Născut pe 12 aprilie 1899 la Pitești, într-o familie de învăţători, Tudor Teodorescu-Braniște a făcut studiile primare și secundare în orașul natal. Prin 1915, în perioada în care era elev de liceu, a debutat în gazetele bucureștene cu câteva articole politice, cronici literare şi teatrale.
Pe 15 august 1916, când România a intrat în război, adolescentul Teodorescu a fost încadrat în serviciile Crucii Roşii şi a lucrat la spitalul nr. 52, aflat într-o şcoală de pe actualul bulevard al Republicii, iar după instalarea ocupației germane, când s-a decis evacuarea Olteniei şi a Munteniei, a plecat pe jos de la Bucureşti la Bârlad. Aici, la liceul din oraș, a dat examenul pentru clasa a VII-a, iar în toamna lui 1918, când s-a întors acasă, la Piteşti, a trecut examenul pentru clasa a VIII-a şi a primit diploma de bacalaureat.
S-a înscris în același an la Facutatea de Drept din Capitală și, ca să se poată întreține, a devenit copist la Facultatea de ştiinţe a Universităţii, de unde a demisionat în 1919, când a fost angajat ca redactor la ziarul „Izbânda”, care apărea sub direcţia lui Constantin Graur.
După ce și-a luat licenţa în drept, Tudor Teodorescu-Braniște a fost admis în baroul de Ilfov, dar nu a practicat niciodată avocatura. A lucrat la „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, sub direcţia lui Constantin Mille, la „Chemarea“, la „Facla săptămânală“ şi „Facla literară“, ale lui N. D. Cocea, la „Aurora“, condusă de politicianul N. Lupu, şi, în acelaşi timp, a colaborat cu „Viaţa românească“ din Iaşi şi cu ziarul „Ţara“ din Timişoara.
În acești ani i-au apărut primele două volume de nuvele, „Suflet de femei” şi „Şovăiri” şi, mai târziu, un volum de cronici literare, „Oameni şi cărţi”. Din 1921 până în 1926, a fost şi secretarul editurii Cultura Naţională.
Rămas în istoria presei mai ales pentru perioada cât a condus săptămânalul „Cuvântul liber” (1933—1936), care era la acel moment cea mai însemnată tribună a libertății, gazetarul a abordat fără menajamente chestiunile spinoase ale vremii, în special cele politice. Revista, care avea un tiraj de 25.000 – 30.000 de exemplare și un ecou extraordinar în rândul opiniei publice, a fost suprimată spre sfârşitul anului 1936.
După câteva săptămâni, Branişte a devenit, împreună cu Mihail Sadoveanu şi B. Brănişteanu, codirector al ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, continuând să scrie editoriale extrem de critice, dar în decembrie 1937, guvernul Goga – Cuza a
suspendat apariția celor două gazete. Ziaristul a mărturisit ulterior că momentul când a trebuit să anunţe lucrătorilor din tipografie vestea a fost cel mai greu al vieţii sale.
Gazetele bucureștene anunțau cu mult entuziasm în 1938 apariția volumului “Oameni de ieri”, pe care îl publicase în vara acelui an:
“O serie de portrete ocazionale, dar care păstrează în substanţa lor sigiliul clipei şi prospeţimea gândului chemat la viaţă din sinceritate, nu din interes”.
*** România, 21 iunie 1938
“O inteligenţă pătrunzătoare şi cunoştinţe cuprinzătoare, obţinute din legăturile autorului cu lumea şi din felul atent în care a urmărit evenimentele ca gazetar”.
*** Curentul, 19 Iunie 1938
“D. Tudor Teodorescu-Branişte e un gazetar prea strălucit şi prea cunoscut spre a avea nevoie de publicitate. Volumul confratelui nostru îi arată preferinţele. Nu sunt simple creionări, sunt în realitate dovada precisă a ideilor care l-au stăpânit şi-l stăpânesc. Democrat convins, larg şi sincer democrat, cum ar trebui s-o pretindă acest secol de cultură. Şi, în acelaşi timp, intelectual rafinat, care are convingerea că numai democraţia asigură libertatea, cultura înaltă şi completă, selecţiunea valorilor…”
*** Ion Totu, Semnalul, 19 Iunie 1938
“Este poate unica publicaţie apărută azi şi care se ocupă de întâmplări de ieri într-o formă ce iese cu totul din obișnuit… O carte de azi, despre oameni de ieri, constituie pentru vremile actuale un act de curaj. D. Braniște l-a făcut. Noi îl aplaudăm cu toată căldura”.
*** Octav Livezeanu, “Dreptatea”, 21 Iunie 1938
Tudor Teodorescu-Braniște a continuat să colaboreze la gazetele şi revistele democratice care mai rămăseseră pe poziţii („Viaţa Românească”, „Facla“, „Lumea românească“) şi în noiembrie 1939 a întemeiat publicaţia „Jurnalul“, avându-i colaboratori pe foștii membri ai redacției „Adevărul“, dar în iunie 1940 guvernul Gigurtu a suprimat și acest ziar.
În anii războiului, a refuzat să practice gazetăria. Citea şi scria mult, în 1944 a publicat romanul „Prinţul”, considerat cea mai bună carte a sa, iar după câteva luni şi-a reluat activitatea publicistică, fondând „Jurnalul de dimineaţă”. În iulie 1947, ziarul lui Branişte şi-a încetat apariţia, iar el, ajuns la vârsta de 48 de ani, supus din nou cenzurii, s-a dedicat literaturii. În acea perioadă a scris două romane (“Primăvara apele vin mari” și “Pavilionul de vânătoare”, cel de al doilea apărut postum, în 1986), numele său revenind în presă de-abia în anii ‘60.
Criticul literar Valeriu Râpeanu consemna în România literară din august 1967:
“Bătrânul scund şi firav la trup, adus de spate, cu privirea atât de blândă şi un zâmbet binevoitor ce luminează ochii ciudaţi, aproape ieşiți din orbite, cu mişcările stângace, accentuate de un vizibil tremur al mâinii, care m-a întâmpinat în pragul apartamentului se numea Tudor Teodorescu-Branişte.
l-am sunat pentru prima oară la uşă acum aproape zece ani şi nu aş putea să uit emoţia încercată gândindu-mă că voi întâlni pe unul din oamenii spre care se îndreptase din prima tinereţe admiraţia mea, datorată atât omului de o impunătoare intransigenţă morală, cât şi ziaristului de o aleasă înzestrare. Atunci când l-am cunoscut, Tudor Teodorescu-Branişte abia împlinise şaizeci de ani, însă viaţa cu toate încercările şi asprimile ei care nu l-au ocolit perioade lungi de timp lăsase urme destul de adânci asupra fiinţei sale.
De atunci ne-am întâlnit adesea şi am început să-l cunosc, să-l înţeleg, să mă apropii sufleteşte de omul care în gesturi, în gând şi în fapt are sfiala unui adolescent şi modestia celui ce reprezintă o valoare adevărată. (…)
ÎI văd și îl aud si acum, de parcă ieri aș fi urcat cele cinci etaje ale blocului de la încrucişarea Căii Victoriei cu Calea Griviţei, îl văd şi acum în interiorul său modest, modest de tot, de adevărat monah al scrisului, de om pe care bunurile materiale l-au ocolit. La biroul acela vechi şi ros de vreme pe care se aflau vrafuri de cărţi îl vedeam împuţinat fiziceşte de la o întâlnire la alta, luciditatea și memoria păstrându-i-se intacte ca în anii tinereţii sale atât de vii şi de tumultuoase. Când îl auzeam povestind întâmplări din perioada interbelică, amintiri despre oamenii politici ai timpului, despre scriitorii cu care fusese prieten, aveam totdeauna senzaţia că am trăit acele vremi odată cu el, alături de el. Îi admiram întâi şi întâi memoria: reînvia totdeauna cu discreţie nenumăratele întâmplări la care fusese martor, pe care le trăise ca un combatant în prima linie, ca un om care contribuise cu scrisul său la câteva din luptele fundamentale ale democraţiei româneşti. Era un om funcialmente modest, un sfios, şi ori de câte ori îți evoca momente ale ziaristicii româneşti dintre cele două războaie mondiale, nu o făcea din
perspectiva celui ce nu a cunoscut teama în fața unor adversari violenţi care nu se sfiau să ajungă până la crimă. Povestea mai ales despre alţii, despre maeştrii săi, de la Vlahuţă, pe care l-a cunoscut în amurgul vieţii lui, până la Constantin Mille, care i-a marcat începuturile ziaristice. Afla, chiar pentru cei ce au fost ingraţi cu el, pentru cei ce nu l-au mai ştiut şi nu l-au mai cunoscut, despre cei ce n-au răsplătit măcar cu o vorbă bună o faptă hotărâtoare pentru destinul lor datorat generozităţii lui Branişte — cuvinte în care nu străbătea nici ura, nici ranchiuna, nici mânia. Despre el vorbea puțin”.
Gazetarul a încetat din viață pe 23 martie 1969 la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
“Tudor Teodorescu-Branişte nu mai este. Pentru cei care l-au cunoscut într-un moment sau altul al vieţii lui, rămâne imaginea intelectualului cu larg orizont cultural şi convorbire captivantă, a omului plin de discretă căldură şi sensibilitate de seismograf faţă de frământările semenilor. De câteva zile, imaginea aceasta începe să se îndepărteze însă în trecut; să nădăjduim că cei care l-au cunoscut mai de aproape sau au lucrat cu el n-o vor lăsa să se piardă înainte de a o fixa în portretul pe care îl merită.
Pentru cei care nu l-au cunoscut, rămâne opera lui literară şi mai ales, statornică şi vie, prodigioasa lui activitate de ziarist, de publicist militant. În prefaţa — profesiune de credinţă pe care o aşeza la începutul celei din urmă cărţi tipărite, Teodorescu-Branişte se ridica împotriva afirmaţiei că articolul de ziar nu trăieşte, din principiu, decât o singură zi, sublinia că “adevăratul publicist… atacă temele majore ale vieţii şi, dezbătându-le cu competenţă, curaj şi talent, face din ele scrieri care supravieţuiesc epocii”, spre a încheia cu reluarea unei definiţii a lui Robert de Jouvenel: “prin scrisul tău de fiecare zi să te străduieşti a trăi dincolo de timpul tău”.
Este un “motto” pentru întreaga sa activitate publicistică de peste o jumătate de veac, pentru sutele de articole în care se perindă oameni, împrejurări şi evenimente ale perioadei interbelice, fixate de un martor atent, cu spirit de observaţie ascuţit, călăuzit de un neclintit crez democratic şi umanist.
Oricine parcurge opera lui Teodorescu-Branişte poate invoca în acest sens nenumărate exemple. (…) În contact cu marile personalităţi ale vieţii publice româneşti, Tudor Teodorescu-Branişte ne-a lăsat în acelaşi timp o largă galerie de portrete, încărcate de detalii personale, filigranate cu subtile observaţii psihologice, care merg de la Vasile Pârvan la Iancu Brezeanu şi de la Garabet Ibrăileanu la Nicolae Titulescu.
Indiferent de forma gazetărească pe care o adopta, Branişte avea sentimentul înaltei răspunderi ce-i revenea ca exponent şi făuritor de opinie publică. Ceea ce spunea odată despre Constantin Mille, a cărui operă a continuat-o, poate sluji tot atât de bine şi propriei lui caracterizări, de gazetar pătruns de menirea activităţii căreia i se dedicase: “A fost un om de convingeri. Ziarul era instrumentul de răspândire a opiniilor lui. Şi dacă se străduia să difuzeze ziarul cât mai adânc şi cât mai larg în straturile populare, o făcea fiindcă, odată cu fiecare foaie tipărită, ştia că răzbate acolo, departe, ceva din credinţa pentru care lupta, pentru care trăia el”.
O parte din articolele lui Teodorescu-Branişte au fost reunite nu de mult în volum. Cea mai mare parte se află împrăştiată însă în zeci de reviste şi ziare, pe care cititorii de astăzi nu mai au nici timpul, nici posibilitatea să le răsfoiască. Nu este singurul caz. Poate că, totuşi, într-o zi, Uniunea Ziariştilor se va gândi la o colecţie editorială în care volume succesive să oglindească activitatea celor care au făcut presa românească de-a lungul unui veac şi jumătate de existenţă.
Ar fi o contribuţie nu numai la cunoaşterea istoriei moderne a României, dar şi la cunoaşterea contribuţiei pe care presa a adus-o în mişcarea de idei şi în formarea culturii economice, social-politice şi artistice a ţării”, scria Costin Murgescu la dispariția gazetarului.
*** Viaţa Economică, 28 martie 1969
În 1984, memorialistul Leon Kalustian își amintea, la rândul său, câteva episode din viața gazetarului:
“Sunt 15 ani împliniţi — cât de vertiginos ne carbonizăm orele şi zilele vieţii, ca să realizăm aspra şi dramatica realitate numai când socotim şi măsurăm timpul scurs, că atât de pe nesimţite şi pe atât de perfid înşelător s-au putut aduna, totuşi, atâţia ani ! — de la plecarea din mijlocul nostru a scriitorului şi a strălucitului ziarist care a fost Tudor Teodorescu- Branişte (1899—1969), rarul produs uman ce va stărui veşnic viu în memoria acelora care, apropiindu-l, nu l-au putut decât stima şi îndrăgi cu statornicie. Şi prilejul de a-l rechema din amintire mi-l serveşte lăudabilul gest al Editurii “Eminescu de a aduce recent iarăşi în librării romanul său, “Prinţul”, epuizat şi de data asta în doar câteva zile.
Este, în ordine, cea de-a patra ediţie după prima, din 1944, de la “Socec”, căreia i s-au succedat alte două în 1961 şi 1965 , iar această ultimă apariţie se deschide cu un amplu, sârguincios şi avizat studiu introductiv datorat lui Valeriu Râpeanu, care prezintă şi cartea şi scriitorul, ca şi întreaga sa creaţie literară, în toată cuprinzătoarea lor semnificaţie, ca să nu mai fie necesare nici o observaţie şi nici un adaos.
Mă voi mărgini, deci, cum am spus, folosind pretextul, să înfăţişez în cât mai reduse linii omul şi, în principal, gazetarul, — amândoi de mâna întâi.
Pentru generaţia mea, Branişte a fost şi a rămas un exemplu nepieritor de cinste sufletească şi de nobilă omenie, de curaj moral şi civism, de inflexibilă consecvenţă în idei şi atitudine, un om şi un gazetar de convingeri tari şi neînduplecate, din care şi-a făcut crez de existenţă şi ideal de profesie, fără să şovăie şi fără să ostenească. Şi n-ai fi bănuit niciodată, dacă n-ai fi cunoscut vijelioasele bătălii purtate, că prietenul delicat şi loial, prevenitor şi tandru, modest şi sfios, are în el resursele impresionante de energie cu care se avânta, dârz şi hotărât, în luptele pentru dreptate şi drept, pentru libertate şi democraţie, pentru bine şi frumos, totdeauna alături de cei umili şi anonimi, de exploataţi şi de obidiţi, de cei fără apărare şi loviţi şi flămânzi, ca să dea parcă o splendidă întruchipare valahă unui aforism pe care ni l-a lăsat, acum un pătrar de mileniu, cugetătorul şi moralistul francez Vauvenargues: “Gândurile înalte vin din inimă”.
Tot ce a scris Branişte şi unde a scris — la “Aurora” şi la “Izbânda”, la “Chemarea” şi la “Curentul”, la “Adevărul” şi la “Dimineaţa”, ca să nu mai vorbesc de “Cuvântul liber” — poartă sigiliul acestor “gânduri înalte venite din inimă”.
Prin articolul de fiecare zi se exprima omul dintr-o bucată, care îşi striga toate năzuinţele şi toate adevărurile, oricât de neplăcute vor fi fost stăpânitorilor, omul onest, de etică austeră, străin de orice feudă, de orice coterie şi de orice gheşeft, oricât de ispititoare ar fi fost ofertele şi oricât de încântătoare perspectivele. Branişte a ştiut să le întoarcă spatele.
Și-a dus la jurnalistică — la o jurnalistică strict de opinii — vocaţia, şi a dat meseriei noastre, prin toată dragostea lui frenetică şi conştiinţa sa imaculată, o ţinută şi un stil, un nimb şi un blazon. S-a bucurat şi el, cum s-au bucurat şi alţii din breaslă, de preţuirea şi de afecţiunea personalităţilor politice din epocă. Voi cita pe C. Stere, pe dr. Nicolae Lupu, pe Grigore Iunian, pe Armand Călinescu şi alții încă destul de numeroşi, care nu mai sunt nici ei şi pe care nu-i mai numesc.
Cu Armand Călinescu — piteştean ca şi el — era prieten, cum eram şi eu, fără să fiu… piteştean. Armand Călinescu ţinea la el şi îl aprecia pentru toate calităţile lui de minte şi de suflet. Şi când avea vreo problemă de rezolvat, putea să-i scrie sau să-l sune la telefon. Dar o scrisoare ce i-o trimisese, rătăcită probabil, nu-i parvenise lui Armand Călinescu şi Branişte, ştiind că eu îl vedeam în perioada aceea frecvent, m-a rugat de mai multe ori — pentru certitudinile lui — să-i îndeplinesc oficiul de curier şi să-i înmânez personal scrisorile ce i le adresa şi pe care mi le aducea la redacţie. M-am executat de câte ori a avut nevoie.
Călinescu obişnuia, în genere, să-şi noteze în agenda lui problema care făcea obiectul epistolei şi s-o rezolve pe loc, ori telefonic, sau cel târziu a doua zi, cu o rezoluţie pe o cerere uzuală, dacă chestiunea implica o petiţie şi o apostilă.
Mai multe din aceste scrisori Armand Călinescu, ştiindu-mă cu slăbiciunea colecţionării, mi le-a lăsat după ce luase la cunoştinţă despre ce era vorba. Am dat între coperţile unui dosar peste trei din ele, scrise toate pe hârtie de corespondenţă cu antetul “Adevărul” când, bineînţeles, “Adevărul” nu mai apărea. Una este din 25 mai 1938 şi iată conţinutul ei:
“Dragă Armand,
La toate mulţumirile lui Fănică, dă-mi voie să adaug şi caldele mele mulţumiri pentru bunăvoinţa ce i-ai arătat. (Este vorba de fratele lui Branişte, magistratul Ştefan I. Teodorescu). Îmi permit să adaug, în altă ordine de idei, câteva lucruri pe care ţi le supun spre examinare:
1) Nu ştiu care sunt rapoartele tale în această privinţă, — însă eu am impresia că opinia publică n-a fost suficient lămurită în procesul ce se dezbate. (La Tribunalul militar al Capitalei se desfăşura procesul intentat lui Corneliu Zelea Codreanu, care a dus la condamnarea şi întemniţarea lui — n.n.)
2) Faţă cu depoziţiile care aflu că s-au produs ieri după amiază, poate că ar fi bine ca acuzarea să citeze câţiva martori de mare prestigiu. Mă gândesc la Istrate Micescu — nu ştiu dacă este în ţară — care ar putea face o strălucită depoziţie. (Istrate Micescu, marele nostru jurist, care fusese ministru de externe în scurta guvernare Goga şi care era net antilegionar — n.n.). Sau la oricare altul de acelaşi calibru şi căruia să nu i se poată contesta naţionalismul.
Cu cele mai calde salutări,
Tudor Teodorescu-Branişte”
Cea de-a doua e din 5 iulie 1938 şi priveşte un alt frate al lui Branişte, profesorul Alexandru I. Teodorescu. Armand Călinescu deţinea atunci şi interimatul Ministerului educaţiei naţionale. Dau textul, respectând sublinierile din conţinut, care aparţin lui Branişte:
“Dragă Armand,
Ştiu cât eşti de ocupat şi, ca să nu-ţi mai răpesc şi eu timpul cu o audienţă, îmi iau îngăduinţa de a-ţi scrie. Iată rugămintea pe care o supun atenţiunii tale: fratele meu Alexandru I. Teodorescu este în Ministerul educaţiei naţionale inspector-şef al regiunii Oltenia. Are în acest post o vechime de patru ani jumătate. El solicită o delegaţiune de inspector general al aceleiaşi regiuni, — Oltenia Craiova. Actualul inspector general — Batist de la Piteşti — poate rămâne exact cu atribuţiile de azi (controlul şcoalelor), fratele meu, profesorul Alex. I. Teodorescu, având mai departe conducerea inspectoratului cu delegaţie de inspector general. Te rog să ai amabilitatea de a examina această cerere. Informaţii despre activitatea fratelui meu poţi lua de la directorii generali Bratu, Purcaru, Ştefănescu. Îmi voi permite să te deranjez la telefon ca să aflu un răspuns. De altfel, chiar zilele acestea se va prezenta cu audienţă la tine fratele meu.
Cele mai bune salutări,
Tudor Teodorescu-Branişte”
În fine, transcriu şi a treia epistolă, ţinând seama, de asemenea, de sublinierile lui Branişte. Ea nu e datată. Dar, judecându-i cuprinsul, mi se pare logic s-o situez contingentă aceloraşi circumstanţe şi zile când avea loc procesul lui Corneliu Zelea Codreanu.
Branişte nu mai scria. Presa democratică, presa de stângă, fusese suprimată şi rămăsese suprimată. El însă se simţea dator — nemaiavând nici o gazetă unde să-şi publice punctul de vedere de fiece zi, în fierbinţile probleme care frământau obştea noastră — să sugereze măcar, pe cale particulară, măsuri şi acţiuni ce i se păreau necesare momentului şi să-şi ajute astfel prietenul се-şi asumase riscul — în împrejurări extrem de grele — să lichideze sucursala hitleristă din ţară şi care, până la urmă, a plătit temerara sa încercare cu viaţa.
Să-l lăsăm, aşadar, pe Branişte să ne grăiască:
“Dragă Armand,
Nu cumva să crezi că am căzut la mania scrisorilor! Genul epistolar n-a fost genul meu favorit niciodată… Îţi scriu ca să nu-ţi răpesc timpul cu o audienţă. Inutil să te felicit pentru campania pe care o duci împotriva curentelor extremiste. Văd pentru prima dată că se iau măsuri serioase. Ştiu că te lupţi cu presa, care nu dă suficient concurs acestei acţiuni de asanare a societăţii româneşti. Îmi permit să-ţi supun o propunere: Direcţia Presei să întreprindă repede o amplă anchetă pe tema mişcărilor extremiste. Să se ceară articole şi interviuri de la personalităţile politice (Mareşal Averescu, Istrate Micescu, Grigore Iunian etc.), de la oameni recent ieşiţi din armată (generali pensionaţi de curând ca Rizeanu şi cei care nu s-au încadrat în partide politice); de la literaţi (Sadoveanu, Rebreanu, Cezar Petrescu etc.); de la rectori şi decani de facultăţi, de la şefi de Instituţii, de la preşedinţi de asociaţii profesionale (ingineri, arhitecţi etc.). Aceste articole să fie trimise spre publicare prin cenzură diferitelor ziare. Unele din ele să fie redate — integral sau în rezumat — la radio. Altele să fie imprimate în broşuri şi distribuite la ţară, în ateliere muncitoreşti etc., etc. În felul acesta vei solidariza întreaga intelectualitate românească cu opera de asanare a societăţii româneşti şi vei da material de propagandă presei. Ziarele nu vor avea decât să comenteze aceste declaraţii. Totul trebuie făcut repede. — nu ca la… stat. Azi avem joi. De luni înainte se pot publica primele articole şi primele interviuri care vor risipi atmosfera de acum. Îţi supun propunerea. O poţi realiza prin Direcţia Presei, fără cheltuială, fără întârziere.
Cu cele mai bune sentimente,
Tudor Teodorescu-Branişte”
Astea sunt veştile pe care, după 46 de ani de când au fost scrise, ni le dă Branişte din depărtările lui peste grăbitul timp, luminându-i umbra şi amintirea — ca o horă tăcută şi cucernică, încinsă parcă de meteoriţi — şi să-l aducă din nou, o clipă, între noi, aşa cum era şi cum dăinuie: Coleg şi Prieten neasemuit, etalon de Caracter şi Demnitate, Combatant neînfricat şi Stegar neobosit pentru toate marile idealuri şi râvniri ale omului şi ale umanităţii dintotdeauna şi de pretutindeni”.
*** Leon Kalustian, Flacăra, 1984
Surse:
Radiofonia, 1938
Gazeta literară, 1967
Scânteia, 1969
România literară, 1974, 1975, 1979, 1985
