar nici geniu. Îmi displace grozav obiceiul de-a scrie despre oameni ca despre niște făpturi pline doar de calități, fără urmă de păcat. E neserios.
Rugămintea îmi apare cu atât mai surprindtoare cu cât am făcut destul de multe interviuri cu actori şi nimeni nu mi-a cerut să nu scriu numai de bine. Nici invers, desigur. Altfel decât de obicei este şi “desfășurarea ostilităților”, Iordache nu se străduieşte să fie spiritual, nu dă citate, nu face divagații, nu povesteşte anecdote de culise. Răspunde la întrebări. Relatează. Puțin îngândurat, atent să nu-i “zboare gândul”, să nu “se ia cu vorba”. Sigur că mai glumeşte, sigur că se întâmplă să dea şi un citat, dar nu în afara, ci în cursul firesc al răspunsului. Și, probabil, ca să mă ajute să nu scriu doar de bine, din când în când face o afirmaţie de tipul:
– Dacă privesc în urmă, îmi dau seama că am crescut mai mult din defecte.
– Cum adică?
– Adică eu, ca persoană, am fost construit de Dumnezeu mai mult din defecte.
– De pildă…
– De pildă, libertatea neîngrădită este un defect sau devine un defect pentru partenerii de viață. Și vrei să faci numai ce ai tu chef să faci! Mi-a plăcut întotdeauna extraordinar de mult să trăiesc, să simt viața cu intensitate. Dacă nu făceam meseria pe care am făcut-o, cred că azi nici nu mai existam. Chiar dacă aș fi foat un medic sau un inginer foarte bun. N-aș fi putut trăi!

Ștefan Iordache

– Scena îți dă senzația de libertate de care ai nevoie?
– Da, indiscutabil. Într·un fel, are asupra mea efectul pe care-l are alcoolul. Eu sunt un băutor (iată unul dintre defectele pe care mi le recunosc). N-am băut însă niciodată în ziua spectacolului, uneori nici cu o zi, cu două zile înainte. Nici atunci când repet.
– Un act de voință dictat de respectul pentru profesie!
– N-aș formula așa. E un lucru pe care-l fac firesc, fără să-mi impun, fără sacrificiu, nu știu de unde vine, poate din dragostea nemăsurată pentru teatru.
– Care te-a determinat să te faci actor.
– Nu tocmai. Dragostea pentru teatru a apărut, a crescut, m-a luat în stăpânire după ce am început să fac teatru.
– Să înţeleg că nu ți se potriveşte vorba aceea cu “încă de mic copil visam să fiu actor, spuneam poezii, făceam spectacole la grădiniță, la școală, în familie!”
– Nici prin gând nu-mi trecea, în copilărie, să urc pe scenă. Totul a început, aş spune, întâmplător. Nu intrasem la medicină (pe care o doreau părinții, nu eu), lucram la o cooperativă meşteşugărească, eram un fel de contabil, calculam salariile) și am intrat în echipa de amatori. Cum spuneam, mai mult la întâmplare, pentru că nu aveam ce face seara. Într-o echipă înjghebată, şi ea, mai mult la întâmplare; fără selecții, fără probă de aptitudini, doar ca să se răspundă unei “sarcini”. Am dat apoi examen de admitere la Institut, dar nici atunci cred că nu eram ceea ce se poate numi un pasionat. Asta a venit mai târziu. Şi este lucrul cel mai important care mi s-a întâmplat, care mi s-ar fi putut întâmpla vreodată. Teatrul e marele meu noroc, fără el nu ştiu ce mi s-ar fi ales din viață. Cu firea pe care o am…

Ștefan Iordache

– Teatrul ți-a ordonat existența? Ţi-a împlinit-o? Ţi-a făcut-o mai frumoasă?
– Toate la un loc, şi nu numai atât. Acolo, pe scenă, te întâlneşti cu Dumnezeu, trăieşti cea mai adevărată dintre vieți.
– Privit din sală, actorul Ştefan Iordache impune prin rigoarea cu care desenează evoluția unui personaj, prin modul în care stăpâneşte fără a ezita trăiri intense, prin găsirea măsurii exacte (a interpretului) chiar în figurarea lipsei de măsură (a eroului). E un “dat”? E o tehnică?
– Nu ştiu dacă am o anume tehnică. Poate că am ajuns la ea, dar e un lucru la care nu mă gândesc, pe care nu contez. Oricum, dacă tehnica înseamnă a te menaja fără ca publicul să observe, atunci, în ceea ce mă priveşte, nu poate fi vorba de aşa ceva. Rigoarea pe care ai adus-o în discuție cred că am câştigat-o în adolescență, în cei doi ani când am început să înțeleg matematica. Matematica am uitat-o de atunci, dar am păstrat ideea că în toate există o ordine, o întocmire limpede, un rost al fiecărui lucru.
Cât despre măsură, observația pare surprinzatoare aplicată felului meu de a fi. Dacă este totuşi, şi poate că este, explicația e una singură: toată viata am fost obsedat să nu cad în ridicol. Măsura exactă… Cine-o poate cunoaşte… Dumnezeu îți lasă şansa infinitului şi tu, om, încerci să ajungi acolo. Altfel, degeaba exişti ca artist. De ajuns, sigur că nu ajungi niciodată. Până la Dumnexeu, până la divinitate există mereu o limită, un prag de care nu poți trece. Care ne dă fie şansa de a încerca mereu şi mereu; cu alte cuvinte, şansa de a ne face meseria.
– Ai avut momenle în care, pe scenă, ți s-a părut că reuşeşti să te apropii de pragul acesta?
– Uneori. De asta şi mergi mai departe, de asta nici nu poți abandona. De asta ți se pare că pe scenă eşti mai aproape de Dumnezeu.

– Când ai început să iubeşti teatrul?
– Când am început să înțeleg despre ce e vorba, ce caut eu acolo. Cred că după vreo doi ani de facultate. Inițial eram retras, reticent, mă uitam cu admirație şi cu timiditate la colegii de grupă care păreau a se simți în largul lor. Mi s-a întâmplat cu teatrul ce mi se întâmplase în şcoală, cu matematica. Mi-a fost îngrozitor de frică de ea până când, grație unui nou profesor, am descoperit-o. Din clipa în care am înțeles pentru prima dată o formulă scrisă pe tablă, am iubit matematica. Dacă în primul semestru de Institut nu scoteam o vorbă, evitam să urc pe scenă, de prin anul trei nu mai plecam nici noaptea acasă, dormeam la facultate. La început luasem totul drept o joacă a mea, dar când am priceput că aceasta joacă are un efect asupra celui din sală, ea a devenit foarte importantă. Joaca s-a transformat în joc şi mă simt responsabil pentru felul în care se stabileşte acest fantastic, inexplicabil raport cu spectatorul. Nu e o simplă vorbă aceea că publicul e principalul partener.
– Calitatea sălii influențează calitatea reprezentației?
– Când eram foarte tânăr consideram că, dacă în sală sunt zece spectatori, e suficient. Important eram eu, publicul nu mă interesa prea mult. Acum consider că teoria e falsă. Şansa noastră e să existe public. Fără el nu existăm, n-avem niciun rost.
– Ai trac?
– Nu. Oricum, nu tipul acela de emoție paralizantă care se numeşte trac. Mă simt bine pe scenă, de fapt nicăieri nu mă simt mai bine.
– Şi totuşi, lipseşti de pe scenă de vreo doi ani. E puțin? E mult?
– E enorm. N-am risipit timpul, m-am risipit pe mine. Şi m-a costat grozav. Sunt doi ani în care n-am trăit cu adevărat. N-aş vrea să sune patetic, dar asta e!

Ștefan Iordache

– Şi atunci, cum se explică absența? Nu ştiu dacă-ți face plăcere, dar aş vrea să-mi răspunzi.
– Nu-mi face plăcere, dar am să-ți răspund. După revoluție, imediat după revoluție, am trăit un moment de entuziasm extraordinar. Eu nu prea sunt genul expansiv, cred că nici nu ştiu să mă bucur într-adevăr, dar atunci am avut o clipă de nădejde fără margini. Eram sigur că ne vom apuca imediat de lucru, că vom face exact teatrul pe care-l visam. Am avut însă foarte multe dezamăgiri. Şi foarte curând. Colegi, prieteni. oameni pe care-i cunoşteam de-o viață, artiști pe care-i respectam mi-au apărut dintr-o dată într-o lumină incredibilă. S-a ivit de nu ştiu unde o cantitate înfricoşătoare de mizerie umană, de violență, de ingratitudine. Ani la rând, considerasem că la Teatrul Mic există nu un număr oarecare de actori, mai buni sau mai puțin buni, asta nu era chiar atât de important, ci o trupă. Ei bine, se pare că greşisem. Săraru avusese păcatele lui, ca fiecare (poate mai multe, poate mal grave decât ştiam eu), dar mi se pare oribil felul în care a fost izgonit. El luptase, el reuşise să dea Teatrului Mic un statut special. Un spectacol ca “Astă-seară stau acasă” nu putea fi pus în scenă nicăieri în altă parte. Critică socială pe o scenă românească înainte de ‘89?! A fost o întreagă bătălie pentru a-l juca și această bătălie Săraru a dus-o. Și a câștigat-o. Nu știu ce făcea, ce nu făcea, dar teatrul avea prestigiu, avea un public care venea chiar dacă citeam pe scenă Scânteia… Toate astea s-au uitat într-o clipă. Oameni care-i vorbeau până atunci cu spinarea frântă și-au schimbat atitudinea cu 180 de grade. Nu e drept și nu e demn. Și nici moral nu este! Nu accept ideea că o meserie ca a noastră, o meserie divină, poate naște monștri.

– De asta ai plecat?
– Și de asta, Am plecat, de fapt, bolnav de dezamăgire. Motivele dezamăgirii au fost mai multe dar poate cel mai dureros e acela legat de public. Ți-am spus, pentru mine publicul e foarte important. Este principalul meu partener, pe care îl simt, îl ascult, cu care sunt într-un permanent schimb de mingi. Până la urmă, ce altceva e un spectacol dacă nu o înfruntare frumoasă, cinstită, între inteligențe, trăiri, sensibilități! De-o parte noi, pe scenă, de cealaltă parte ei, în sală. Există spectacole, există momente în care, jucând, ai senzația că asupra-ți a coborât harul. Acum, după aproape trei decenii de meserie, știu, sunt sigur că harul vine către noi dinspre public. Într-o sală goală Dumnezeu nu se arată. Și asta o spun eu, care iubesc mai mult repetițiile decât spectacolele.
Ei bine, poate părea caraghios ce spun, dar după Revoluție m-am simțit trădat de partenerul meu, de public. N-am înțeles, n-am acceptat, n-am iertat faptul că sălile de teatru s-au golit. Mi s-a părut dureroasă dezertarea publicului, care ani la rând ne fusese partener, camarad, complice; a publicului care, după ce îngheța la coadă la bilete, îngheța în sala de spectacol și accepta să înghețe și după aceea, în stația de autobuz; a publicului care se deprinsese să citească alături de noi textele, montările, și de la stânga la dreapta, și de la dreapta la stânga, și rândurile, și spațiul dintre rânduri. Am trăit alături durerea și ne-a părăsit în fața bucuriei. A continuat să stea departe și când bucuria a început să fie umbrită de neliniști, de îndoieli. Iată, deci, încă un tovarăș de-o viață pe care l-am descoperit într-o lumină cu totul neașteptată.

– Explicații există: spectacolul vieții, al politicii, al televiziunii…
– Explicațiile nu-mi vindecă dezamăgirea. Și, de fapt, pentru mine cu constituie un răspuns valabil.

Ștefan Iordache

– Acum publicul a revenit în sălile de spectacol. Și nu de-o săptămână, două.
– E un public pe care nu-l mai cunosc, nu-l mai înțeleg ca înainte. Nu fac nicio glumă. N-am jucat doi ani, asta contează.
– Nu și după aproape treizeci, în care ai jucat, așa cred.
– Ceva s-a întâmplat, ceva s-a modificat, La Craiova am văzut, în vremea din urmă, opt reprezentații cu “Piticul din grădina de vară”. Nu una, opt. De fiecare dată, comportarea publicului era aceeași, mai precis ca la bâlci, E limpede, ceva s-a întâmplat. Nu înțeleg ce, dar faptul nu poate fi contestat. Pentru mine, e intolerabil. Dacă aș fi fost pe scenă, mă opream și ceream să se tragă cortina.
– Ai fost obișnuit cu un public bun.
– Noi am creat un public bun. Care nu avea cum să dispară, așa cum nici noi nu am dispărut. Suntem aceiași, aceleași sunt și problemele, ba încă și mai acute. Sărăcia, frigul, neajunsurile, neliniștile altădată ne apropiau, acum văd că ne despart. O explicație trebuie să existe, dar eu n-o găsesc.
Și totuși, îmi pare rău, extraordinar de rău că doi ani nu am făcut teatru. Că am fugit. Pentru că fugă a fost, nu despărțire. O slăbiciune din partea mea, nu o poziție de forță cum au spus unii. Doi ani am făcut orice, nu teatru. Și am greșit!

Ștefan Iordache a murit pe 14 septembrie 2008, la vârsta de 67 de ani, într-un spital din Viena, în urma unui stop cardio-respirator, și a fost înmormântat cu onoruri militare în cimitirul din satul Gruiu.
Interviul a fost realizat de regretata Cristina Dumitrescu, critic de teatru și primul selecționer al Festivalului Național de Teatru, și publicat în 1992 în revista Teatrul Azi.

Surse:

Revista Teatrul Azi, 1992

Foto: Revista Teatrul, mai 1970

Latest comment
  • Ștefan Iordache a întruchipat pe scenă toate genurile de personaj care ar fi putut fi în viață: vulcanic, infractor periculos, seducător fără scrupule, justițiar total sau lichea, escroc. Un “cazan” de trăiri la presiune maximă. Parcă făcut pentru roluri negative, mult mai greu de jucat. Era destul să-i privești chipul brăzdat de dîre adînci sau ochii întunecați cu care emitea sentințe că să te înfioare. Că și timbrul său grav care se distingea clar din orice cor de voci. Un titan al scenei! De o inteligență intuitivă, de o imensă empatie.

leave a comment