HomeOameni care au intrat în istorieHarry Brauner, cel care a descoperit-o pe Maria Tănase și a dus “Călușarii” la Londra, a fost condamnat de comuniști pentru înaltă trădare

Harry Brauner, cel care a descoperit-o pe Maria Tănase și a dus “Călușarii” la Londra, a fost condamnat de comuniști pentru înaltă trădare

Harry Brauner
DS TW

Harry Brauner s-a născut pe 24 februarie 1908 la Piatra Neamț și a fost fiul lui Herman, un funcționar care lucra într-o fabrică de cherestea, și al Deborei (frații săi au fost pictorul Victor Brauner și fotograful Théodore (Teddy) Brauner). Familia s-a mutat în 1913 la Viena, dar a revenit în România după doi ani, stabilindu-se temporar la Brăila. În 1917 sau 1918 soții Brauner, împreună cu cei cinci copii, patru băieți și o fată, au venit la București. Harry a studiat, începând din 1925, la Conservatorul din capitală, unde i-a avut ca profesori pe Dumitru Georgescu-Kiriac, Alfonso Castaldi, Ștefan Popescu şi Constantin Brăiloiu.

În 1928, profesorul Brăiloiu l-a numit secretar al Arhivei de Folclor de pe lângă Societatea Compozitorilor, iar un an mai târziu, Dimitrie Gusti, ale cărui cursuri de sociologie le audia la Universitatea din București, l-a inclus în echipa multidisciplinară de cercetare sociologică monografică în satul Drăguș, din care mai făceau parte Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Margareta Sterian, Tudor Vianu, dr. Mitu Georgescu, Traian Herseni, Emanoil Bucuța și Lena Constante.

Între 1929-1932, tânărul a lucrat ca profesor de muzică la liceul „Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele, apoi a predat la liceele Sf. Sava, Mihai Viteazul și Matei Basarab din București și, în paralel, a fost profesor suplinitor la clasele de istoria muzicii și estetică muzicală de la Conservatorul din București și de la Academia de muzică religioasă.

În perioada interbelică, Brauner a realizat numeroase cercetări de teren și s-a ocupat de editarea muzicii românești pe discuri de gramofon la casele Lifa și Columbia.

“Entuziasmul lui Harry Brauner era contagios. Câte castele în Spania nu ne-am clădit când, în urma unei întâmplări, — era tot prin 1930 — a fost numit directorul artistic al unei noi fabrici de discuri: „Lifa”. În sfârşit, vom avea la îndemână o fabrică adevărată, care să înregistreze cele mai alese creaţii de muzică populară, de la cei mai de seamă interpreţi pe care i-am descoperit şi îi vom descoperi in viitor! În fine, se vor pune în circulaţia comercială discuri cu muzică populară autentică, de înaltă valoare artistică, contracarând muzica adesea mediocră şi nu o dată vulgară, difuzată de celelalte case editoare, călăuzite doar de goana după câştiguri cit de mari! Discurile cu emblemele „Lifa” şi „Pan” s-au dovedit însă de prea slabă calitate tehnică, iar fabrica şi-a închis repede-repede porţile. Nouă, folcoriştilor, inclusiv profesorului nostru, C. Brăiloiu, ni s-a spulberat un vis!

În biroul proaspătului „director artistic“ al casei de discuri am cunoscut-o pe Maria Tănase, pe atunci actriţă de revistă. O lume întreagă o ştie şi o preţuieşte drept una din cele mai interesante întruchipări ale cântecului nostru popular. Câți însă ştiu că cel care a îndemnat-o şi a îndrumat-o înspre folclor a fost Harry Brauner? Multe din cântecele Mariei Tănase, totodată mari succese ale artistei, au fost învăţate de pe cilindrii de fonograf şi discurile de gramofon ale Arhivei de folclor a Soc. compozitorilor români, sub supravegherea lui Brauner. Ascultând o înregistrare a Mariei Tănase, Const. Brăiloiu mi-a mărturisit: „uite, cântă aidoma ca Harry când e bine dispus!”, povestea muzicologul Tiberiu Alexandru despre acei ani.

*** Flacăra, februarie 1983

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pentru că era de origine evreiască, profesorul a fost concediat din liceele publice și de la Conservator și a reușit, cu greu, să-și găsească un post la liceul evreiesc „Barbu Delavrancea” din București.

În 1944, Harry Brauner a devenit consilier pentru folclor la Radio, între 1948 și 1950 a fost profesor de folclor muzical la Conservatorul din București, iar în 1949 a înființat Institutul de Folclor. Datorită amiciției cu Lucrețiu Pătrășcanu, instituția a obținut un sediu și a început să funcționeze după criteriile impuse de Harry Brauner. În aceeași perioadă, la ideea muzicologului, s-a înființat Orchestra „Barbu Lăutaru”.

În 1950, din cauza relațiilor sale de prietenie cu Lucrețiu Pătrășcanu și ale Lenei Constante, care îi era iubită, cu soția ministrului, Elena Pătrășcanu, Harry Brauner a fost arestat și inculpat.

Iordan Datcu povestea despre acei ani: “I se spune, iniţial, că nu este arestat, ci doar reţinut temporar „pentru a lămuri, în interesul partidului şi al guvernului”, unele probleme. Până în 1962, este supus la cel mai barbar regim de detenţie, tortura fizică şi morală luând cele mai diferite forme. Deţinutul, care avea sa contracteze multe şi grave boli, arterită obliterantă, enterocolită, apă la genunchi, furuncule pe faţă, o umflătură dureroasă în stânga gâtului de natură TBC, distrofie, febră continuă, este pedepsit să stea în picioare, într-o cameră mică, la subsol, de la orele 5 până la 22 şi să doarmă pe ciment.

Când nu mai poate să umble în continuu timp de şase ore, se prăbuşeşte şi este bătut cu duşmănie. Este supravegheat tot timpul prin vizetă şi ameninţat cu pistolul. Toate acestea pentru ca să se desolidarizeze de actele „antipartinice“ şi „antistatale“, „antisovietice“ şi „antistaliniste“ ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi ale grupului său, să declare că acesta s-a întâlnit cu nişte americani în casa Lenei Constante, vechea prietenă a lui Harry, că însuşi el a avut o activitate „periculoasă şi duşmănoasă“, că a săvârşit crime în slujba Gestapoului (el, evreu comunist), că împreună cu grupul amintit a făcut acte de „spionaj, naţionalism şovin“, că au încercat să suprime pe conducătorii partidului şi pe membrii guvernului. (…) Metodele cele mai brutale de anchetare alternează, cu perfidie, cu promisiuni făcute celui întemniţat că va fi eliberat imediat. La un moment dat, fiind cunoscută pasiunea sa pentru melosul popular, i se promite, în schimbul dezvăluirilor ce se aşteptau de la el, că i se va permite să scrie un curs de folclor. Refuzând să colaboreze, urmează ameninţările cele înfricoşătoare, că va fi trimis în Siberia cu ce are pe el. Nefiind parcă de ajuns regimul barbar practicat de torţionari, Brauner are de îndurat, când este mutat într-o altă celulă, ostilitatea, chiar repulsia celor din ea, care-l socoteau spion şi-l duşmăneau pentru că fuseseră întemniţaţi în timpul ministeriatului lui Lucreţiu Pătraşcanu.

Harry Brauner
Harry Brauner

Ca urmare a pedepselor de izolare, a celor mai diabolice mijloace de torturare fizică şi morală, a draconicelor mijloace psihologice, anchetatorii îi smulg declaraţia că a spionat în favoarea englezilor, angajat, le-a spus el speculându-le incultura, de Wagner.

Deţinutul nu trebuia să ia contact cu nimic din lumea de afară, nici cu lumina (pe o fereastră oblonită se vedea doar o „fâşie de cer de o palmă lăţime”, nici cu vreo vieţuitoare cât de mică. „Am avut o vrăbiuţă care mi-a intrat pe geam şi pe care o dresasem. Dormea pe pernă lângă mine şi eram bucuros că era o fiinţă lângă mine. Într-o zi, pe când eram la closet, gardianul a primit ordin s- o prindă şi să o omoare. Când, după această întâmplare, l-am rugat să-mi aducă o altă pasăre, mi-a promis un arici. Eram bucuros, ştiind că ariciul e foarte prietenos şi poate fi domesticit. Într-o dimineaţă, gardianul mi-a dat o cutie împachetată în care mi-a spus că e ariciul. Desfăcând cutia, mi-a sărit în faţă un guzgan imens, cu care am stat câteva ore”.

Condamnat la 15 ani de închisoare pentru crimă de înaltă trădare (a executat în cele din urmă 12 ani), Harry Brauner a fost eliberat în decembrie 1962 și a primit domiciliu obligatoriu la Viișoara, lângă Slobozia, unde putea primi vizitele artistei Lena Constante, care fusese și ea eliberată din închisoare în același an.

Marin Preda, în romanul “Cel mai iubit dintre pământeni”, îl descrie pe H. Brauner în detenţie. Nu-l numeşte, dar oricine îl cunoscuse îl recunoaştea. Era acel „evreu pasionat de folclorul românesc”, care ştia pe dinafară nenumărate cântece din toate ţinuturile ţării şi care-l îngrijea cu abnegaţie pe un legionar care trăgea să moară, samaritean milostiv „răsplătit” cu o grosolană înjurătură când muribundul şi-a revenit pentru câteva clipe în simţiri.

Muzicologul s-a căsătorit în octombrie 1964 cu Lena Constante și în același an i s-a ridicat domiciliul obligatoriu, putând să revină la București.

După un timp cei doi au divorțat, deoarece Harry Brauner voia să plece în Israel, dar în cele din urmă a renunțat la idee și s-a recăsătorit cu fosta soție.

Devenit pentru un timp documentarist principal la Institutul de istoria artei al Academiei Române, în 1968, după rejudecarea procesului lui Pătrășcanu, a fost reabilitat. Începând cu anul 1971, a condus primul laborator etnomuzicologic înființat pe lângă Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București și a fost colaborator la revistele epocii „Contemporanul”, „Flacăra”, „Magazin”, „Muzica”, „Orizont”.

În 1979, a publicat la Editura Eminescu cel mai cunoscut volum al său, “Să auzi iarba cum crește”, despre care poetul Ion Alexandru spunea:

“Acest om cât o candelă brâncovenească ajuns la vârstă înţelepciunii stinsă in iubire ne-a dăruit de curând o carte de aur, roada de o viaţă a dragostei sale pentru arta şi sufletul poporului român. „Să auzi iarba cum creşte” este o carte ce o duci la inimă după ce o citeşti ca un balsam eliberator. L-am auzit, cu o săptămână înainte în Maramureş, vorbind pe acest savant etnograf, despre muzica maramureşană, despre melodia unică păstrată în Maramureş, despre acest pământ şi cel de sărbătoare unic atins de frumuseţea desăvârşită care exprimă inepuizabilul izvor de omenie al poporului nostru. Vorba lui Harry Brauner, ca şi fraza cărţii lui, este eliptic poematică, parabolă şi imn ca strigătul de nuntă al mirelui de pe crucea steagului de nuntă maramureşean, este ca unda pură a izvorului neauzit ce creşte, al cărui susur îl auzi mai degrabă contemplând în lacrimă prins Orionul pe cerul miezului de noapte.

Harry Brauner

Avem o mare comoară în sufletul poporului nostru în arta de cântec şi lucrare a ţăranului român, care însă trebuie ocrotită, de profanare, de vulgarizare.

Harry Brauner apare în nobila misiune de îngrijitor, de păstor al firii româneşti, cum spunea Heidegger despre cugetători, are râvna curată a celui care iubeşte până la gelozie autenticul, spontanul neprefăcut, izvorul curat al spiritualităţii româneşti. L-am auzit cântând o baladă veche românească — era un cântec fără voce, cântau osemintele, cânta sufletul aprins de dorul fără margini după cele nepieritoare ale fiinţei noastre.

Asemenea oameni rari vin foarte de departe spre sufletul nostru ca să rămână pentru totdeauna, iar dacă-i sărut obrazul prin filele acestei cărţi, să-mi ierte lacrima bucuriei fratele nostru iubit Harry Brauner.

*** Ioan Alexandru, Flacăra, 8 noiembrie 1979

Constantin Noica i-a scris după apariția volumului: „Ţi-am citit cu mare sete şi cu multă mirare cartea. Este o carte nebună şi adevărată, aşa cum ţi-a fost viaţa. Cartea ta nu are nici cap, nici coadă, dar are miez. Nu respecta niciun fel de reguli ale scrierii de carte şi totuşi va înota bine prin apele timpului”.

În 1987, marele etnomuzicolog a oferit un interviu revistei Ramuri:

“— Știm că în 1928 a luat fiinţă „Arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români”, întemeiată şi condusă de Constantin Brăiloiu, sub îndrumarea căruia aţi lucrat foarte mulţi ani. Ce amintiri vă leagă de profesorul dumneavoastră, Constantin Brăiloiu?

— O! Sunt multe amintiri! Acum vă voi face următoarea mărturisire: Brăiloiu avea un cap foarte curios, era dolicocefal, se născuse cu forcepsul şi această înfăţişare foarte curioasă l-a făcut să sufere foarte mult. Când l-am cunoscut, fusese numit profesor de istoria muzicii, asta cam prin 1924—1925, cam mult de atunci… e adevărat.

A intrat în clasă într-o zi şi a produs mult haz, s-a uitat la noi şi a văzut tineretul pus întotdeauna pe glume, pe farse. La un moment dat s-a oprit şi a zis: „Vă uitaţi la mine? Eu sunt dolicocefal! Uitaţi-vă, aşa este capul meu din profil” şi a desenat pe tablă. Aşa este din faţă, vedeţi? Şi acum să facem cunoştinţă, uitaţi-vă bine ce se numeşte dolicocefal şi cu asta s-a terminat orice glumă de-a dumneavoastră. Din momentul ăsta nu mai aveţi de ce glumi!”. Noi am rămas trăzniţi, s-a făcut o linişte neaşteptată. Prin acest gest a avut tăria extraordinară ca, ironizându-se pe sine în faţa unei clase în care erau tot felul de tineri, să ne dea o lecţie definitivă. Era un dascăl cu calităţi deosebite, care ne-a deschis gustul pentru frumos; pentru mine a însemnat justificarea întregii mele existenţe. Cam asta am vrut să vă spun dintre lucrurile pe care nu le-am mărturisit niciodată şi nu sunt scrise pe nicăieri.

— Ce au adus nou în folclorul românesc monografiile din Drăguş – Făgăraş, din 1929, şi Runcu – Gorj, din 1930?

— Au adus o stare de spirit nemaiîntâlnită până atunci; au colaborat la ea profesorii Rainer şi Sabin Mănuilă, personalităţi mari, ne-au învăţat ce înseamnă realitatea socială a satului românesc, problemele oamenilor de care noi ne-am apropiat cu toată dragostea.

— Prin ce metodă făceaţi dv. culegerea folclorului de la diferiţi cântăreţi şi instrumentişti din ţară?

— Aici sunt multe de spus. Mata îmi ceri mereu noutăţi. Primele înregistrări le-am făcut cu primitivul fonograf „Edison”, strămoşul gramofonului şi al patefonului. Muzica o înregistram cu ajutorul unui ac de diamant fixat pe o diagramă a cărei membrană vibra în contact cu vibraţiile sunetului captat într-o pâlnie de tinichea. Era o aparatură grea, care cântărea 12 kilograme. Cutreieram drumurile într-o mână cu fonograful, în cealălaltă cu cutia cu cilindri, iar în spate aveam rucsacul şi mergeam aşa ceasuri întregi prin ţară. Mi-a venit în minte un episod hazliu. După ce înregistrasem un tânăr şi pe urmă i-am reprodus melodia cântată, am fost şocat de reacţia lui când a început să se închine şi a luat-o la fugă.

— Vreau să pun o întrebare şi despre „doamna cântecului popular românesc”, cântăreaţa pe care aţi îndemnat-o spre folclor. Multe dintre cântecele ei au fost învăţate de pe cilindrii de fonograf şi discurile de gramofon ale „Arhivei de folclor a Societăţii Compozitorilor Români” sub supravegherea dv. Aşadar, stimate Harry Brauner, vă rog să ne vorbiţi despre Maria Tănase.

— Maria Tănase bântuia sufletele ascultătorilor, câştiga seara salariul unui profesor universitar şi cu el ajuta multă lume. Întotdeauna purta rochii frumoase pe scenă, iar în viaţa de toate zilele rămânea aceeaşi fată modestă a moşului Tănase. Nicolae Iorga, marele savant al ţării noastre, ascultând-o cântând, a spus: „Să răzbaţi unde meriţi, spărgând zidurile pizmaşe ce ţi se vor ridica în cale, pentru că dumneata ai o mare şi nobilă misiune de îndeplinit: să readuci cântecul poporului nostru pe făgaşul lui autentic. Misiunea aceasta, pe care dumneata n-o ştii încă în rosturile ei, dar o ştim noi, trebuie să fie îndemnul cel mai puternic în osteneala dumitale”. În anul 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu trebuia să fie amintit în presă, Maria, întrebată, într-un interviu de Gabi Michailescu, cine i-a călăuzit paşii şi cine a avut un cuvânt greu de spus la începutul carierei sale, a răspuns: „Esenţiale au fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry”.

— Se pare că menirea dv. nu a fost numai punerea în valoare a cântecului popular, ci şi aceea de îndrumare a unor solişti între care amintesc pe Ionela Prodan şi Alexandru Mica.

— Fără îndoială, sunt câteva nume pe care le pronunţi matale, dar au fost mulţi oameni care mi-au trecut prin mână şi pe care i-am format. Despre Ionela Prodan pot să declar că este ceea ce se cheamă un artist serios. Am aici nişte cântece pe care le-a cântat ea, cântecele sunt scrise de mine, iar textele compuse de Elena Constante, soţia mea. Este vorba de volumul pe care l-am publicat, în 1975, la Editura „Ion Creangă”, intitulat „Păpuşa harnică în grădină”, însoţit de un disc care a avut mare succes şi la care au colaborat Leonard Iordache şi Dumitru Zamfira. Alexandru Mica este un mare iubitor al cântecului popular. L-am cunoscut în vremea când conducea laboratorul de etnomuzicologie al Conservatorului „Ciprian Porumbescu“. Aici a venit pentru prima dată să înveţe să cânte, deşi cânta foarte bine, avea un repertoriu impresionant, cânta muzică coreeană, japoneză, pentru că a studiat mult timp în Coreea şi Japonia. Mica a evoluat mult şi impresionant este faptul că are o seamă de concerte la Ateneu cu săli arhipline, fapt care dovedeşte că a redeschis gustul oamenilor pentru frumos.

— În 1949 aţi izbutit să întemeiaţi „Institutul de folclor”, iar în 1974 „Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice“. Care au fost, în toţi aceşti 30 de ani, colaboratorii dv. apropiaţi?

— Ţin, în primul rînd, să amintesc pe regretatul Ilarion Cocişiu care a lucrat foarte intens la Arhivă. Un altul a fost profesorul Tiberiu Alexandru, care este cunoscutul etnomuzicolog. În afară de aceştia, am avut lângă mine pe Emilia Comişel şi alţii. Oameni care au dus mai departe cercercetările şi au format la rândul lor cadre.

— Există la ora actuală o tendinţă de poluare a folclorului; din păcate, chiar unii interpreţi cunoscuţi, cu mare priză la public, dau tonul acestei nefaste campanii, făcând rabat gustului mediocru. Am dori să aflăm părerea dumneavoastră în această privinţă.

— Ne străduim mereu să păzim cât mai neîntinat patrimoniul artistic al poporului. Mă uimeşte, însă, faptul că, paralel cu această muncă de curăţire a folclorului nostru de impurităţi, funcţionează — nu-mi dau bine seama cum — o întreagă reţea de răspândire a prostului gust, care acţionează împotriva intereselor culturii noastre naţionale şi care, făcându-şi mendrele, periclitează tot ce, cu atâta trudă, caută a fi realizat. Este vorba de acei otrăvitori ai gustului publicului, al marelui public, pe o scară deosebit de largă, care se strecoară abil, în unicul scop al căpătuielii, nesinchisindu-se de efectele extraordinar de dăunătoare ce le exercită asupra cântecului nostru popular. Este vorba de nenumărate spectacole (aşa numitele „susanele“) organizate de anumiţi „impresari“, farisei cu patalama în regulă, spectacole ce promovează „artişti“ la rândul lor deţinători de patalamale ce le acordă dreptul de liberă profesie, cărora li se alătură alţii, fără patalama, dar cu îngăduinţa de a apărea pe scene publice sub motivarea că ar fi „artişti amatori“.

Există o manieră a unor interpreţi de a crea „în stil personal”, însă de multe ori aceasta înseamnă „împănarea” unor cântece de o mare expresivitate cu „găselniţe” aşa-zis spontane din folclorul suburban. Sunteţi de acord că se aduc astfel mari deservicii folclorului autentic?

— Unii au început, totuşi, să aducă la cunoştinţa publică, prin presă, felul vulgar, deşănţat, în care se desfăşoară aceste spectacole mitocăneşti. Faptul că aceşti aşa-zişi soli ai unei arte ce nu are nimic comun cu nobleţea artei populare româneşti sunt aplaudaţi nu este deloc convingător. Aplauzele unui public neavizat, ce trebuie educat, nu ne mulţumesc. Dimpotrivă, ne pun pe gânduri.

— Ce credeţi că trebuie întreprins prin mass-media pentru conservarea şi dacă se poate spune astfel salvarea comorilor folclorului românesc ce a constituit o dimensiune esenţială a însuşi felului de a trăi şi gândi al poporului nostru?

— Mi-am dat seama încă o dată şi în ce constă greşeala care îndreptăţeşte pe mulţi să socoată muzica noastră populară difuzată la radio şi televiziune, aşa cum a fost ea “popularizată” de-a lungul timpului de prea multe ansambluri. Totul vine de la comoditatea adoptată de mulţi dirijori în scopul de a-şi face viaţa uşoară. Iei cântecul originar, îi schimbi ritmul sub pretextul de „a-l face mai vesel” şi-l integrezi ritmului prestabilit, convenţional, „potrivit” oricăror cântece. De unde la origine solistul trebuie să fie acompaniat de orchestră, adică de unde la început orchestra era cea căreia îi revenea sarcina de a urmări cântecul subliniindu-i melodia prin intervenţia discretă orchestrală, s-a ajuns la paradoxala situaţie în care solistul e nevoit să devină “acompaniatorul“ orchestrei, fiind nevoit să-şi modifice cântecele spre a corespunde exigenţelor impuse de dirijor, exigenţe care până la urmă nu fac decât să sărăcească valoroasa creaţie populară de tot ce are ea mai de preţ.

— Ne-aţi vorbit despre felul cum aţi descoperit şi îndrumat o seamă de mari interpreţi ai cântecului popular românesc. Ni se pare că unii dintre cântăreţii actuali, în afara unor concursuri organizate la nivel interjudeţean şi naţional, câştigă şi consumă prea repede treptele necesare unei pregătiri profesionale temeinice.

— Concursuri… stele… flori. Mi-am pus de multe ori întrebarea: oare în ce măsură membrii diferitelor jurii îşi dau seama de marea răspundere ce le apasă pe umeri? Din păcate, maşina electronică nu calculează pregătirea, calificarea, talentul candidaţilor, ci calculate exact sunt numai cele câteva cifre reprezentând punctele de apreciere ale fiecărui membru al juriului. Ba, de la o vreme, de când unii dintre membrii juriului socot că ar fi nevoie să mai ia şi cuvântul, să prezinte — în afara notelor — şi aprecierile lor, să mai dea şi sfaturi candidaţilor promovaţi sau respinşi de ei, răspunderea asumată devine şi mai mare. Oare îşi dau seama ei de însemnătatea unor hotărâri, unor cuvinte ascultate de o întreagă ţară? Îşi dau seama ei, cei din juriu, dintre care unii sunt şi se dau drept specialişti consacraţi, că părerile lor pot avea, au o extraordinar de mare influenţă, că — neîndeajuns de cumpănite — ele pot deruta, pot provoca confuzii nedorite nu numai în mintea candidaţilor, ci şi în conştiinţa unei ţări întregi încă pătrunsă de seva folclorului? Toate astea ar trebui să dea de gândit celor ce ar trebui să prezinte cartonaşele cu cifre cu o mână, poate, mai tremurătoare.

Mă întreb cine ar putea răspunde la întrebarea pusă mie de un telespectator: „Cum se face că juriile concursurilor nu se retrag niciodată pentru a mai şi delibera?”. Poate ar fi, vorba nu mai ştiu cărui mare scriitor, „partea cea mai hazlie” a spectacolului, dacă deliberarea s-ar desfăşura pe micul ecran”.

*** Convorbirea realizată de Constantin Pădureanu a apărut în revista Ramuri, aprilie 1987

Muzicologul Harry Brauner a încetat din viață pe 11 martie 1988 la București, la vârsta de 80 de ani.

Scriitorul Geo Bogza a scris la dispariția lui: “Numele lui Harry Brauner, plecat de curând dintre noi, va rămâne pentru totdeauna legat de numele profesorului Constantin Brăiloiu, de Arhiva naţională de folclor, de primele înregistrări fonografice ale muzicii populare, de descoperirea unor adevărate tezaure ale acestei muzici, de orientarea Mariei Tănase spre ele, de ducerea primei echipei de căluşari la Londra, de creaţii muzicale proprii, ca şi de o amară experienţă la care, după război, l-a supus viaţa.

Harry Brauner, frate cu Rudi, Victor, Teddy, Vena, Ronca – o foarte originală familie – a fost una dintre cele mai vii inteligenţe şi unul dintre cei mai fermecători oameni pe care i-am cunoscut, de mult de tot, în vremea avangardei, când nu bănuiam ce o să se întâmple cu istoria lumii şi cu noi”.

Geo Bogza, România literară, 17 martie 1988

Surse:

Fișe matricole penale: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)

 

Dimineața, 1935

Ilustrațiunea română, 1935

Rampa, 1948

Flacăra, 1980, 1983

Ramuri, 1987

DS TW

leave a comment