Testamentul lui Cristofor Columb și peripețiile ultimei lui călătorii, cea postumă

Când rostim numele lui Cristofor Columb, ne gândim imediat la descoperirea Lumii Noi, dar, dincolo de aventurile sale fantastice consemnate în cronici și oglindite în studii documentare, literatură și cinematografie, puține informații despre viața personală a navigatorului sunt astăzi aduse în fața publicului.

Ambițios, cu o personalitate contradictorie, Columb și-a trăit viața între laurii gloriei și dezamăgirea provocată de nerecunoștința unora dintre contemporanu. S-a născut între august și octombrie 1451 la Genova, într-o familie de țesători, și nu a primit o educație foarte solidă, dar spiritul de aventură i-a îndreptat pașii încă din adolescență spre lumea mărilor.

Între anii 1474 și 1475, a făcut o călătorie spre insula Chios, posesiune genoveză aflată în Marea Egee, iar 1476, a navigat cu un convoi de vase spre Anglia. În timp ce se afla în dreptul coastei Portugaliei, nava pe care se afla a fost atacată de pirați și s-a scufundat, iar Columb a înotat până la țărm, apoi s-a stabilit pentru un timp la Lisabona, oraș în care locuia fratele său, Bartolomeu.

În 1479, s-a căsătorit cu fiica guvernatorului insulei Porto Santo, Filipa Moniz Perestrelo, cu care a avut un fiu, Diego. După moartea soției, a avut o relație îndelungată cu Beatriz Enríquez de Arana, o tânără din Córdoba, cu care a avut un al doilea băiat, pe Fernando. Relația lor nu a fost oficializată, dar navigatorul i-a oferit sprijin material femeii și și-a recunoscut fiul, care avea să-i devină biograf.

Columb nu a fost un tată prezent în viața familiei și nici un partener fidel, pentru că misiunile pe mare l-au ținut departe de casă, iar în scrisorile sale se simte un amestec de vinovăție și încercare de justificare. În testamentele lui succesive, grija pentru urmași pare să fie legată mai mult de moștenirea numelui și a titlurilor decât de fireasca afecțiune paternă.

Marele explorator și-a redactat ultimul testamentul pe 19 mai 1506, cu doar o zi înainte de a înceta din viață. Textul a fost semnat în fața notarului Gaspar de Gorrón și reflectă nu doar preocupările lui legate de religie, ci și nevoia obsesivă de a-și păstra moștenirea nobilă obținută de la regii catolici ai Spaniei.

Columb și-a considerat titlurile de „Amiral al Oceanului”, „Viceroy” și „Guvernator perpetuu al Indiilor” drept bunuri ereditar-transmisibile și a cerut în mod expres să treacă, în ordine, către:

1. Fiul său legitim, Diego (a cărui mamă a fost Filipa Moniz)
2. Fiul lui Diego (dacă acesta urma să aibă unul)
3. În lipsa unui moștenitor direct, titlurile urmau să treacă la fratele său, Bartolomeo, apoi la fiul nelegitim, Fernando (fiul Beatrizei Enríquez), și, în cele din urmă, altor membri ai familiei, conform unei ierarhii clare.

Aceste prevederi erau însoțite de clauze rigide privind numirea și identitatea descendenților, una dintre cerințe fiind ca toți moștenitorii săi să poarte numele „Colón” (Columb), să trăiască în „onoare și credință creștină” și să apere biserica.

Deși nu s-a căsătorit cu Beatriz Enríquez de Arana, mama mezinului său, Columb i-a dedicat acesteia o secțiune aparte în testament, cerându-le tuturor urmașilor să aibă grijă de ea și să-i asigure „tot ce îi este necesar pentru a trăi decent”.

O altă cerință a fost să fie înmormântat modest, îmbrăcat în hainele ordinului franciscan, pe al cărui sprijin spiritual s-a bazat în expediții. În plus, a solicitat să se facă pelerinaje în numele său la San Juan de los Reyes din Toledo, la San Salvador de Oviedo, și la Santa María de Guadalupe, alocând în același timp sume consistente de bani pentru danii către biserici, mănăstiri și săraci, în special pentru cei din Sevilla și Genova, orașul său natal.

Ultimii ani ai lui Cristofor Columb fuseseră marcați de suferințe fizice și de marginalizare. Se presupune că ar fi suferit de artrită reumatoidă sau sindrom Reiter (o formă de artrită reactivă), care l-a lăsat parțial invalid, cronicile epocii consemnând că se deplasa cu dificultate și avea dureri atroce. În paralel, navigatorul era dezamăgit de felul în care fuseseră tratate revendicările sale de suveranii Spaniei. Regele Ferdinand îi limitase considerabil privilegiile și ulterior nu i-a mai recunoscut titlul de „Amiral al Oceanului”.

Navigatorul s-a stins din viață pe 20 mai 1506, la vârsta de 54 de ani, în orașul spaniol Valladolid și, așa cum și-a dorit, a avut parte de funeralii simple. A fost înmormântat inițial în Biserica San Francisco din Valladolid, dar rămășițele sale au fost mutate ulterior de mai multe ori: la Sevilla, apoi în Santo Domingo, capitala Republicii Dominicane, în Cuba, pentru ca ulterior să revină în Sevilla. Ultima „călătorie” a lui Columb, cea postumă, este și astăzi disputată, două orașe, Sevilla și Santo Domingo, revendicându-și autenticitatea rămășițelor sale.

Povestea spune că ultima sa parteneră este cea care a decis ca trupul să fie depus în biserica din Valladolid, dar, după trei ani, a fost mutat la Sevilla, unde a rămas până în 1546.

În acel an, oamenii și-au reamintit de dorința exprimată de explorator în timpul vieții, așa că osemintele sale au fost duse dincolo de ocean, la San Domingo. Acolo a stat mai bine de două secole și jumătate, până când insula, fostă colonie spaniolă, a devenit colonie franceză. Spaniolii, temându-se că vor fi profanate, le-au dus la Havana și le-au reînhumat în catedrala din Santiago de Cuba.

După ce insula a fost ocupată de americani, în 1898, Spania a cerut înapoi trupul lui Columb. A fost formată o comisie oficială – cu participarea episcopului, a autorităților civile și militare – care a deschis mausoleul din Havana sculptat de artistul spaniol Melido, rămășițele fiind trimise apoi înapoi în Spania, iar Sevilla a fost orașul care a câștigat onoarea de a le găzdui. Pe monumentul funerar s-a gravat, nu fără ironie diplomatică, următoarea inscripție: „Când ingrata Americă s-a despărțit de patria-mamă, Sevilla a primit oasele sale.”

Așadar, conform acestei versiuni, trupul lui Cristofor Columb se odihnește la Sevilla, însă orașul San Domingo are o altă poveste de spus.

În momentul în care rămășițele lui Columb au fost transportate la San Domingo, în 1546, alături de ele au fost îngropate și cele ale fiului său cel mare, Diego. În 1795, când spaniolii au venit să le recupereze, în contextul cedării insulei către Franța, nu știau că mormântul găsit nu era al tatălui, așa că ceea ce au dus la Havana ar fi fost, de fapt, trupul lui Diego.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, niște lucrători care renovau cripta catedralei din San Domingo au dat, întâmplător, peste un mormânt necunoscut. Au chemat autoritățile, iar în prezența acestora a fost deschis un sicriu triplu, în care s-au găsit obiecte personale și o inscripție ce părea să ateste că acolo se afla, de fapt, Cristofor Columb. O comisie formată din oficiali locali și consuli străini a confirmat autenticitatea descoperirii. Toți au fost de acord că „sicriul acela nu putea fi decât al marelui navigator”. Toți, mai puțin consulul spaniol, care nu a semnat raportul. De ce? Rămâne un mister.

O altă întâmplare stranie completează acest puzzle. Soția consulului american a cerut voie să ia puțină țărână din acel sicriu. I s-a permis și a pus-o într-o sticlă de cristal, care a fost expusă, în 1893, la Expoziția Mondială de la Chicago, printre relicvele – adevărate sau false – ale lui Cristofor Columb. La scurt timp după aceea, președintele Republicii Dominicane a cerut guvernului american să cumpere acea cenușă cu suma de 100.000 de dolari. Nimeni nu știe cum s-a încheiat această poveste.

Astăzi Spania recunoaște doar rămășițele aflate la Sevilla, în timp ce Republica Dominicană susține că adevăratele relicve ale lui Columb sunt păstrate la San Domingo.

Una dintre cele mai profunde schimbări de care este legată numele navigatorului este cea petrecută în grădinile și farfuriile europenilor. Călătoriile lui extraordinare au declanșat ceea ce istoricii au numit „schimbul columbian”, un transfer masiv de plante, animale și… boli între cele două lumi.

Printre plantele pe care navigatorul și echipajele sale le-au adus din America se numără porumbul, cultivat inițial ca hrană pentru animale în Europa, ardeiul iute, care a devenit rapid parte din bucătăriile mediteraneene, ananasul, considerat la început un lux pe care și-l permiteau doar capetele încoronate, tutunul, care a fost adus din Cuba, fasolea și dovleacul, legumele care au schimbat structura agriculturii europene, și cacaoa.

Este important de menționat că atât de utilizatul cartof, adesea atribuit lui Columb în cultura populară, nu a fost adus în Europa de el. Această legumă a ajuns abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe bătrânul continent, prin exploratorii spanioli care au navigat spre sudul Americii, în zona actualului Peru.