HomeVizionariiColea Răutu, amintiri despre o lume aproape dispărută

Colea Răutu, amintiri despre o lume aproape dispărută

Colea Răutu

Ei, da, am venit pe lume acum trei sferturi de veac, într-o zi de 28 noiembrie, în anul 1912. Locul de unde am pornit să cuceresc lumea era un cătun moldovenesc, cuibărit într-o viroagă. Vreo zece gospodării şi o bisericuţă cu turla ca o cepșoară, năpădită de salcâmi, plini ciucure de ciori. După anii de alfabetizare, în şcoala primară a satului, am intrat într-un liceu “civil”. Şi am ajuns în clasa a 11-a. Când, de cuminte ce eram, părinţii m-au pornit spre un liceu militar… Ca să dau iar examen… Aici, disciplina era severă. Carte multă şi bună. Am rămas, din acei ani, cu o sete de afecţiune nici azi ostoită. Dar am rămas şi cu amintirea unor dascăli de dragul cărora aş fi făcut orice. Unul dintre ei era cel de germană, domnul Alexandru Eberwein, mai pe scurt “Moș Alecu”. Ca să deprindem cum se cuvine graiul lui Goethe, profesorul venea in clasă cu un gramofon “His Master’s Voice” parcă-l văd şi acum… Ne punea “plăci” cu recitatori vestiţi. De fapt, mari comedieni ai epocii. Alexander Moissi, de pildă, ne vrăjea cu Erlkonig şi cu Lorelei…

Mai târziu, ilustrul artist a făcut un popas la București, dând un recital pe scena companiei Bulandra-Storin-Maximilian-Manolescu… Cu plăcile lui de patefon şi cu al său “His Master’s Voice”, cu povestirile despre viaţa artistică din Germania acelor zile, Moş Alecu mi-a deschis o fereastră spre o lume până atunci nebănuită: teatrul.

Aşa că m-au interesat, m-au pasionat chiar, acele după-amieze de joi, când fiecare clasă oferea câte un spectacol cu public. Adică profesori şi colegi din alte clase. Plus domnul căpitan, comandantul companiei, şi dom’ locotenent, dirigintele. Profesorul de muzică, domnul Titus Justinianus Popovici, mă lăsa, în locul lui, să fac pe dirijorul corului. Tot la liceul militar am învăţat să joc şi fotbal. Fiind selecţionat în echipa şcolii şi susţinând multe meciuri, nu m-am mai lecuit nici până astăzi.

În 1935, am venit la Bucureşti anume ca să joc fotbal. Mingea de fotbal n-am prea bătut-o. Dar sălile de spectacol, le-am bătut. Şi, într-o seară, am fost fascinat de “Floarea din Havai”, opereta lui Abraham… Pe care, atunci, la premieră, a dirijat-o chiar compozitorul. Această “reprezentaţie de gală” – cum se grăbiseră s-o anunţe impresarii – a avut loc în sala Vox-Eforie, unde îşi prezenta Tănase spectacolele. Când trupa pleca in turneu, sala se închiria. Aşa se face că, după “Floarea din Havai”, afişul a vestit premiera cu “Văduva veselă”, prezentată de o formaţie efemeră, condusă de Faust Mohr şi Emil Bobescu. Care – aşa cum se putea citi la avizierul de lângă garderobă – căuta cîntăreţi şi dansatori. Cum s-ar spune, “corp-ansamblu”. M-am prezentat și am fost admis în grupul coriştilor. Dar am fost folosit şi ca dansator, după o săptămână de repetiţii fiind avansat in faimosul octet al diplomaţilor. Aveam, aşadar, un rolişor! În distribuţie cu Ana Rozsa-Vasiliu, cu Iulian Andreescu, cu Ion Pulca – Dacian, “Văduva veselă” a fost un succes. Dar a ţinut cât a ţinut afişul, după care şi-a stins luminile rampei. Iar eu am rămas in aer. Aşteptam totuşi cu o speranţă întoarcerea “Cărăbuşului” din turneu, Şi, într-adevăr, înspre primăvară, când Tănase a revenit în Capitală şi a început repetițiile cu Electro-Cărăbuş, revistă care urma să inaugureze stagiunea estivală în grădina de pe Academiei, am fost angajat.

Colea Răutu

Peste un an, trei prieteni din trupă – Grișa, Radu Zaharescu şi cu mine – am simţit că putem face şi altceva decât obişnuitele evoluţii “dansate” care ni se cereau… Că numai balerini nu eram, de fapt! Şi am format un trio, ieşind din anonimat cu prilejul unuia dintre acele “spectacole în beneficiu”. Pe rol de “conferencier”, Puiu Maximilian. Spontan, prezentându-ne, ne-a inventat şi un nume… “Et pour la bonne bouche, Trio Cărăbuş!” Succes deplin. Aşa încât Tănase, care se afla în fundul sălii în clipa desfăşurării numărului, a strigat către regizorul de culise: “Stoenoiu, îi treci pe băieţi pe lista de turneu!”

Plecarea în turneu însemna existența asigurată. Peste un an, porneam şi într-un turneu peste graniţă: în Turcia. Iar peste doi, ne îndreptam spre Egipt, trecând prin Istanbul, Beirut, Tel Aviv, pentru a ajunge la Alexandria şi Cairo. În fiecare dintre aceste metropole, am desfăşurat o microstagiune. Aşa a început lungul şir al turneelor mele…

De altfel, turneele au însemnat, nu numai pentru mine, dar şi pentru cei mai mulţi dintre oamenii breslei noastre, un pasionant capitol de viaţă. Asta s-a întâmplat, desigur, de când s-a născut teatrul şi pe toate meridianele globului. Meseria noastră este itinerantă. Dar la noi, în perioada dintre cele două războaie, turneul a însemnat mult mal mult, în fiecare zi, ca la premieră. Mai era pâinea, asigurată seară de seară şi pe un interval mai lung. Însemna descoperirea şi cucerirea unui alt public decât cel pe care-I cunoşteai. De aici, suspans, emoţie: va prinde piesa? Dar rolul meu? Voi fi aplaudat la scenă deschisă, ca la sediu? Un turneu mai era şi primirea călduroasă de la gară, vizitele la cabină, felicitările, buchetele de flori… Şi atmosfera de la vagon, anecdotele şi glumele… Farsele pe care ni le jucam unul altuia. Şi prilejul de a asculta amintirile pe care şi le depănau cei mai vârstnici… Ca şi ocazia de a fura (citește învăța) multe de la ei. Doar aveam de la cine: Giugaru, Lungeanu, Groner, Mia Apostolescu. Nu mai vorbim de Tănase… Aceştia, numai în primele turnee, din tinereţe…

Organizarea unui turneu, ca şi pregătirile pentru primirea lui, erau evenimente, nu glumă! Mai ceva decât votarea unei legi în senat! Iar despre turneele mele, care au debutat atunci, la Tănase, care s-au desfăşurat în continuare, în cadrul celorlalte teatre prin care am trecut, Alhambra, Operetă, Piteşti şi mai cu seamă despre lungul periplu al spectacolelor teatrului din Giuleşti s-ar putea scrie o carte… Mai ştii?

l-am rămas credincios lui Tănase până în 1941. După care… M-a chemat, în primul rând, compania Puiu Maximilian – Ion Aurel Maican… Aşa m-am întâlnit cu “dinastia”… O “dinastie”, într-adevăr, Maximilienii fiind singura familie din istoria teatrului nostru care a dat trei generații breslei… Fondatorul, Velimir Maximilian, a fost un talent uriaş. Un mare creator de tipuri şi personaje, de o inegalabilă autenticitate. Cu realizări-etalon atât în comedia muzicală şi operetă, cât și în dramă. În registru clasic, modern sau coatemporan. Căsătorit cu prima parteneră a lui Leonard – Aura Mihăilescu, superbă, aşa cum o arată fotografiile păstrate în Muzeul Teatrului Naţional. Feciorul lor a fost Aurel Leonard, numele trăgându-i-se de la naş, mult îndrăgitul june-prim al operetei de atunci… Acest al doilea Maximilian – căruia noi, ca şi afişele, de altfel i-am păstrat numele de Puiu, a avut doi fii, Ion şi Mihai. Primul, cu studii strălucite la Institutul de Teatru din Leningrad, original director de scenă, a plecat prea de timpuriu dintre noi. Al doilea, Mihai Maximilian, scrie, astăzi, cu mult har, comedii muzicale şi reviste, soţie fiindu-i Stela Popescu, actriţă mult preţuită de public. Bătrânul Maximilian, “nenea Max”, cum îi spuneam, a scris cândva, în epoca nebunei mele tinereţi şi a căutărilor, despre mine doar două rânduri: “Dacă va scrie pe un petec de hârtie vorba seriozitate şi o va purta mereu în portofel, va ajunge un mare actor”. Vorba magică n-am scris-o pe un petec de hirtie, dar gândul lui l-am purtat mereu în gândul meu…

Tânărul (pe atunci) Maximilian, Puiu, m-a acceptat ca prieten. Era un om-vulcan. Cu idei curgând în fluviu de lavă fierbinte. Cu un patos al muncii nemaiîntâlnit pînă la el şi nici de atunci încoace. Animator, director de scenă, dramaturg şi poet.

Consumându-se într-atât încât, deşi solid, n-a rezistat … N-a rezistat ritmului de viaţă şi temperaturii la care îşi impusese să trăiască. La 44 de ani, ne-a părăsit, despărţirea a fost dureroasă. Dar şi mai dureroasă mi se pare uitarea care s-a aşternut peste munca de creaţie a unei personalităţi atât de originale şi complexe.

Şi dacă astăzi mai trăiesc încă unele dintre versurile sale, puse pe muzică (“Inimă, de ce nu vrei să îmbătrâneşti?”, “Drum bun şi nu uita că te iubesc”, “Ţărăncuţă, ţărăncuţă”, “Violete pentru fete”, “Cântă de-alea, de-ale noastre”), ele nu-şi mărturisesc niciodată autorul.

Colea Răutu
Colea Răutu și Puiu Maximilian

Puiu Maximilian apela la mine ori de câte ori încerca să-şi pună în practică vreo năstruşnică idee. Mai ales că “pornirea” nu se putea face decât cu bani de împrumut sau cu prieteni. Aşa a fost şi când a scris şi a montat opereta “Habanera”, jucată în grădina Eforie, printre ruinele fostului teatru Vox. Au fost atunci în jurul lui actori din cea mai bună plămadă – Aurel Munteanu, Timică şi Silvia Dumitrescu, Ion Lucian… Eram mândru să apar pe scenă alături de ei. Apoi, tot la dorinţa amicului meu, am fost şi “Haimanaua bulevardului”, în comedia muzicală abia creată de el şi purtând acelaşi titlu…

Aici, stăteam de vorbă cu un om de zăpadă, cu care împărţeam coltucul de pâine şi-i mărturiseam of-urile… Atunci a scris despre mine marele Maximilian ceea ce a scris… Dar colaborările mele cu Puiu au fost multe, mult prea multe, ca să le pot înşira acum… Să consemnez că, oarecum în aceeaşi perioadă, prin 1946-1947, la propunerea lui Nicolae Vlădoianu, am descoperit şi lumea operetei. Generosul “patron” își vânduse tot ce moştenise de la părinţi ca să poată crea un teatru. Şi nu voi uita niciodată eleganţa cu care se purta cu toţi angajaţii. Şi apropierea de el a fost pentru mine o mare întâlnire…

Am jucat în teatrul lui Vlădoianu în “Vânzătorul de păsări”, în “Baiadera”, în “Dragoste de ţigan”. În acest spectacol, rolul meu era Hangiul Mihaly-baci. În personajul principal, Ioji, triumfa Dacian. Dar omul e om şi actorul de asemenea. De Dacian se prinde o gripă, este indisponibil câteva zile şi iată, spre sincera mea uimire, sunt propulsat ca dublură a lui. Eu, pe acelaşi rol cu Dacian! Doar pentru patru spectacole, e adevărat, totuşi… Gata! Mi-am găsit drumul! Oare?

În 1948, companiile particulare îşi încheie cariera. Teatrele de stat îşi durează temeliile… Fac un memoriu şi pornesc cu el spre Casa Armatei, ca să cer angajarea la revistă, la comedie muzicală, la operetă… Unde s-o putea… În faţa librăriei Alcalay, la colţul dintre bulevard şi Calea Victoriei, răsare Puiu Maximillan. Din nou Puiu Maximilian! Era însoţit de Victor Handoca, proaspătul director al teatrului de proză abia născut la Piteşti. Când află încotro am pornit şi pentru care pricină, mă împing amândoi spre “Capşa”. Şi, aici, dă-i dădăceală! Puiu îmi reaminteşte vorbele scrise de taică-su cu privire Ia seriozitatea mea, desigur îmi argumentează, punct cu punct, de ce teatrul muzical a fost bun pentru ucenicie. Şi de ce, în continuare, locul meu este în teatrul de proză… Şi iată cum cei doi Maximilian îmi schimbă destinul.

Am plecat la Piteşti. Victor Handoca a fost, şi el, prea curând uitat. Un actor conștiincios, desigur, dar mai ales un director devotat şi dăruit muncii care i se incredinţase. A izbutit, din nimic, să ridice un teatru. A alcătuit o trupă, în care figurau actori încercaţi – desăvârşitul Aurel Munteanu, Renee Annie, Ecaterina Maican, apoi Cezar Teodoru şi Iancu Economu… Scenograf, un artist valoros şi de mare originalitate – Ion Anestin. Ba încă Handoca s-a străduit să aducă în reprezentaţie pe mulţi dintre fruntaşii mişcării noastre scenice…

La Piteşti a venit sa joace Ion Manolescu. A venit să joace Fory Etterle. Ba chiar George Vraca, cu care am fost în replică directă în “Medicul de plasă”. Aşa se explică de ce premierele teatrului au fost, nu o dată, evenimenle artistice. Iar în mine s-a trezit atunci o bucurie, o poftă de joc, cum nu mai cunoscusem. În “Oameni de azi,” în “Iarbă rea”, în “Moştenirea” de Tur şi Şeinin, în “Cale liberă” de Surov, în “Vocea Americii” de Lavreniev, în “Lupii şi oile” de Ostrovski, ca şi în “George Dandin” de Moliere, mă imbătam pur şi simplu de ceea ce trebuia să fac. De ceea ce simţeam că pot să dau. Dar nu peste mult, cu totul pe neașteptate, mă apucă iar dorul de teatrul muzical. Obţin transferul la Teatrul de Stat de Operetă din Bucureşti. Numai că, tot “controlat” şi “păzit” de Puiu, aleg totuşi “proza”! Mă angajez la Teatrul Muncitoresc C.F.R., cu sediul în cartierul Giuleşti!

În 1952, am urcat, pentru prima dată, pe scena Giuleşti. Şi de atunci până în ’69 m-am prezentat, aproape seară de seară, în fața spectatorilor acestui teatru. Spectatori de un tip nou. Unii dintre ei – cei mai mulţi, de fapt – asistând pentru prima dată, la un spectacol dat de profesionişti. Ideea mă emoţiona. M-am dăruit cu ardoare lor. Fiind Gaidai din “Sfârşitul escadrei” de Korneiciuk, încercând să-l construiesc veridic şi convingător pe Costea Căpitanul din “Aristocraţii” sau pe Marin Gheorghe, din “Zile de februarie” (Liviu Bratoloveanu). Despre acest personaj, aşa cum îl realizasem eu, un cronicar a scris că în palmaresul fiecărui actor ar trebui să figureze o asemenea împlinire. O, şi cât l-am iubit pe Nikita din “Puterea întunericului”! Dar am fost şi Sorcovă, din “Domnişoara Nastasia”, când în rolul titular a intrat uimitoarea Marga Anghelescu. În “Ascensiunea lui Arturo Ui” eram fericit să mă pot duela cu Mihăilescu-Brăila, alias Arturo Ui! Şi pe deasupra şi o cădere spectaculoasă, de la trei metri, printre schele… Mă rog… regie Horea Popescu, prietenul meu, care nu admite că există şi imposibil. Numai el poate pretinde unui actor atare cascadorie! Da’ nu-i nebun cine mănâncă cinci mălaie. E nebun cine-i dă! Matti din “Domnul Puntila şi sluga sa, Matti” m-a pasionat şi mi-a dat mari satisfacţii, în perioada de pregătire, la repetiţii… Dar nu mi-a picat rău nici la spectacol, când m-a îmbrăţişat Helene Weigel-Brecht, soţia dramaturgului. Venise în turneu la noi în ţară şi asistase la o reprezentaţie în care Matti fusese la înălţime…

Da, hotărât lucru, teatrul de proză îmi părea mai palpitant decât cel muzical. O aventură artistică mai bogată, mai diversă, mai cuprinzătoare.

Şi ca să îmbrăţișez cât mai mult din ceea ce noile mele experienţe scenice îmi ofereau, am fost bucuros să pot juca şi la Naţionalul bucureștean. În “Câteva palme false” am avut prilejul să mă transpun într-un fost cascador, iar admirabila mea parteneră, Carmen Stănescu, să devină o fostă machieuză. “Pisica în noaptea Anului Nou” m-a pus în postura unui tată al cărui fiu era Victor Rebengiuc, şi de astă dată reprezentându-şi cu brio generaţia …

Mă gândesc acum, de fapt încerc să retrăiesc momentele, ceasurile şi zilele, lunile, în care m-am chinuit cu rolurile mele. Eram distribuit… Primeam un text dramatic cu noul rol… Îl citeam grăbit, pe nerăsuflate, să aflu despre ce este vorba. Dacă mă interesa, dacă îmi plăcea pe loc, îl mai citeam o dată… Abia atunci mă întrebam dacă e pentru mine… Dacă pot să-l fac sau nu. Ca să-mi răspund, se întâmpla să mă trezesc şi în toiul nopţii şi să umblu iar prin piesă…

Ei, şi dacă descopeream că este într-adevăr pentru mine, începeam să pipăi mai bine personajul… Să-i aflu biografia… Sau să-i fac eu o biografie, dacă textul nu mă lămurea suficient. Mai departe, îi desenez profilul… Întâi pe dinăuntru, apoi pe dinafară. Și când ajung să-l cunosc oarecum, să ştiu cine este şi de unde vine, încerc să mă apropii de el. Da, da, mă apropii eu de personaj, nu aduc personajul la mine. Caut să fiu el… Şi dacă pe ici pe colo mai păstrează ceva şi din Colea Răutu… ei, nu cred că asta îi strică prea tare…

Dar, tot cercetându-l, tot încercând să-i intru in voie, ca să pot să-I re-construiesc, după planul dramaturgului, ajung să memorez și textul… Care nu s-a lipit niciodată de mine, acasă, pe stradă sau rătăcind prin parcuri. Şi niciodată n-am făcut eforturi speciale ca să-l învăţ… Mi-I însușeam pe măsură ce izbuteam să-mi însuşesc trăsăturile specifice ale omului, viaţa lui, conjunctura în care se afla… Şi aş mai vrea să mă desluşesc şi în altă privinţă… Oare cine mi-a venit mai cu folos în ajutor, în încercarea asta nesăbuită de a da viaţă altuia, altora? Dramaturgul? Regizorul? Spectatorii? – cum spun unii dintre confraţi… Desigur, ce-i al dramaturgului e pus deoparte. El a inventat Omul. Şi viaţa lui. Regizorul îşi are, de asemenea, aportul – distribuţie, mişcare, atmosferă…

Dar pe urmă pe mine mă lasă singur în groapa cu lei! De la un anumit punct, trebuie să mă descurc singur… Şi atunci, cel mai de folos îmi sunt partenerii. De aceea îmi şi place să joc într-o distribuţie “mare”, în care eu să fiu cel mai “mic”! Partenerii mă ajută prin jocul lor, prin felul în care îmi dau replicile… Şi glasurile trebuie să şi le acordeze la glasul meu… Şi eu mă acordez cu ei… Şi, peste toate, domnește ochiul. Felul cum te priveşte ochiul partenerului. Dacă nu te simti scăldat, învăluit de ochii lui, dacă tu nu-l priveşti cum trebuie, miracolul nu se produce. Ceva rămâne neîmplinit. Cum s-ar spune, actorul trebuie să ştie să privească… Dar iubesc şi actorul care ştie să asculte replica! Astea toate au fost, sunt, în teatru…

Colea Răutu

Dar în film? Pe cât de limpede îmi apare chinul îndelungat, chinul dublat de bucurie totuși, al pregătirii personajului de pe scenă, pe atât mă uimeşte felul în care se nasc eroii de pe ecran. Uneori nici lectura textului, a scenariului, de la un cap la altul, n-ai cum s-o faci. Alteori, nu ştii nici cine eşti. Afli în ultima clipă, înainte de a începe filmarea. Nici un fel de repetiţii la masă sau pe scenă… O pregătire sumară, mai mult de mişcare, înainte de a se trage cadrul… Şi-atunci? Trebuie să vii pe platou aducând de-acasă, de la tine, din experienţa ta personală, din observarea vieţii altora, din lecturi, un imens bagaj de date. Ţi se cere prezenţă de spirit, spontaneitate şi dar de a anticipa, pentru a putea răspunde, prompt, situaţiei pe care o descoperi abia în faţa obiectivului. Ca să nu mai vorbim de doza şi de calitatea intuiţiei, care este obligatorie. Şi de fantezie…

Desigur, astea toate sunt indispensabile şi actorului de teatru. Dar pentru film, ele se cer la un diapazon mult mai inalt. De aceea și înclin să cred că filmul te solicită mai mult… Că e mai greu de făcut film … Ba nu!… Teatrul e mai greu… Să creezi pe scenă un om, o viaţă, simţind puzderie de ochi iscoditori aţintiţi asupra ta! Nu ştiu… N-o să ştiu niciodată dacă teatrul sau filmul îţi cere mai mult… Dacă eu am dat mai mult pe scenă sau pe platourile de filmare … Şi în această clipă simt că, întocmai ca o veche dragoste care dăinuie, scena mă cheamă mereu…

Colea Răutu, pe numele său real Nikolai Rutkovski, s-a născut pe 28 noiembrie 1912 în comuna Limbenii Noi, raionul Glodeni, din Republica Moldova și a încetat din viață pe 13 mai 2008, la vârsta de 95 de ani, la București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, pe Aleea Actorilor.

A jucat în peste 70 de filme, cele mai cunoscute roluri în cinematografie fiind cele din peliculele „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea”, „Despre o anumită fericire”, „Ştefan cel Mare”, „Singurătatea florilor”, „Toate pânzele sus!”, „Accident”, „Fair Play”, „Revanşa”, „Acţiunea Autobuzul”, „Ultima noapte de dragoste”, „Mihail, câine de circ”, „O lume fără cer”, „Duelul”, „Căutătorii de aur”, „Mircea”, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

No comments

leave a comment