HomeOameni care au intrat în istorieGeo Saizescu, regizorul care a găsit “rețeta râsului” în comunism

Geo Saizescu, regizorul care a găsit “rețeta râsului” în comunism

DS TW

Geo Saizescu s-a născut pe 14 noiembrie 1932 în satul Prisăceaua din Mehedinți şi a fost unul dintre cei mai prolifici regizori din perioada comunistă.

Filmele sale, cele mai multe comedii, au avut un succes uriaș la public, iar distribuția, formată din marii actori ai generațiilor ’70 – ’80 i-a adus regizorului o faimă greu de egalat în acea epocă. Tânărul Saizescu a debutat în cinematografie în 1959 cu pelicula “Doi vecini”, în care au jucat Grigore Vasiliu Birlic, Nineta Gusti, Carmen Stănescu și Ion Lucian, o comedie realizată după un scenariu de Tudor Arghezi. Următoarele sale filme, “Un surâs în plină vară” (1964), “Dragoste la zero grade” (1964), „Balul de sâmbătă seara” (1968), “Astă seară dansăm în familie” (1972), „Păcală” (1974), „Eu, tu, și… Ovidiu” (1978), „Jocul de-a vacanța” (1981), ”Grăbește-te încet” (1982), „Secretul lui Bachus” (1984), „Sosesc păsările călătoare” (1985), „Secretul lui Nemesis” (1987) au adus milioane de spectatori în sălile de cinematograf sau în fața micilor ecrane. Regizorul a vorbit, într-un amplu interviu acordat în anul 1989 revistei Cinema, despre cum a ajuns student la Institut, despre cariera de actor și regizor și despre… rețeta comediei de succes.

Geo Saizescu

“Un interviu cu un „alergător de cursa lungă” pe pista umorului trebuie să fie, la rândul lui, plin de haz sau este suficientă operaţiunea de „demontare” a mecanismului care declanşează râsul?

Amărăciunile, îndoielile, gustul sărat al lacrimei de transpiraţie amestecată cu cea de glicerină îşi găsesc locul într-o discuţie despre ce este, cum este umorul? Cel de toate zilele, cel negru, cel absurd, cel macabru, cel cu funcție terapeutică, cel necruţător, cel hohotitor, etc.

watchshop.ro

Este oare oportun să începi prin a creiona o schiță de portret a interlocutorului, adevărat „cocteil” de bonomie şi lirism, de ironie şi sarcasm, atunci când el este regizorul care a transpus pe marele ecran peripeţiile lui Păcală?

fashiondays.ro

Cam între aceşti poli de frământată dispoziţie interioară mă găseam, într-o după amiază de primăvară timpurie, când paşii mei loveau ritmic caldarâmul străzii Dionisie Lupu îndreptându-se spre numărul 74, unde locuieşte regizorul Geo Saizescu. În locul obişnuitelor fraze de politeţe, m-am trezit că-l întreb de-a dreptul:

– E greu să-i faci pe oameni să râdă?

bijuteriidinargint.ro

– Uite ce este; mulţi gândesc cam aşa: aluneci pe o coajă de ceapă, te împiedici de un pai şi, gata — râsul. Poate, pe moment, în mod spontan s-a obţinut reacţia scontată. Ca un flash! Dar dacă vrei să-l faci pe om să râdă profund sau, hai să zicem, chiar „elaborat”, atunci „se schimbă calimera”. Uite, în fotografia asta îl vezi pe Grigore Vasiliu Birlic, inconfundabilul nostru comic. De câte ori îI urmăream pe scenă sau pe ecran îi descifram în spatele grimasei gândul, efortul, încordarea. Și totuși s-au găsit unii care au spus că talentul lui Birlic stătea… în nas.

Văzând că mica mea îndrăzneală a dat roade neaşteptate, îi adresez o altă întrebare:

— Puţini spectatori ştiu că regizorul Geo Saizescu şi-a început cariera cinematografică ca actor, interpretind roluri de ziarişti, gangsteri, tenori, tineri malagambişti…

— În drumul meu spre arta filmului şi a teatrului, am făcut câteva popasuri ca actor în faţa publicului… Şcolar fiind — urmam cursurile liceului „Traian” din Turnu Severin — prin clasa a X-a, o profesoară a pus în scenă, pentru serbarea de sfârşit de an, nici mai mult nici mai puţin decît Livada cu vişini de Cehov. Eu l-am jucat pe Lopahin. Ei bine, cu acel rol am ieşit, cum se spune, din găoace, am ieşit „din mine”. Eram un băieţandru trist, introvertit, un soi de şoarece de bibliotecă. Păşind pe scenă, — am avut succes! — m-am schimbat, m-am transformat şi am dobândit chiar o oarecare faimă actoricească. După absolvire, m-am suit în tren şi, hai la Bucureşti, hotărât să susţin examenul la Institutul de teatru şi cinematografie.

Ajuns la destinaţie, trag în gazdă la nenea, la frate-meu, care mă ia blând deoparte şi îmi spune: „Măi băiete, neam de neamul nostru n-a umblat după cai verzi pe pereţi, aşa că ia vezi-ţi tu frumuşel de treabă şi fă o meserie serioasă. Du-te la agronomie! Poate dacă împleteşti ceapa cu prazul…” Eu, surd la sfatul lui, mă reped la Institutul de cinematografie cu gândul să mă înscriu neîntârziat. Când mă vede portarul aşa de hotărât, abraș, mă „încurajează” mai abitir ca frate-meu: „Du-te, mă băiatule, în altă parte, la altă facultate, că aici vin oameni înalţi, nu aşa mărunţi ca tine!” De data aceasta m-am conformat, am plecat şi m-am înscris la filosofie.

După vreun an de zile, plimbându-mă împreună cu prietenul şi colegul meu din liceu Ioan loviţ Popescu (actualul rector al Universităţii) văd în tramvaiul 16 un anunţ: „Se primesc înscrieri la Conservator”. M-am dus aţă şi iată-mă intrat la secţia de muzicologie şi canto. Profesoara de pian mă tachina veşnic: Mă cântăreţule, tu faci pe actorul!” Vorba e, că la cor, când m-a pus profesorul Vicol să dirijez, am fost atât de mobil în gestică, în manevrarea mâinilor, încât, în final, am cules aplauze. Bănuiesc că mai puţin pentru precizia muzicală şi mai mult pentru comportamentul meu de dirijor.

Geo Saizescu

N-am zăbovit prea mult nici la Conservator, pentru că tot într-un tramvai, dar nr. 5, am citit un anunţ despre preselecţia la Institutul de cinematografie pentru secţiile: actorie, regie, operatorie. La examen — era în 1953 — comisia testa, în primul rând, calităţile actoriceşti ale candidatului chiar dacă acesta urma să devină regizor aşa că m-au pus să recit. Eu nu prea ştiam poezii şi am recitat textul unei melodii care se cântase la Festivalul Mondial al Tineretului. Ţin minte că era vorba despre un tânăr de culoare care suferea cumplit din pricina oprimării rasiale. Emoţia mi-a cam gâtuit vocea, a mai apărut şi „una lacrima sul viso”, comisia s-a impresionat şi eu am trecut cu bine examenul. Ca student la regie lucram „cot la cot” cu colegi actori, îi îndrumam „într-o manieră cinematografică”, dramatizam împreună texte, repetam. Se muncea de dimineaţa până noaptea târziu, aproape non stop. Era o stare de emulaţie greu de “prins” în cuvinte. Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu susţineau recitaluri de poezie ad-hoc în faţa studenţilor din anii mici, Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă, Ioana Bulcă, profesorul Ion Finteşteanu ne solicitau permanent pe noi, cei de la regie, să participăm la montările pieselor pentru examenele de sfârşit de an, într-un cuvînt domnea o teribilă atmosferă de lucru.

Pregătind eu, în anul trei de studiu, dramatizarea schiţei „Art. 214” de I.L. Caragiale, i-am distribuit în diferite roluri pe Draga Olteanu, Constantin Rauţchi, Amza Pellea şi Iarina Ionescu şi am constatat cu stupoare şi supărare că nu îmi vin actorii la repetiţie. Un coleg îmi spune că dacă vreau să-i găsesc, trebuie să-i caut pe strada Uranus, unde repetă sub conducerea lui Ion Cojar piesa “Tragedia optimistă”. Alerg într-acolo şi cum eram grăbit şi cam nervos, nu mai trec prin culise şi urc direct pe scenă nimerind… în tabloul anarhiştilor. Ion Cojar mă vede îmbrăcat în lodenul meu de zi cu zi, cu umbrela sub braţ, şi-mi strigă: „Bătrâne, rămâi pe loc, eşti distribuit în piesă”. Unde dai şi unde crapă! Şeful anarhiştilor era interpretat de Amza Pellea, iar eu „îl făceam” pe adjunctul lui. Atunci mi-am dat seama cât de important este detaliul care semnifică un tip, o stare. Şi am înţeles de ce, de multe ori, publicul reţine, mai degrabă, roluri şi momente de o clipă decât roluri importante… dramaturgic.

În anul IV, alt moment actoricesc, regizorul Dinu Cernescu mă distribuie în piesa Peer Gynt, în rolul directorului de ospiciu. Eram partenerul de replică al lui Florin Piersic. Ştii că am întâlnit prin ţară foşti studenţi ai acelor ani care-şi mai aminteau de interpretarea noastră?

în 1961, Gopo turna “S-a furat o bombă” şi-mi dă un rolişor de gangster care, la un moment dat, este aruncat pe fereastră. Ce să-ţi spun? Cornel Gârbea, cel care mă azvârlea, nu prea ştia de glumă şi nici geamul nu prea era butaforie. Norocul meu că nu s-a tras decât o dublă şi aşa am scăpat întreg şi nevătămat. A urmat o colaborare cu Mircea Mureşan la filmul “Partea ta de vină”, alta la “Asediul”, am jucat în “Celebrul 702” şi cam atât, pentru că, în 1957, cu “Doi vecini” se deschidea un nou capitol în cariera mea cinematografică: regia.

— Ca profesor la I.A.T.C. „I.L. Caragiale” ştiu că puneţi adesea studenţilor dumneavoastră întrebarea: ce este regizorul, dar regia? Ce răspuns sau mai exact, ce definiţie daţi dumneavoastră regizorului şi regiei?

— Regizorul este omul care are multe de spus lumii. Şi ca să poată spune, el trebuie să vadă şi să simtă lucruri pe care în mod obişnuit oamenii nu le văd şi nu le simt. Regia se compune din meşteşug şi din talent. Meşteşugul e la îndemâna oricui. Talentul vine din interior. Dar meşteşugar sau om de talent, sau şi una şi alta, nu poţi să faci un film dacă nu te bazezi pe un scenariu solid.

— Acest lucru îl spune un regizor care s-a bazat pe scenarii scrise de Tudor Arghezi, D.R. Popescu, Titus Popovici, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Rodica Ojog Braşoveanu, Al. Struţeanu…

— Da, pentru că un regizor, indiferent din ce generaţie face parte, indiferent cărui… curent sau model se subordonează, trebuie sa ţină cont de aceste două elemente: scenariul şi interpretarea. Scenariul este punctul de plecare, scenariul îţi determină în mod fundamental gândirea, te domină şi este dominat, la rându-i, de tine. Eu improvizez foarte mult momentul comic în funcţie de actor, de stare, de decor. Ca să pot găsi soluţii pentru a improviza — căci una este să improvizezi acasă, singur, având în faţă coala de hârtie şi cu totul altceva este când te afli pe platoul de filmare — ai nevoie de această dominaţie a scrisului, a scenariului. Numai sub puterea lui de înrâurire îţi găseşti propria libertate de a da forma convingătoare, expresivă ideilor. Această determinare reciprocă conduce la adevăr… cinematografic.

Geo Saizescu

— Să ne oprim puţin la munca regizorului cu actorul. După succesul obţinut de Sebastian Papaiani în “Păcală”, de Ştefan Mihailescu-Brăila în “Secretul lui Bachus”, de Dem. Rădulescu în “Astă seară dansăm in familie” s-a spus: Geo Saizescu a avut mare noroc cu aceşti actori grozavi…

— N-a fost vorba de niciun noroc. Ne-am format reciproc. Eu le-am dat roluri mici, mărişoare şi deodată, marele rol! Cine i-a mai distribuit pe Papaiani, Dem. Rădulescu sau Mihăilescu-Brăila aşa cum am făcut-o eu? Nu mai suntem în perioada filmului mut, când „se trăgea” un film comic pe săptămână şi regizorul putea rata trei ca să-l nimerească pe al patrulea. Acum cineastului îi trebuie multă concentrare, putere de a se mobiliza şi a-i mobiliza pe cei din jur în aşa fel încât să obţină rezultatul scontat într-o singură dublă. În ultimii ani, gloria s-a transferat de pe umerii actorilor pe umerii regizorului. Se spune sus şi tare: un film semnat de cutare sau cutare şi mai puţin un film interpretat de cutare sau cutare actor. Dar să nu uităm că un realizator nu poate rezista, oricât de ambiţios ar fi, oricâte formule noi ar încerca, dacă nu se sprijină solid pe actor. Actorul este instrumentul de lucru, portdrapelul ideilor, actorul este gândul regizorului rostit în cea mai bună variantă. Actorul trebuie modelat, condus, cunoscut. Uite, să povestesc ce-am păţit vara trecută filmând serialul de televiziune “Călătorie de neuitat”. Există un scenariu o scenă de confruntare între tată şi fiu — interpretaţi de Mircea Albulescu şi Mihai Constantin. Am repetat şi totul părea în regulă, puştiul spunea replica minunat. Când să dau „motor”, să vezi comedie, nu mai scot nimic de la puşti. A trebuit să repet, să muncesc mult până când, în sfârşit, am obţinut o dublă bună. Ştii care e explicaţia? Tânărul student Mihai Constantin se ambiţionase să fie mai bun ca profesorul Albulescu. Ţintise puţin mai sus decât îl ţineau puterile? Nu, ştiu. El face parte dintr-o tânără generaţie de băieţi şi fete foarte înzestraţi care au nevoie însă de o îndrumare competentă, de o pilotare foarte exactă. Teribilismele trec cu vremea, rămâne talentul şi seriozitatea în muncă. Nu avem voie să uitam că şi noi am fost la fel de tineri, la fel de ambiţioşi, la fel de teribilişti…

Geo Saizescu

În “Călătorie de neuitat” apar o mulţime de tineri care vor cunoaşte geografia patriei „cu piciorul” şi istoria „cu inima”. Scenariul îi aparţine lui Alexandru Struţeanu, care l-a scris cu ani în urmă. Citindu-l, recitindu-l am constatat cu bucurie că îşi păstrase intactă prospeţimea. Un film pentru tineri şi cu tineri implică din partea realizatorului o mare responsabilitate. Tânărul vine la cinema din dorinţa de a-şi recunoaşte preocupările, necazurile, bucuriile şi împlinirile şi, dacă i se oferă un surogat de artă, consecinţele vor fi foarte grave. Tânărul va refuza să mai acorde încrederea lui filmului.

*** Revista Cinema, 1989, un interviu realizat de Ileana Perneș Dănălache

Geo Saizescu
Geo Saizescu

Regizorul Geo Saizescu a încetat din viață pe 23 septembrie 2013 la București, la vârsta de 80 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Cernica.

DS TW
No comments

leave a comment