Emil Hossu s-a născut pe 24 noiembrie 1941 la Ocna Sibiului, a urmat Institutul de Teatru și Film și în 1966, la un an după terminarea facultății, în stagiunea 1966-1967, și-a făcut debutul în teatru cu piesa “Petru Rareş”. Angajat în 1968 la Teatrul Nottara, după ce jucase timp de doi ani la Giuleşti, l-a avut ca prim partener de scenă pe George Constantin. Despre întâlnirea cu marele actor va mărturisi: “Asta m-a copleşit. Să vii în Bucureşti, să îţi deschidă braţele nişte oameni pe care nu i-ai cunoscut înainte, să lucrezi alături de George Constantin, cu care am devenit foarte bun prieten… Era extraordinar. De altfel, ţin minte că am făcut împreună şi un turneu cu trenul. A durat vreo lună şi ceva şi am „locuit” amândoi în aceeaşi cuşetă. Mă emoţiona fiecare moment în care juca. Eram foarte bun prieten şi cu Ştefan Iordache, de altfel, eram şi vecini. Aşa a fost „Nottara”-ul tinereţii mele.
Apreciat pentru fantasticele sale interpretări pe scenă, dar și pentru rolurile în cinematografie, Emil Hossu a fost unul dintre cei mai iubiți actori ai anilor ’70 – ’80. Printre cele mai cunoscute filme în care a fost distribuit se numără: “Ciuta”, “Cântecele mării”, “Aventurile lui Babușcă”, “Toamna bobocilor”, “Accident”, “Iarna bobocilor”, “Secretul lui Bachus”, “Sosesc păsările călătoare”, “Vară sentimentală”, “Secretul lui Nemesis”, “Să-ți vorbesc despre mine”, “Eroii n-au vârstă”, “Iată femeia pe care o iubesc” sau “Bună seara, Irina”.
Într-un articol publicat de revista Cinema în 1984, regretata Eva Sârbu a vorbit cu “ziaristul Mirea” (Emil Hossu) despre rolul care îi fusese atât de drag, cel din “Secretul lui Bachus”:
“Există fel de fel de feluri de a te instala în profesie, prin asalt, prin salturi repetate, cucerind-o, ca pe o redută sau mărşăluind răbdător, cu tot plutonul şi ajungând, într-o bună zi, în frunte. „Cazul” Emil Hossu. El a „decolat” lin în Decolarea lui Timotei Ursu, a plutit o vreme în voia vântului, apoi s-a aşternut la drum cu nădejde pregătit şi parcurgă distanţa care îl despărţea de fruntea plutonului. Acum, ziua cea bună a venit. Emi Hossu este un actor „de frunte”, un actor căutat, solicitat, foarte bine cotat. Nici nu s-au stins bine ecourile trezite de “Secretul lui Bachus” cu al său ziarist Mirea şi, împreună tot cu Geo Saizescu, actorul filmează de zor, undeva, în Deltă, un alt principal, un alt pozitiv, un alt – cu siguranţă – rol important în cariera lui. Deschidem discuţia pe această idee a fericitei continuităţi şi aflu că lucrurile se pare că nu se vor opri aici întrucât:
— … În timpul Festivalului de a Costinești, Titus Popovici mi-a povestit despre o continuare la “Secretul lui Bachus”. Aş avea, deci, şansa să duc mai departe personajul Mirea, şi sunt chiar fericit pentru că Titus Popovici este un scenarist deosebit, la care ţin foarte mult. Când scrie el un personaj, nu trebuie tu, actor, să „pui carne”, ajunge doar să interpretezi exact ce scrie, să fii atent la propunerea lui. Eu, jucând foarte mulţi “pozitivi”, am întâlnit destule personaje lipsite de adevăr si am fost pus de multe ori în situaţia de a compune viaţă printre lozinci.
Într-un scenariu de Titus Popovici nu e cazul. Deloc, întâlnirea cu el este un mare noroc pentru mine care, o spun cu sinceritate, abia acum mă simt capabil să-mi încep meseria cu adevărat — deşi intru în a 20-a stagiune de actor. Dar senzaţia asta pe care în general noi, actorii, o avem — că nu ştim destul, că avem încă de învăţat — cred că nu e rea. Poate chiar ne alimentează speranţa că, într-o zi, tot vei face ceea ce doreşti foarte tare — poate nedefinit, neconcretizat — nu un rol anume, ci rolul, acela prin care să te exprimi cât mai aproape de posibilităţile maxime.
— Când, cu ce rol, aţi fost „cât mai aproape” de posibilităţile maxime?
— Ziaristul din Secretul Iul Bachus ar fi mai aproape de ceea ce aştept eu de la mine… Acuma, sigur că în cei 18 ani de când fac film — am debutat cu un rol foarte mic în “Cerul începe la etajul III” — am întâlnit şi roluri bune, personaje de care m-am legat — cum ar fi cel din Decolarea, din Regăsire, din Pentru Patrie… Aici trebuie să deschid poate, o paranteză, neavând foarte des şansa de a interpreta personaje aşa numite „compoziţii de caracter”, orice ieşea cât de cât din “şablonul Hossu”, „pozitivul”, “băiatul bun”, mă fascina. Mă cucerea. Dar nu pot spune că am făcut un rol de care să fiu total mulţumit. Probabil, la mine, autoexigenţa fiind foarte severă…
— Ce credeţi că a creat „şablonul Hossu”? Înfăţişarea? Felul dumneavoastră de a fi?
— Nu. Lucrurile se întâmplă mai simplu, încă din Institut ţi se creează un emploi. Dacă în primul an, când faci povestirea sau monologul, te îndrepţi — să zicem — spre un făgaş comic, este sigur că vei lucra foarte mult comic. Terminând institutul, înainte de a fi cunoscut ca actor, se cam ştie la ce ai fi bun. De vină ar fi, deci, o anume superficialitate creată de rutina de a se folosi actorii pe ceea ce au arătat, la un moment dat, că ştiu să facă. Până la saţietate… La un post sincron, vorbeam o dată cu prietena mea, Valeria Seciu, şi ne mărturiseam că ne-am săturat să ne auzim vocile, pentru că personajele pe care le jucasem în ultima vreme erau foarte asemănătoare şi, oricât ai încerca să „diferenţiezi”, rămân nişte sechele şi, când te auzi, ai senzaţia că ai mai făcut acel lucru şi e foarte neplăcut. Te saturi de tine… Sigur, noi avem dreptul la opţiune, am putea să mai renunţăm la unele roluri care ne dau senzaţia că seamănă prea bine cu altele, însă pofta, foamea de joc a actorului — care este o realitate — nu ne lasă…
— Dar de ce seamănă personajele între ele atât de supărător, v-ați gândit?
— Pentru că filmele, din păcate, seamănă între ele… Şi acum, normal, o să mă întrebaţi, de ce seamănă filmele… Cred că tot din superficialitatea unei anumite rutine. O comoditate, provocată tot de o rutină. Rutina lui: „asta merge, asta e bine, asta se poate”. Ceea ce m-a atras la Mirea din Secretul lui Bachus, printre multele lui calităţi, a fost faptul că el milita pentru demnitate, pentru curaj, pentru adevăr. Sunt lucruri care mai lipsesc filmului nostru.
Nu vreau să mă erijez în judecător suprem, e o constatare. Schematismul personajelor — mai ales al celor pozitive – vine, cred eu, dintr-o tendinţă pronunţată a scenariştilor de a le face „numai lumină”. Dar un personaj care nu este pus în situaţia de a opta între bine şi rău, care nu mai are nimic de lucrat cu el, în el, n-are viaţă, este o schemă. Iar un personaj schematic este, de regulă, antrenat într-o întâmplare schematică… Cred că se mizează prea mult pe suprafaţă şi prea puţin pe profunzime. Se bate prea mult moneda pe şantier ca simplu decor şi pe pufoaica şi casca inginerului ca simplă recuzită. Dacă închid ochii şi mă gândesc la filmul de actualitate, în principal asta văd, multe căşti, multe pufoiace, multe utilaje, mult nisip şi vorbe. Mult decor şi puţină viaţă M-ar interesa să văd un film despre şantier în care aş putea să nici nu văd şantierul. Doar să-l simt. Să ştiu că se întâmplă unor oamani care muncesc pe un şantier. Simt nevoia unei mutări a centrului de greutate din exterior în interior. În oameni.
— Dumneavoastră, că ați Interpretat mai cu seamă „pozitivi“, dacă vi s-ar cere să propuneţi un erou pozitiv, un model de personaj viu, nu o schemă, ce aţi propune?
— Comod mi-ar fi să răspund făcând apel la literatura noastră contemporană, care oferă câteva modele de eroi pozitivi. Mă refer la personajele din proza lui Buzura, Lăncrănjan, Preda — după care s-a şi făcut, de altfel, film. Dar eu nu mă gândesc neapărat la ecranizări, ci la modele posibile și pentru film, nu doar pentru literatură. Dacă s-ar face un film despre un personaj care se manifestă social, exact cum ne dorim şi cum ne convine, dacă am vedea acest personaj şi în conurile lui de umbră, în stările lui de nelinişte, în momentele de înfruntare cu sine, cu alţii, pe momentele de îndoială, cred că filmul nu ar avea decât de câştigat. (…)
— Aţi dorit de la bun început să deveniţi actor?
— Da. Mi-am dorit foarte tare această profesie şi nu mă pot plânge. Aş fi nedrept. Cred ca am avut destulă şansă.
*** Un interviu realizat de Eva Sârbu și publicat în revista Cinema, 1984
Pe 25 ianuarie 2012, în jurul orei 18:30, cu puţin timp înainte de ridicarea cortinei la spectacolul în care urma să joace la Teatrul Nottara, Emil Hossu a leşinat. Colegii au chemat imediat o echipă de salvare pentru a-i acorda primul ajutor, dat toate eforturile medicilor au fost zadarnice. Actorul a încetat din viață la vârsta de 70 de ani și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Secretul lui Bachus / Caseta tehnică
Producţie a Casei de filme Unu
Scenariul: Titus Popovici
Regia: Geo Saizescu
Imaginea: Aurel Kostrakiewicz
Costume: Nelly Grigoriu-Merola
Sunetul: ing. Daniel Rusu
Montajul: Elena Pantazică
Decoruri: Vasile Rotaru
Cu: Emil Hossu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Jean Constantin, Rodica Mureşan, Ileana Stana Ionescu, Cornel Gîrbea, Dumitru Rucăreanu, Enikő Szilagyi-Dumitrescu, Horaţiu Mălăele, Cristian Ştefănescu, Carmen Zecheru
Film realizat în studiourile Centrului de Producţie Cinematografiei „Bucureşti”
