Theodor Aman s-a născut pe 20 martie 1831 la Câmpulung Muscel și a fost fiul serdarului Dimitrie Aman și al Despinei, care provenea dintr-o veche familie de origine greacă și era o mare iubitoare de muzică și literatură. Părinții plecaseră din cauza ciumei din Craiova în micul orășel din Argeș și, după ce pericolul a trecut, au revenit în Oltenia. Viitorul pictor a urmat școala mai întâi la Craiova, apoi la București, la Sf. Sava, unde talentul său a fost încurajat. În 1851, a ajuns la Paris pentru a-și completa studiile, primind o bursă din partea domnitorului Barbu Știrbey, care l-a ridicat la rangul de pitar și i-a oferit un ajutor anual de 200 de galbeni.
În 1845, a atras atenția presei datorită tabloului “Bătălia de la Oltenița”, pentru care, în timpul unei vizite pe care a făcut-o în Imperiul Otoman, sultanul i-a oferit 20.000 de lei, o sumă fabuloasă la acea vreme, și decorația Medjidia. După Constantinopole, pictorul a plecat în Asia Mică, iar de acolo spre Rusia, asistând la câteva episoade din Războiul Crimeii, inclusiv la lupta de la Sevastopol. Aman a pictat aici “Bătălia de la Alma”, tablou care a fost mai târziu expus la o expoziție internațională la Paris.
Aman s-a întors în țară în 1858 și curând a devenit pictorul cel mai prețuit de oficialitățile române. Datorită lui s-a deschis, în martie 1863, prima galerie românească de artă, în Saloanele Academiei din București și, tot datorită insistențelor sale, guvernul a decis în 1864 înființarea a două școli naționale de Arte Frumoase, una la București și cealaltă la Iași.
Criticul de artă Oscar Cisek scria: “În felul lui și-n atmosfera Bucureștilor din doua jumătate a secolului care, în cadrul culturii românești, rămâne pentru totdeauna luminat de minunata apariție a lui Mihai Eminescu, pictorul Theodor Aman era un om de lume, un cavaler cu alura unui artist apusean, dascăl mult admirat, inițiatorul și fondatorul primelor galerii de tablouri din România și, pe lângă toate acestea, un diletant răsfățat, care știa să farmece societatea cu sunetele violoncelului său.
Era un grand seigneur. Nu fără rost trecuse peste mări și țări, nu degeaba își expusese lucrările la Paris și Viena. Scena aceea când însuși sultanul îi admirase la Constantinopol vestitul tablou-panoramă Lupta de la Oltenița, oferindu-i douăzeci de mii lei în hârtie și decorația Medjidia, rămase parcă întipărită în toată ținuta lui. Atelierul din Strada Clemenței era locul de întâlnire al societății alese care recunoștea în el nu numai artistul preferat, stăpân pe virtuozități de penel cele mai uimitoare, dar și deschizătorul de drum pentru atâtea tendințe noi ce numai cu greu pătrundeau cuceritoare în domeniul artei culte din România.
Bucureștii nu erau însă un cadru prea seducător și bogat pentru un artist cu pretenții mai exclusive (…) Curtea cu juri îl întrebuința ca expert grafolog în cazuri de falsuri. În societatea romanticului Carol Popp de Satmary, care cutreierase tot Orientul, și a litografului Gustav Vonesbert, un prusac cultivat și cu predilecții artistice, Aman întreprindea aceste expertize cu multă conștiinciozitate”.
Artistul s-a cãsãtorit cu Ana Politimos, dar nu a avut copii.
O biografie scrisă de academicianul Constantin I. Istrati consemnează:
“Casa lui este un mic templu al artelor, pictura și sculptura produse de mâna lui se află alăturea în modul cel mai armonios. Toți pereții, ușile, mobilele și sobele indică gustul său (…) Trăia modest și retras, strângând ceea ce aduna cu greutate pentru ca la moartea sa să lase casa astfel cum o pregătise el, ca un mic muzeu, danie statului.
Soarta nu fu însă clementă cu el. Moartea nu-l răpuse fără a-i impune un lung număr de ani de suferință. Aceștia consumară nu numai activitatea și viața sa, dar aproape cu totul și micile economii.
Sfârșitul lui a fost mai mult ca dureros. Om deștept, el a văzut, nu fără strângere adâncă de inimă, nu numai că se despărțea înainte de vreme de femeia sa scumpă și de șevaletul său iubit, dar vedea că-și lăsa soția aproape în lipsă, iar dorința de a lăsa un muzeu statului aproape nerealizabilă.
După o viață în care a servit statul 26 de ani și 13 zile – în ultimul timp cu 365 lei lunar și 220 gradație – se stinse după o lungă agonie.
E dureroasă moartea când răpește pe cineva în deplinătatea puterilor sale. E dureroasă iarăși când întrerupe o viață activă, care ar fi putut mult timp să producă pentru înălțarea neamului.
Totdeauna lasă regrete. Dar atunci când, ca în cazul lui Aman, o fire aleasă suferă înainte de a muri, suferă în momentele ce preced moartea prematură, atunci e mai mult ca trist (…)
Vitregă a fost soarta lui. Nu a putut lăsa o mare parte din operele artistice danie țării sale, după cum dorea.
Dumnezeu însă a fost clement.
Ceea ce nu a putut face el, a lăsat să fie urmat cu perseverență și nădăjduim cu succes de soția sa aleasă. Rareori am văzut o memorie mai cu sfințenie păstrată (…) E de necrezut câte sacrificii a făcut și cât a luptat doamna Anica Aman pentru a păstra ceea ce a rămas de la soțul ei și cât caută a-i îndeplini gândurile și dorința.
Are un adevărat cult pentru scumpul său dispărut. Tot ce a rămas lucrat de mâna lui e o comoară neprețuită pentru dânsa. ‘Fiecare trăsătură de penel s-a gravat pe sufletul meu, îmi zicea printre lacrimi, admirând și arătându-mi pânzele soțului și spunându-mi împrejurările în care el le-a lucrat.
A vândut averea sa proprie pentru a plăti datoriile ce au rămas din cauza lungii boli a soțului, a vândut sculele lui, spre a păstra pânzele ce-i sunt scumpe și a nu lăsa ratele casei neachitate.
A cheltuit mult spre a ține casa în o stare de curățenie de necrezut, în care fiecare lucru ocupă locul ce-l avea pe când trăia el…”
Theodor Aman a încetat din viață pe 19 august 1891 la Bucureşti și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Soția artistului, Ana, a făcut demersurile necesare pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și pe lângă Casa Regală pentru a-i duce la îndeplinire ultima dorinţa, aceea de a deschide în casa sa un muzeu.
În 1904, clădirea, colecția de pictură şi gravură, instrumentele de lucru şi mobilierul reședinței au intrat în posesia statului, iar patru ani mai târziu, în 1908, s-a deschis oficial Muzeul „Theodor Aman”.
Surse:
Theodor Aman, biografie de dr. C.I. Istrati, București, 1904
Oscar Walter Cisek, Aman, Editura Ramuri, Craiova, 1931
Adevărul, 04, nr. 0921, 22 august 1891
