HomeVizionariiȘtefan Mihăilescu Brăila, un interviu-document

Ștefan Mihăilescu Brăila, un interviu-document

Ștefan Mihăilescu-Brăila
DS TW

— Ștefan Mihăilescu-Brăila, se zice că nu faceți teatru de multă vreme…

— Se zice bine.

— Deci, cam de când?

— De când mă ştiu.

— Aceasta înseamnă că sunteţi om tânăr…

— Da, înseamnă. În şcoala primară spuneam poezii mai bine decât alţii, în liceu imitam cu succes profesorii, in viaţa particulară am interpretat scenete improvizate în faţa prietenilor… Și uite-așa m-am trezit pe scenă.

— Pe care scenă?

— A unui cămin cultural din Brăila. Fiind funcţionar, mă duceam cu alţi colegi de-ai mei să facem teatru la cămin. Regizor era un mecanic de şalupă. Acolo am jucat piese într-un act, în două, în trei… Pe urmă am format o echipă pe lângă Consiliul Sindical judeţean, a venit o comisie de la Bucureşti şi m-a poftit la Teatrul Poporului, n-a trecut anul şi Teatrul Poporului s-a transformat, m-am întors la Brăila, la Teatrul de Stat. După opt ani am plecat la Baia Mare şi de acolo am venit la Bucureşti, la Teatrul Muncitoresc C.F.R. Acum sunt aici. Iată toată istoria mea.

Ștefan Mihăilescu-Brăila

— Vi s-a pus vreodată problema să alegeţi între teatru şi o altă profesiune?

— Da, contabilul-şef al întreprinderii unde lucram m-a somat să aleg între birou şi scenă. Dacă zic azi că am ales scena, se va zâmbi. Era şi firesc, nu? Dar pe atunci, leafa de la birou cântărea de trei ori cât cea de la teatru, întreprinderea dăinuia de foarte mulţi ani, teatrul abia se înjghebase, vezi şi dumneata… Cred însă că n-am greşit in alegere. Teatrul mi-a adus mari satisfacţii.

— Ce fel de satisfacții?

— Ele se numesc Dezertorul, Năpasta, Rădăcini adânci, Inspectorul de poliţie, Nunta lui Krecinski, Bădăranii, Mielul turbat, A 12-a noapte, Burghezul gentilom, O scrisoare pierdută, Baia, Aristocraţii, Moralitatea doamnei Dulska, Tache, Ianke și Cadìr, Napoli, oraşul milionarilor, Răzeşii lui Bogdan, Domnul Puntila şi sluga sa, Matti… Câte file are carneţelul dumitale?

— Mai am două notesuri albe în buzunar. Care dintre roluri v-a adus cele mai mari bucurii? În care v-aţi simţit mai bine?

— În toate.

— La fel?

— Întrebarea nu-i bine pusă. Întreabă-mă dacă de la început.

Ștefan Mihăilescu-Brăila

— Atunci: v-aţi simţit bine de la început în toate rolurile?

— Nu. Cele mai multe roluri nu le-am gustat de la prima citire. Personajul din Baia, de exemplu, nici n-am fost sigur dacă o să-l joc, într-atât de greu l-am înţeles la întâia lectură. Pe urmă însă descopăr rolul în linii mari, încep să-l modelez cu ajutorul regizorului, să-l iubesc datorită colegilor şi-l definitivez împreună cu spectatorii.

— Care parte a pregătirii se desfăşoară acasă?

— Acasă memorizez textul. Intru în rol numai la teatru, numai pe scenă. — Dacă definitivaţi rolul împreună cu spectatorii, înseamnă că-i mai adăugaţi unele date şi după premieră.

— Aşa e. Date esenţiale nu, dar de detaliu, da.

— Cum apar?

— Vin aşa, cum ai aprinde un chibrit pe drum.

Ștefan Mihăilescu-Brăila

— Poate şi pentru că există o solicitare a publicului, mai ales la comedii. — Nu zic ba. E greu să rezişti publicului. Spui o poantă şi aplauzele te îndeamnă să născoceşti alte zece. La începutul carierei, îmi plăcea să improvizez, în comedii ma dedam la multe clovnerii. A venit însă o vreme când, fie datorită observaţiei unui coleg, fie celei a unui regizor, fie a unui spectator, am avut revelaţia inutilităţii împovărării rolului. Aceasta s-a întâmplat, cred, în timpul spectacolului cu Mielul turbat. Jucam pe Spiridon Biserică şi, deodată, am fost cucerit parcă de frumuseţea jocului curat, simplu, fără floricele, în care replica merge net la spectator. De atunci, aşa mă străduiesc să joc. Repet, nu e uşor să rezişti publicului.

— Ce vă face să rezistaţi totuşi?

— Mi-am propus-o şi mă încăpăţânez. Vreau să ajut la cultivarea publicului şi nu la degradarea lui. Vreau ca toţi spectatorii noștri să guste comedia cu ideile ei cu tot, să nu guste numai hazul unei situaţii sau al unei replici. Omul din sală e dornic să rida. Dacă în cea mai puternică dramă este o singură replica umoristică, la aceea se râde dezlănţuit. Eu nu vreau însă să provoc râsul cu orice preţ. Pentru asta nici n-ar trebui să fiu, propriu-zis, actor.

— Predilecţia pentru comedie datează de la debut?

— N-am avut nicio predilecţie pentru comedie. Totdeauna m-am considerât… tragedian. Totdeauna mi-au plăcut dramele, mai cu seamă cele de mare profunzime psihologică. Într-o zi, la Brăila, regizorul Lascăr Sebastian m-a văzut într-un spectacol spunând o singură propoziţie comică şi a hotărât: „Dumneata eşti comic, eşti comedian!” Şi n-am mai fost distribuit decât în comedie.

— De ce n-aţi cerut şi roluri de dramă?

— Eu nu cer niciodată roluri.

— Totuşi, v-a pasionat probabil vreun personaj…

— Mă urmăreşte, din când în când, Harpagon. L-aș juca într-un chip nou.

— Dacă doriți să jucați Avarul într-o accepţie nouă, îmi închipui că sunteţi nemulţumit de felul în care a fost interpretat până acum.

— Da.

— De unde vine nemulţumirea?

— Să facem un ocol: eu am început să joc teatru fără să cunosc sistemul lui Stanislavski. Când am citit cărţile sale, m-a uimit cât de limpede răspunde propriilor mele frămîntări încă nedesluşite. Totdeauna voi căuta să aflu substanţa intimă a unui rol, ideea adâncă a autorului, pentru ca, aflându-le, să mă pot identifica întru totul cu personajul, să „traiesc”. Totdeauna mă voi feri să atrag atenţia spectatorilor că joc teatru. Totdeauna voi evita să pun în spinarea personajului mai mult decât e necesar pentru identificarea lui exactă de către public. Nădăjduiesc să nu supăr pe adepţii „teoriei distanţării” a lui Brecht dacă voi afirma că tocmai aşa l-am conceput şi l-am jucat şi pe Domnul Puntila… Acum închei ocolul: după părerea mea, Harpagon şi Hamlet sunt prezentaţi, de obicei, prin caracteristicile lor exterioare; iar actorii studiază mai ales efectele pe care le pot produce în aceste roluri şi nu raţiunile intime ale eroilor. Supralicitarea rolului nu dezvăluie însă mai larg spectatorului personajul, ci i-l ascunde mai bine.

— Cu ocazia acestui ocol înţeleg că dorinţa dumneavoastră de nou se refera nu numai la rolul lui Harpagon.

— Oare, e numai dorinţa mea ca teatrul nostru să se înnoiască mereu, în întregul lui?

— Cred că e dorinţa tuturor celor ce iubesc teatrul românesc.

— Probabil, dar unii îl iubesc așa cum era acum patruzeci de ani şi vor să perpetueze acea maniera, i-aş zice teatralistă. Alţii iubesc extravaganţele teatrale şi se dedau la excentricităţi moderniste. Eu văd altfel drumul înnoirii în contemporaneitate. Militez pentru simplitate în joc şi sinceritate faţă de ideea rolului. Actorul să nutrească o profundă convingere în tot ceea ce face. Sunt, desigur, pentru o simplitate colorată şi strălucitoare, nu pentru simplismul cenuşiu, banal. Iar simplitatea adevărată trebuie căutată uneori chinuitor. De aceea, actorul să caute, să scormonească mereu, să-şi verifice mereu posibilităţile. Unii caută, se frământă, alţii însă au o seninătate vecină cu somnolenţa, îi ştiţi şi dumneavoastră, se trezesc numai la aplauzele adresate altora şi nici atunci de-a binelea… Fără pasiunea noului nu eşti artist. Am auzit pe unii că nu sunt zguduiţi de o asemenea pasiune şi că joacă instinctiv. Se prea poate. Eu caut din instinct. Preîntâmpin întrebarea “ce cauţi?”, răspunzând direct: “caut elementele măiestriei”. Unde? Pe stradă. Ceasuri întregi. Pentru Puntilă am urmărit zeci şi zeci de beţivi: unii agresivi, alţii blazaţi, alţii dulci de tot … Până a vedea şi alte teatre, la Brăila, din cea mai fragedă tinereţe, am studiat actorii de film. Stăteam ore şi zile la cinematograf şi apoi jucam din nou, pe stradă, în casă, la şcoală, toate rolurile care-mi plăceau. N-am trecut prin Institut, am studiat pe cont propriu, la „fără frecvenţă”. Acum îmi studiez colegii. Din teatrul meu şi din altele.

— De pildă?

— Așa, în general…

— Vă interesează evoluţia actorilor tineri?

— Îndeosebi.

— Se poate oare descoperi o calitate comună tineretului actoricesc din Capitală?

— Cred că da: plăcerea de a juca teatru.

Ștefan Mihăilescu-Brăila

— Şi vreun cusur comun?

— La mulţi excesul teatral în rol, supraîncărcarea personajului. Unora, care îmi sunt mai aproape, le-o spun. Sunt însă foarte susceptibili şi de aceea trebuie s-o fac cu grijă. Cu toată grija, de pildă, încerc să-i sugerez a se lepăda de acest cusur colegului meu Ştefan Bănică. E un actor extrem de dotat, cu un mare talent, cultivat. Dacă va şti să joace mai strâns, mai zgârcit cu mofturile de moment, va izbuti lucruri de mare valoare. Îmi place spectacolul teatrului nostru, “Vecini de apartament”, te distrezi copios la el. Dar unii ţipă prea mult, se agită din cale-afară. De ce? Îl admir nespus de mult aici pe Traian Dănceanu. El stă aproape imobil, nu face nicio grimasă şi, cu un calm nemaipomenit, rosteşte replici de un haz grozav. Mi-a plăcut, în genere caracterul dinamic, spontan, plin de tinereţe al spectacolului de comedie “O lună de confort”, tot de la teatrul nostru. Dar unii actori umblă şi aici după rezolvări facile, forţate. Mare păcat.

— Ziceaţi că vă loviţi de susceptibilităţi cînd remarcaţi cusururile unor colegi.

— Da. Asa ziceam. Le-am avut şi eu, mai la începutul vieţii de artist. Azi ştiu să primesc criticile cu bucurie. Nu zâmbi … E o credinţă a mea. Dacă cinci sute de spectatori aplaudă şi unul singur e, cum spun actorii, cu „nasul de ceară”, alerg să-l caut pe acesta şi ascult cu nesaţ ce nu i-a plăcut. Dacă-i un specialist, un om de teatru, atenţia mea e dublă. Consider ca un adevărat prieten pe colegul care-mi arată ce am greşit. Nu gândesc just?

— Din punctul meu de vedere, al criticului de teatru, gândiţi extrem de just…

— De ce mă interesează în primul rînd critica? Nu vreau să fiu acelaşi de la un rol la altul. După reprezentatie alerg, cât pot mai „incognito” să mă amestec printre spectatori. Dacă vreunul zice „l-am recunoscut pe Mihăilescu-Brăila din primul moment”, mă simt nenorocit. Trebuie să fiu mereu altul, căci niciun rol nu seamănă cu celălalt, nici un om n-are pereche geamănă pe lume. Îmi schimb uneori înfăţişarea, deși nu sunt un partizan al machiajului cu aplice. îmi schimb uneori vocea. Străduinţa mea cea mare este însă să compun rolul nou pornind nu de afară, ci dinăuntru, de la datele lui personale, care sunt ale lui şi numai ale lui. Aici critica mă poate ajuta hotărâtor. Mă poate ajuta şi mă şi ajută în multe alte direcţii, dar despre acestea toate aş putea vorbi săptămâni la rând, căci am ideile mele…

— E foarte plăcut să discuți cu actori care şi-au format un corp de idei personale despre profesia lor.

— Da, am un număr de idei — nu multe, dar… fixe.

— Precise.

— De o fixitate bine precizată.

— Bănuiesc că cel puţin una din ele se referă şi la repertoriu.

— Aici nu e mult de vorbit. Joc cu tot devotamentul în toate piesele, dar preferinţele mele se îndreaptă categoric spre teatrul contemporan, teatrul zilelor noastre.

— N-aveţi nici o revendicare profesională?

— Să pot ajunge la o asemenea identificare cu rolul, încât, interpretând, de pildă, un pianist celebru, să pot provoca spectatorilor emoţia muzicală pe care artistul ar fi provocat-o în realitate.

— Cu ce aţi dori să încheiem acest dialog?

— Cu făgăduiala reciprocă de a avea cândva un altul, mai lung şi mai larg, în care să pot spune mai mult din ceea ce gândesc despre arta noastră şi despre oamenii cărora noi, actorii, le-o închinăm din inimă.

*** Interviul a fost realizat de teatrologul și dramaturgul Valentin Silvestri și publicat în Revista Teatrul din decembrie 1960

 

Ștefan Mihăilescu-Brăila s-a născut pe 3 februarie 1925 la Brăila și a încetat din viață pe 19 septembrie 1996 la București.

DS TW
No comments

leave a comment