Richard Burton: „De la mina de cărbuni la mina de aur”

Pasionat de teatrul lui Shakespeare, Richard Jenkins, zis Burton în amintirea primului său profesor de artă dramatică, avea silueta, calităţile şi defectele anumitor eroi shakespearieni — pe scenă, pe ecran, dar şi în viaţă. Fascinației pentru Shakespeare i-a adăugat o alta, deseori explozivă, cea care s-a născut în urma întâlnirii cu Elizabeth Taylor.

Amestec de violenţă şi duioşie, de brutalitate şi rafinament, de frumuseţe şi virtuozitate, cuplul Taylor-Burton a devenit unul din cele mai populare din lume, celebru atât pentru filmele, cât şi pentru certurile sale. A fost Elizabeth într-adevăr o „scorpie” pe care Richard a încercat s-o domesticească? Au fost oare atât de bogaţi, atât de lacomi, atât de îndrăgostiţi unul de celălalt pe cât se spunea? Iată numai câteva din legendele pe care ziaristul francez Gilles Lambert le-a supus confruntării cu principalul lor personaj – Richard Burton.

Iar răspunsurile obţinute atunci constituie o mărturie pentru definirea marelui actor cunoscut publicului românesc din filme precum „Priveşte înapoi cu minte”, „Cleopatra”, „Comedianţii” sau „Beckett”.

“Nouă dimineaţa la studiourile Sheppertons, lângă Londra. Se toarnă “Anna celor 1000 de zile”, istoria tragică a Annei Boleyn, soţia lui Henric al VIII-lea al Angliei. Richard Burton soseşte într-un Lincoln condus de şoferul său basc Gaston. Maşina face zilnic naveta între studiouri şi yachtul Burtonilor „Kalizma”, reşedinţa lor plutitoare, ancorat la cîţiva km distanţă pe Tamisa.

Pentru acest drum bicotidian, Richard avusese intenţia să folosească un elicopter, eventual şi-ar fi cumpărat unul. O mare pajişte a studiourilor i-ar fi servit pentru aterizare. Dar Amiralitatea a refuzat: numai prințul Philip are dreptul să decoleze de pe Tamisa. Urmat de secretarul său, Bob Wilson, și de machiorul Ron Berkeley, Richard urcă în fugă scara care duce la loja sa.

Masiv, dar vioi, mai scund, dar și mai solid decât ne-am închipui. Ochii — de un albastru palid, într-o formă excelentă, odihnit, bine dispus. Înainte de a se lăsa în grija costumierei, cere o votcă amestecată cu suc de portocale; i se aduce aproape o enormă măsuţă pe rotile care seamănă cu vitrina unui „lichiorist” american: nu lipseşte aproape nici o marcă de băutură. Pe tăblia de jos a barului mobil, o cărţulie: „Regimul de slăbire pentru un băutor gras”. O glumă? Richard nu reacţionează… Costumiera a reuşit să-i îmbrace, în fine, o jiletcă şi un jabou cu volane . Richard se întinde şi cere un alt cocteil cu votcă…

— Două votci! Şi este abia nouă jumătate. Aveţi reputaţia că beţi mult, enorm, şi păreţi, de altfel, la înălţimea acestei reputaţii.

— Fals. Nu beau decât în două ocazii: înainte de lucru şi după lucru. În primul caz, pentru a combate nervozitatea, anxietatea, tracul actorului ce intră în scenă sau pe platou. În al doilea caz, pentru a combate nervozitatea, anxietatea, tracul actorului care nu este în scenă sau pe platou. E clar?

De altfel, tatăl meu bea mult mai mult decât mine. Și, din cauza asta, nu m-a văzut niciodată jucând la teatru sau la cinema. Era miner într-un colț pierdut al văii Avon, în sudul Ţării Galilor. Avea 50 de ani când m-am născut. Într-o zi i s-a spus că “Verişoara Rachel”, primul meu film american, rulează la Port Talbot, orașul vecin. A decis să se ducă pe jos. Dar pe drumul din vale sunt 14 pub-uri. A făcut, bineînţeles, 14 escale. Şi totuşi a ajuns la timp pentru generic.

În “Verişoara Rachel”, una dintre primele fraze pe care scenaristul găsise de cuviinţă să mă pună s-o spun era: „Dacă am bea un pahar?“. Tatăl meu ia invitaţia în serios. Vecinii îl aud mormăind: „Bună idee, fiule!” şi îndată se scoală şi pleacă din sală. A fost găsit după spectacol, într-un al 15-lea pub. Într-o noapte, cu puţin înainte de a muri, întoreându-se acasă pe jos, a alunecat de pe un pod şi a căzut în râu. În zori, agăţat în ramuri, cânta vechi cântece populare.

— Se spune că, asemeni tatălui dv., aveţi o slăbiciune pentru puburi.

— Este un gust de provincial. Puburile, barurile, cafenelele marilor oraşe mă mai fascinează încă. Acolo se bea cel mai bine, pentru că numai acolo întâlnești o mare varietate de flecari din născare. Din experienţă, pot să vă spun că cei mai buni flecari de cârciumă sínt pictorii. Actorii au tendinţa să devină pisălogi, scriitorii sunt confuzi. În acest domeniu, bărbaţii sunt mai dotaţi decât femeile. Cele care vorbesc mult mă terorizează şi am remarcat că, în general, sunt urâte.

Când beau, devin eu însumi un mare flecar, mă las antrenat. Mi se întâmplă să împart roluri pentru piesele şi filmele mele. Câte unii nu uită şi, a doua zi, nu mai ştiu cum să scap de ei. Sunt persecutat astfel de către un mexican căruia i-am promis rolul lui Hamlet şi de patronul unei cârciumi, fost sergent major, căruia i-am spus că ar fi un minunat arhiepiscop, numai ca să fac o glumă, căci se numea Bishop (episcop). Pot să vorbesc şase ore în şir fără să mă las întrerupt.

— Şi raporturile dv. cu Elizabeth aparţin legendei. Practic, nu vă despărţiţi niciodată. Se spune că vă certaţi des, că Elizabeth este deosebit de geloasă, că nu-i prea suportaţi gelozia…

—Se spune şi se scrie orice. Într-un anumit sens, adevăruri, pentru că viaţa, după cum scrie Walt Whitman, este orice, este plină de contradicţii ca şi noi.

Dar în ce ne priveşte pe Elizabeth şi pe mine, lucrurile sunt simple: ne iubim. Ar mai fi de aflat și de ce, dar ăsta este un lucru mai complicat. Ca să trăim împreună ne-am asumat riscul de a traversa infernul. Dar știam că trebuie să trăim împreună.

M-a tulburat din prima clipă în care am văzut-o: era întâia mea ședere la Hollywood. Eram un mic actor necunoscut. Această femeie de o frumuseţe fantastică, cu un oval de Mona-Lisa, cu ochi enormi, bleu-violet, cu sâni apocaliptici, a trezit deodată în mine viziuni catastrofal: focul, foamea, distrugerea, ciuma, mai ştiu eu ce? O găseam teribil de frumoasă şi de neliniştitoare. O priveam înotând în piscină, fascinat. Nu mi-a acordat nici cea mai mică atenţie şi, de necaz, am început să beau. O auzeam, de departe, vorbind. Vorbea liber, cum nu mai auzisem vreo femeie în America. Spre sfârşitul petrecerii, mi-am adunat tot curajul, am împins la o parte pe toţi cei care o înconjurau şi m-am aruncat în focul privirii ei violete: „Aveţi — i-am spus — un minunat accent englezesc de altădată”. A urmat o lungă tăcere jenată. M-am simţit devenind roşu, albastru, verde. Am decis să mă sinucid. Am avut chiar timpul să trec în revistă diferite metode de sinucidere şi să mă opresc la băutură, pentru că tot începusem. Vocea i-a răsunat, în fine. Cred că a spus ceva în genul: „Well, well, well” şi mi-a întors spatele.

Au trebuit să treacă şapte ani, turnarea Cleopatrei, ca să pot relua conversaţia. De atunci, într-adevăr, ne despărţim foarte rar. De fapt, în opt ani de zile, Liz nu m-a părăsit decât de două ori: când s-a dus în California, la căpătâiul tatălui ei bolnav şi ca să-l consoleze pe Gaston, şoferul nostru, când acestuia i-a fost ucis fiul, accidental, de un glonţ rătăcit într-un bâlci. Eu nu am plecat niciodată. Amândoi găsim acest fel de a trăi absolut fascinant și necesar și este probabil că așa vom continua mereu.

— Dar certurile?

— Sigur, această formulă nu este lipsită de pericole. Am trecut prin furtuni și chiar vijelii. Liz are un caracter ciudat, imprevizibil. Poate să se supere dintr-o nimica toată şi să traverseze, surâzând, cele mai dramatice situaţii. Şi eu îmi ies uneori din fire. Dar meciurile noastre ajung rareori la K.O. Am mult mai multă forţă şi experienţă a luptei de stradă decât Liz. În general ea abandonează înainte de primul round. De ce ne certăm? Pentru orice. Uneori din cauza ziariştilor. Un exemplu: într-o zi mi-am dat drumul la gură în faţa unui ziarist englez, Kenneth Tynan, şi i-am spus că Liz e minunat de frumoasă, dar are defecte. Şi chiar citam aceste defecte: picioarele un pic prea scurte, o uşoară tendinţă de îngrăşare, bărbia şi sânii îngreunaţi. Vorbele mele au fost publicate. Liz le-a citit şi mi-a făcut zile fripte. Între noi fie spus, cam avea dreptate. Dar cu ea nu trebuie să laşi o situaţie să se eternizeze: am sfârşit prin a mă supăra şi a fost ceva spectaculos.

Îmi amintesc şi o altă scenă de menaj interesantă. Ajunsesem pe platou beat criţă. Dar trebuie să adaug imediat că era Sf. David, sărbătoarea naţională galeză. Întotdeauna mă aranjez să fiu liber în ziua aceea, ca să pot să mă îmbăt bine. Este o tradiţie la noi. Filmul — “Comedianţii” după Graham Greene — avea o mare întârziere şi producătorii, încăpăţânaţi, au decis să toarne totuşi, fără să ţină cont de sfaturile şi ameninţările mele. Natural, de la prima scenă, m-am prăbuşit în faţa camerelor. Când mă scol, văd obrazul lui Liz roşu de mânie. A urmat un val de injurii: beţiv, incapabil, ratat, miner, galez etc., fără să uite nimic.

Până când îmi ies din sărite şi, după scenariul obişnuit, încep să sparg totul. (în această ordine de idei vă semnalez că printre piesele de mobilier clasice, receptorul de televiziune e cel mai rezistent. E greu, sare, e plin de cuie. După o astfel de bătălie, am petrecut o noapte întreagă cu un cui de televizor în picior. Nu îndrăzneam să-i spun nimic lui Liz, i-ar fi făcut prea multă plăcere. Când pagubele se acumulează, Liz poate să se transforme brusc, să redevină duioasă şi docilă. De fapt, poate v-am dat o imagine falsă. Certurile noastre nu durează niciodată prea mult şi se termină întotdeauna cu o împăcare foarte frumoasă. Cei care-şi închipuie că Liz şi cu mine suntem tot timpul certaţi, tot timpul în conflict sunt influenţaţi de “Scorpia îmblânzită” şi de “Cui i-e frică de Virgina Woolf?” (acea scenă de menaj interminabilă şi patetică, îmi amintesc că Liz şi cu mine am citit textul lui Albee în „Superchief”, acel tren de lux care traversează uruind Statele Unite dintr-o parte în cealaltă şi în care băuturile sunt mereu împrospătate, chiar dacă nu comanzi absolut nimic.

La sosirea la Los Angeles am anunţat ziariştilor că acceptăm rolurile Martha şi George. De îndată au început să curgă telegrame de la toţi actorii care au jucat aceste roluri în teatru: după ei, urma să avem o depresiune nervoasă ca Madeleine Robinson la Paris, căsătoria noastră n-ar mai fi rezistat, vom fi chiar împinși la sinucidere. Erau, adică, roluri blestemate. Am ezitat. Atunci Liz mi-a făcut o întreagă scenă — în particular — pentru că voia neapărat s-o joace, această scenă, în public, cu mine!

Adevărul e că niciodată nu ne-am înţeles atât de bine ca în acea perioadă în care ne sfâşiam, ne scuipam în faţă, bând litri întregi de alcool pe platou! Ni se întâmplă să ne repetăm certurile, seara, ca să-i facem pe copii să râdă…

— Gelozia are vreun rol în această formulă de coexistență perfectă?

— Gelozia e indispensabilă. Când dispare, nu ești departe de indiferență. Sunt gelos. Liz, de asemenea, cel puțin așa sper. Din când în când, ca să mă asigur, privesc vreo fată cu mai multă insistență. Dacă Liz devine nervoasă, totul e în regulă. În “Comedianții” a acceptat un mic rol numai pentru că fusese vorba să-i fie dat Sophiei Loren! Gelozia e un produs al insecurităţii. După părerea mea, nu poţi să fii un actor bun şi să trăieşti în securitate. Dar nu din cauza geloziei trăim atât de apropiaţi, ci din necesitate.

— Printre revendicările tineretului hippy, mai ales în S.U.A., se numără și libera folosire a marijuanei. Ce credeţi despre asta?

— Am fumat marijuana de două sau trei ori pe „Kalizma”, în afara apelor teritoriale. Am vrut să fac această experiență, gândindu-mă la propriii mei copii. Am fost foarte dezamăgit. Cât despre drogurile halucinogene, L.S.D. sau alte feluri de ciuperci, nu văd nici o raţiune să recurg la ele, îmi ajung halucinaţiile provocate de alcool. Dacă copiii mei se apucă să fumeze marijuana sau să facă alte idioţii, îi priveşte. Nu poţi să le eviţi toate erorile. Dar înainte de toate, au să primească o educaţie foarte serioasă, cum le ofer acum în Elveţia. Dacă vor voi să devină hippy, n-am să fac nimic ca să-i împiedic. Singurul lucru pe care n-am să-l accept este să vină să mă vadă murdari. Cei doi fii ai noştri, Michael şi Cristopher, urmează cel mai bun colegiu din Elveţia (şi cel mai scump). Ei bine, de câte ori vin acasă ori pe vapor să ne vadă, sunt obligat să-i pun să facă o baie! Accept să poarte părul lung, cu condiţia să şi-l spele des. Să devină nonconformişti, dacă vor, dar nu respingători!

— Sunteţi un om foarte bogat. Împreună cu Liz, aţi bătut toate recordurile de onorarii, şi procentele care vă revin din filme sunt enorme. Şi totuşi nu vă opriţi, faceţi film după film. De ce?

— În primul rând, Liz nu face „film după film”. Acum nu toarnă nimic. A fost bolnavă în California. Merge mai bine, dar cred că se mai odihneşte încă. Mi-ar plăcea să renunţe la „show-business” cât mai repede. E adevărat că suntem foarte bogaţi. Chiar fabulos de bogaţi. Dar şi cheltuim sume fabuloase. Sunt pe cale să termin decorarea yachtului „Kalizma”, mă costă un milion şi jumătate de franci.

Când câştigi sume enorme şi cheltuieşti enorm, aşa că până la urmă te regăseşti aproape la acelaşi punct. Avem un avion cu reacţie care m-a costat 1.000.000 de dolari, câteva Rollsuri, un yacht, câteva zeci de case, o fermă în Irlanda şi chiar şi un adăpost antiatomic. În plus, ţinem cu chirie un apartament într-un palat. Am o reţea de televiziune în Ţara Galilor. Am cumpărat terenuri aproape peste tot în lume. Suntem asociaţi la diferite întreprinderi, de exemplu în casa de mode pe care Mia Fonssagrives şi Vicky Tiel o exploatează cu succes la Paris.

Liz are bijuterii istorice, ca Peregrina, faimoasa perlă în formă de pară de 250 de grame, care aparţinea Mariei Tudor (remarcaţi, o galeză!). Pentru a ne administra banii, există o întreagă echipă de avocaţi şi oameni de afaceri care locuiesc în paradisuri fiscale. Pe scurt, avem totul, în afară de un elicopter (e interzis) şi de un submarin. Dar asta nu înseamnă prea mult, pentru că sumele mari de bani, pentru mine, sunt un lucru abstract. Oricum, nu poţi să bei 40 de scotchuri la rând! În ce mă privește, fac socoteala întotdeauna în funcţie de cei 9 dolari pe săptămână pe care-i câştiga tatăl meu în mină.

De câte ori semnez ori primesc un cec important, nu pot să mă abţin să nu împart cu nouă, ca să ştiu câte săptămâni de miner reprezintă. Ajung la totaluri halucinante. Nu cred că asta înseamnă că sunt avar. Ci doar că sunt un om care ştie ce-i banul. Ca şi fratele meu Ivor, când mănâncă cu noi la restaurant, în special în Italia, verifică întotdeauna nota de plată. De obicei suntem furaţi cu aproape 20 la sută. Atunci Ivor face scandal. Nu poate fi oprit: „Gândeşte-te la oamenii de la noi care se bat pentru 2 dolari“, îmi spune. Și nu pot să nu-i dau dreptate. Recunosc că anumite cumpărături mă cam irită, de exemplu cînd Liz cumpără de la Dior sau Chanel o rochie pentru o singură seară… Un yacht, o mașină, o casă, o societate se pot revinde. Dar o rochie de 1.000 de dolari pentru o ocazie unică! În fine, trebuie să admitem că banul nu are aceeaşi semnificaţie pentru femei.

— Se spune uneori că gustul pentru bani v-a împins să semnaţi contracte inutile în filme care vă displăceau.

— E adevărat. Am acceptat roluri din cupiditate. Din lene. Din prietenie, uneori. Dar am şi refuzat averi. Aşa, de curând, eram la Las Vegas, ca să terminăm “Singurul joc din oraş”, cu Frank Sinatra. O poveste de jucători, desigur. Locuiam la Cesar’s Palace, cel mai coşmardesc din marile hoteluri-cazinou din Las Vegas, unde ni se dăduse un apartament de 14 camere, piscină etc., în fine, cu toată pompa cuvenită unui apartament de mare şef al mafiei.

Liz şi cu mine ne ascundeam pur şi simplu în cameră. În fiecare dimineaţă ni se aduceau, într-un coş, fise de joc gratuite, să ne încercăm norocul. Am rezistat. Cu o zi înainte de plecare, ni s-au propus 1.000.000 de dolari dacă acceptăm să ne întoarcem pentru o săptămână și să cântăm împreună câteva melodii pe scenă. Ni s-a spus că este cea mai mare ofertă din istoria show-business-ului. Fără să ne mai consultăm, Liz și cu mine am refuzat. La Las Vegas devii ori nebun, ori isteric.

— Sunteți, în chip fundamental, un actor de teatru. Vă place să lucrați pentru cinematografie?

— E vorba de două meserii foarte deosebite una de cealaltă. Pe platou actorul e un fel de robot, o piesă integrată, dintr-o maşinărie enormă. Adineaori, în timp ce eram în pat cu Genevieve Bujold (Ann Boleyn în filmul “Anna celor 1.000 de nopţi”), omul care se ocupă de lumini a intrat până în pat cu o fotocelulă.

Între două murmure pasionate, un altul urla: „Unde naiba aţi pus luna? Nu se vede pe fereastră”. Şi trebuie să reîncepi, cu accentul pasiunii… Te simţi, într-adevăr, un fel de unealtă. Dacă maşinăria se opreşte, te opreşti o dată cu ea.

În timp ce filmam “Sand Piper” la Hollywood, a trebuit să aşteptăm 4 zile pentru că Minelli, realizatorul, nu voia să continue dacă nu i se aduceau câteva găini albe. Ori în California nu există găini albe. Aşteptam şi beam împreună cu Ron Berkeley şi alţi prieteni. Până la urmă au fost vopsite în alb câteva găini şi ne-am reluat lucrul. Dar între timp se evaporaseră mii de dolari. Asta e cinematograful. Pe o scenă de teatru nu răspunzi decât de tine, comunici cu publicul şi nu cu obiectivele, totul depinde de propria-ţi forţă. Remarcaţi că există totuşi ceva şi mai rău decît filmul: televiziunea. Şmecheria asta nici n-ar fi trebuit să fie inventată vreodată. Teatrul e o plăcere, dar, desigur, nu prea aduce vreun câştig. De fapt, mai degrabă ne costă bani. Şi totuşi n-o să renunţ niciodată la teatru. Vreau, foarte curând, să joc cu Liz pe Broadway, într-o adaptare a piesei lui Sartre “Le Diable et le bon Dieu”. Bineînţeles, numai cu condiţia ca agentul nostru teatral să izbutească să ne negocieze drepturile, ceea ce este cu totul altă poveste.

În istoria teatrului posed un record mondial, acela al actorului care a jucat cel mai mult, fără întrerupere, în acelaşi spectacol, rolul lui Hamlet (la Old Vic). Sir Laurence Olivier vine abia pe locul doi. Am creat, de asemenea, o şcoală de teatru la Oxford, pe care am dăruit-o primului meu profesor de artă dramatică. De fapt, mă folosesc de cinematografie ca să fac teatru. Asta nu înseamnă că dispreţuiesc cinematograful şi nici măcar televiziunea. Le observ şi le admir puterea de pătrundere: în cadrul reţelei galeze de televiziune al cărui proprietar sunt, apăr limba mea natală ameninţată. Câteva dintre filmele în care am jucat mi-au dat sentimentul că mă aflu în slujba justiţiei: rolul din „Comedienii” de exemplu, în care protestam împotriva regimului dictatorial din Haiti.

— Vă simțiţi solidar cu luptele pentru egalitate rasială?

— Da, în mod absolut. În primul rând, pentru că sunt din Țara Galilor. La 17 ani, când am ajuns la Oxford cu o bursă, am fost primit rece. Accentul şi încălţămintea mea bizară stârneau râsul. A trebuit să sparg câteva nasuri ca să mă impun! Şi a trebuit să lupt şi împotriva accentului meu. Totuşi, acest accent nu l-am pierdut, nu mi-am pierdut decât părul. Dar am şi câştigat o voce splendidă, vreau să spun care se aude de departe.

Astăzi sunt prietenul unei întregi clici de lorzi, ladies, prinţi, prinţese, duci, ducese, dar nu-mi fac iluzii: nu facem parte, cu adevărat, din „Establishment”. De altfel, nici nu suntem făcuţi pentru aşa ceva…

La 18 ani m-am angajat în R.A.F. (n.n. — aviaţia britanică). În Canada, am fost brevetat sergent navigator Dar cum beau, cât de puţin, devin galez sută la sută. Vorbesc numai în idiom. O limbă admirabilă, fie spus în trecere. La moarte se spune „angai”, ceea ce-i oricum mai frumos decât „death”. Tatăl meu avea un simţ extraordinar al acestei limbi. Spunea: „Nu folosi niciodată un cuvînt scurt, atunci când există unul lung”.

Nu sunt numai galez: am în vine şi sânge evreiesc. Cât despre Liz, ea s-a convertit la iudaism la cererea unuia dintre foştii ei soţi. Bob Wilson, secretarul meu, e negru. Gaston e basc. Iubesc minorităţile, mă simt bine printre ele. Într-un anumit sens îi pun pe copii în aceeaşi categorie. Sunt în acelaşi timp foarte puternici (detectează, fără greş, minciuna) şi foarte slabi (fizic) Sunt deseori exploataţi, deposedaţi de drepturile lor. Liz are o capacitate specială de a le vorbi, de a le înţelege problemele şi de a le oferi soluţii. Am ascultat-o odată vorbind două ore la rând cu o fetiţă de 10 ani. N-ar face-o niciodată cu un adult, în afară de Alexandre, coaforul, ceea ce-i cu atât mai bizar cu cât el nu înţelege boabă englezeşte şi Liz nici un cuvânt franţuzesc. Şi câinii o adoră. Avem pekinezi. Dar nu înţeleg decât galeza. Curios amestec, nu? Ca și copiii, câinii sunt nişte victime. În timp ce turnam “Boom”, Liz a suspendat orice activitate pe platou pentru că un maşinist bătuse un câine.

— Activitatea dv. profesională, familială e considerabilă. În curând împliniţi 45 de ani. V-aţi gândit să mai încetiniţi ritmul de muncă, să consacraţi mai mult timp odihnei?

— Nu înţeleg cuvântul „odihnă“. Am încercat de mai multe ori să-mi iau o vacanţă, adică să mă duc în locuri în care nu aveam nici un motiv să mă duc. De fiecare dată m-am plictisit atât de tare, încât credeam că devin nebun furios. Lucrul meu nu mă împiedică să mă destind. Citesc mult în englezeşte şi franţuzeşte, mai ales poezie şi teatru. Îl recitesc pe Shakespeare, pe care-1 ştiu în parte pe dinafară. De asemenea, scriu: am şi publicat o poveste de Crăciun şi o carte despre Liz, intitulată „V-o prezint pe d-na Jenkins” (e adevăratul meu nume).

Ţin un jurnal care, sper, îi va interesa pe copiii mei. Când am timp liber, citesc, fac vizite pe la prieteni sau asist la un meci de rugby. Am întotdeauna mii de lucruri de făcut. Și trebuie să ai timp să şi mănînci. Liz, când vrea, e o bucătăreasă minunată.

— Se spune că Liz şi cu dv. aveţi o poftă de mâncare destul de ieşită din comun.

— Exact. Liz și cu mine mâncăm imens. În timpul “Cleopatrei”, acest gust pentru mâncarea bună ne-a apropiat. În timp ce turnam în Sardinia “Boom”, unde Liz juca rolul unei bogate leucemice comandasem să ni se trimită zilnic de la Londra, de la unul dintre puburile noastre favorite, o masă completă: friptură de purceluș de lapte, jeleu de mentă și bomboane Wellington. Mâncam enorm, în așa hal încât Liz, leucemica, nu înceta să se îngraşe, iar eu, îngerul morţii, aveam fălci uriaşe. Losey îşi smulgea părul din cap.

—Nu vă e teamă să vă îngrăşaţi?

— Nu.

— Și Liz?

— Nici ei nu-i pasă.

— Aţi realizat o serie de filme, aţi scris cărţi, aveţi o cultură teatrală şi poetică considerabilă. V-aţi gândit vreodată să vă schimbaţi meseria?

— Vreţi să spuneţi să încetez să joc teatru în favoarea unei alte activităţi, de autor dramatic sau regizor? Răspunsul meu este: nu. Sunt făcut să joc. Încă de la 8 ani îmi uimeam fraţii cântând imnuri galeze cu o voce de soprană. Nimeni, se spunea, nu punea Biblia în valoare, aşa cum o făceam eu. Cânt în continuare, ca orice galez care se respectă. Când, recent, Lerner şi Loewe, mi-au adus scenariul de la Camelot, mi-au spus: — Bineînţeles, rolul îl veţi vorbi!

I-am întrebat:

— Şi ceilalţi?

— Ceilalţi cântă.

— Şi credeţi că galezii mă vor ierta vreodată dacă vorbesc într-o comedie muzicală? S-ar simţi dezonoraţi!

M-am aşezat la pian şi am intonat cu vocea mea formidabilă o cantică. Stupefiaţi şi asurziţi, Lerner şi Loewe n-au mai ştiut cum să se scuze. Cânt, deci, în Camelot. În afară de „Daddy Ni”, tatăl meu, toată familia îmi admira darurile artistice şi credea în viitorul meu. La Cardiff, când m-am urcat prima dată pe o scenă, am înţeles imediat, la 16 ani, că eram intoxicat definitiv de acest soi de bani uşor câştigaţi (primisem în două ore mai mult decât câştiga tatăl meu în două zile, acolo sub pământ) şi de succes (toate fetele se uitau la mine). De atunci n-am mai încetat să joc teatru şi nu văd nici o ieşire.

După filmul pe care-l termin “Ann Boleyn”, am de gând să turnez în Mexic, “Omul de nicăieri”. Apoi am să fac şi teatru. Mai am şi alte proiecte: “Macbeth”, împreună cu Liz, un film despre de Gaulle, sau cel puţin o poveste despre un complot îndreptat împotriva lui, în perioada tulbure a O.A.S.-ului. Pe urmă alte filme şi alte piese şi tot aşa mai departe.

— Cum vedeţi viitorul?

— Când ne gîndim, Liz şi cu mine, la copiii noştri, la stocurile de bombe nucleare care se adună, la războaiele care se continuă şi la cele care se pregătesc, în Israel sau Vietnam, ne privim unul pe celălalt și încercăm să ne gândim la altceva. Facem tot ce putem ca să alinăm mizeria: am dat bani pentru Biafra, ajutăm copiii părăsiți. Dar, bineînțeles, asta nu reprezintă prea mult.

— Vă e frică de bătrânețe?

— Deloc. În primul rând, Liz, ca și mine, nu credem că vom fi vreodată foarte bătrâni. Dacă totuşi o să ni se întâmple şi asta, cu toate precauţiile pe care le luăm, o să ne conformăm unui program gata întocmit. Mai întâi mă las de lucru îndată ce simt că-mi slăbeşte memoria. Nici nu ştiţi câţi actori cunoscuţi, mari vedete, fac nişte eforturi îngrozitoare ca să reţină un text de 20 de rânduri. ÎI repetă de câte 50 de ori şi tot îl uită. Pentru mine, un actor care şi-a pierdut memoria este un actor pierdut, sfârşit. Trebuie să cedeze locul.

Dacă o să mai trăim şi atunci, Liz şi cu mine o să ne instalăm în două fotolii cu basculă şi, înconjuraţi de sute de copii, o să pălăvrăgim despre ideile noastre despre spectacol, viaţă, dragoste. N-o să fie prea neplăcut căci, în societatea noastră modernă, bătrânii şi numai bătrânii au dreptul să bea fără măsură, enorm, şi chiar cu aprobarea, consimţământul înduioşat al celor din jur”.

Richard Burton s-a născut pe 10 noiembrie 1925 în Pontrhydyfen⁠ din Țara Galilor și a încetat din viață pe 5 august 1984 la Geneva, în Elveția, la doar 58 de ani.