Margueritte Romanne, pe numele ei real Margueritte Pușcariu, s-a născut la Iași și a fost fiica Veturiei și a doctorului Emil Pușcariu (recăsătorit ulterior cu Elena Densușianu-Pușcariu, prima femeie profesor de medicină din România). Margueritte a urmat Institutul „Emilia Humpel” din orașul natal, a fost apropiată de Păstorel Teodoreanu (Demostene Botez relata că scriitorul a fost îndrăgostit nebunește de viitoarea actriță), apoi, la îndemnul actorului Eduard de Max, vedetă incontestabilă a scenelor pariziene, a plecat în Franța. Între timp, mama ei se recăsătorise cu diplomatul Victor Ionescu, primul trimis extraordinar al României la Lisabona (fratele politicianului Take Ionescu și al medicului Thoma Ionescu), iar tânăra a reușit, cu suportul financiar al familiei, să urmeze Conservatorul de Artă Dramatică.
Despre succesele pe scenele lumii a vorbit în 1935, într-un interviu oferit ziarului Rampa:
“Dintre numeroasele „debuturi” la care am asistat în cursul ultimelor stagiuni, — şi dintre care cele mai multe ne-au fost oferite de scena Teatrului Regina Maria, — incontestabil că acel al doamnei Margueritte Romanne se clasează printre cele mai fericite… Printre puţinele fericite. Şi, în fruntea lor… Drept este că nu e vorba chiar de un debut, ci, dacă ne este îngăduit să spunem aşa, de o… jumătate de debut. Doamna Margueritte Romanne, actriţă cu numeroşi şi valoroşi ani de teatru pe scenele pariziene, şi-a trecut examenul şi în faţa publicului românesc.
Un examen pe care l-a promovat cu brio şi în cadrul căruia artista franceză şi-a mărturisit identitatea, „nu numai prin semnalmentul inevitabil al accentului, ci mai cu seamă prin prezenţa vibrantă a unui viguros şi şlefuit talent”.
Atât în „Nădejde”, cât şi în “Simunul”, cele două piese în care a apărut pe scena Teatrului Regina Maria, doamna Margueritte Romanne a reuşit să atragă atenţiunea mofturosului şi capriciosului public bucureştean şi să-i câştige simpatia.
„Debutul” domniei-sale s-a încheiat în modul acesta, printr-un rezultat pozitiv, ale cărui consecințe le-am vrea utilizate cât mai mult, prin rămânerea doamnei Margueritte Romanne în mijlocul nostru.
În cursul convorbirii pe care am avut-o cu doamna Romanne zilele trecute, în cabina domniei-sale de la Teatrul Regina Maria, am primit răspunsul.
Nu e cum l-am fi vrut noi, dar e, în orice caz, satisfăcător…
— Să rămân „de tot” în București, cum spui dumneata, asta nu… Mă întorc în toamnă la Paris, unde sunt, de altfel. în vorbă pentru o piesă istorică și rămân și mai departe acolo. Sper însă ca în fiecare an, de aci înainte, să vin să joc şi la Bucureşti. Ca musafiră… Bineînţeles, dacă îmi vor îngădui evenimentele pe orizontul cărora a început să apară, cu o înspăimântătoare persistenţă, spectrul războiului… Cine ştie ce-o mai fi…
— Mai jucaţi şi în viitorul spectacol al Teatrului Regina Maria, nu?
— Da, da, joc în „Dragoste de studentă”, alături de Leny Caler. E o lucrare admirabilă, desigur succes, și am un rol foarte frumos.
— Sunt curios să vă văd și în comedie…
— Păi comedia ar fi, ca să-ți spun așa, specialitatea mea. Am luat, la Conservator, premiul I la comedie.
— În ce împrejurări ați început teatrul, doamnă Romanne?
— „Ideea” mi-a furnizat-o De Max. El a fost acela care, aflându-se în România şi venind în casa noastră, a spus părinţilor mei că aş putea face teatru. Cuvintele lui De Max au însemnat scânteia, focul n-a întârziat să izbucnească. Voiam morţiş să plec la Paris şi să fac teatru. Prilejul a venit odată cu numirea soţului mamei mele, Victor Ionescu, — fratele lui Take Ionescu, — ca ataşat de legaţie la Lisabona. Tatal meu vitreg m-a luat cu dânsul şi m-a lăsat la Paris, cu speranţa că mă voi dezgusta de mizeriile care abundă mai cu seamă la începutul unei cariere şi voi veni după el, la Lisabona…
Speranţă spulberată. După ce am studiat un an cu Marie Samary, m-am prezentat la Conservator, susţinând cele două examene: examenul de admisibilitate (pe care l-am dat cu „On badine pas avec l’amoue”) şi examenul de admitere. Le-am trecut pe amândouă și am început să urmez Conservatorul, în clasa lui Jules Leitner de la Comedia Franceză.
— Ați fost cumva colegă, în Conservator, cu vreo celebritate de mai târziu?
— Am fost colegă de clasă cu Marie Bell. Iar printre colegii de Conservator, i-am avut pe Paull Bernard, Pierre Blanchard, Charles Boyer şi Madeleine Renault.
— În timpul Conservatorului aţi jucat undeva?
— În anul II de Conservator am jucat foarte mult în provincie. Cu Silvain, şi, bineînţeles, nu roluri prime… Mai târziu, fiind în anul al treilea de Conservator, am intrat la Odeon, începând să joc rolişoare. Debutul oficial la Odeon mi l-am făcut în „Nunta lui Figaro”, după ce luasem la Conservator premiul I de comedie şi premiul al doilea de tragedie. Acesta a fost debutul „clasic”. Debutul „modern” l-am avut în „L’éternel amour” şi, odată cu mine, debuta în această piesă Fernand Fabre.
La Odeon am rămas două stagiuni, jucând în acest timp mai mult în repertoriul clasic. Am trecut apoi la Porte Saint Martin, unde se încerca… repunerea în drepturi a melodramei printr-un repertoriu alcătuit exclusiv din melodame.
Am jucat în câteva piese alături de Margueritte Moreno. La Porte Saint Martin am rămas, de asemenea, vreo doi ani după care am plecat cu Pierre Fresnay într-un turneu în Anglia, cu „Fedra”, „Marchizul de Priola”, etc. Am dat două spectacole la Londra şi zece la Manchester. Toate cu săli arhipline și cu cronici deosebit de elogioase.
Întoarsă la Paris, am luat din nou drumul străinătății, plecând cu André Brulé, în Belgia, Portugalia și Egipt. Repertoriul, în majoritatea lui, era compus din piesele lui André Brulé, „Raffles”, „Arséne Lupin”, etc. De altfel, mai jucasem cu el în „Arsene Lupin” la Theatre de Paris, în 1924. Vezi, asta uitasem să-ţi spun…
După terminarea turneului, am jucat la Antoine, susţinând rolul creat de Elvira Popescu în “Pile ou face” şi am plecat, în acelaşi an, în Canada, Montreal, Quebec, Ottawa… Cinci săptămâni… Restul trupei a rămas însă în Canada vreo şase luni.
Trec peste alte întâmplări mai puţin importante şi mă mărginesc să menţionez că am jucat la Gymnase, reluând rolurile create de Gaby Morlay în „Secretul”, „Veninul” şi în alte piese ale lui Henry Bernstein…
În 1929, am întreprins un alt turneu transoceanic. De data aceasta, în America de Sud… Și ca principală parteneră a lui Maurice de Feraudy. Am jucat la Rio de Janeiro, la Buenos Aires, la Montevideo, la San Paolo…
Cam asta e povestea micii mele cariere. Am jucat mai târziu cu Spinelly, la Bruxelles, în „L’amour a l’americaine” şi revenind la Gymnase, am jucat alături de Gaby Morlay în „Le Jour” de Bernstein şi am reluat apoi rolul ei… Mai trebuie să-ţi spun că acum doi ani am creat la „Ambasadeurs” rolul principal dintr-o piesă americană, adaptată de celebrul avocat Torres: „Edition Speciale”, iar anul trecut, la Théatre des Arts, am jucat în „Plaisirs d’amours”…
— Care e istoria angajamentului de la Teatrul Regina Maria?
— În vara lui 1934 am venit în ţară să-mi petrec vacanţa, aşa cum am făcut de multe ori de când m-am stabilit la Paris. Cu această ocazie, am stat de vorbă cu doamna şi domnul Bulandra, care mi-au propus să joc la scena Teatrului Regina Maria. Propunerea, fireşte, îmi surâdea. De multă vreme doream să joc în faţa publicului bucureştean… Totdeodată, însă, odată concretizată, m-a pus pe gânduri această propunere… Mi-era teamă… Nu jucasem niciodată în românește. Asigurările că… „nu se va întâmpla nimic” ale doamnei Bulandra au sfârșit prin a mă convinge… Nu e vorbă, că tot scap, din când în când, în scenă, câte un „mais non”.
— Numele dv. cel veritabil care e, doamă Romanne?
— Puşcariu. Tatăl meu a fost profesor la Facultatea de Medicină. Nu mi-aş fi schimbat numele dacă nu ar fi fost atât de greu de pronunţat pentru francezi. M-am hotărât atunci să iau numele unui oraş din România… M-am gândit… Iaşi… Focşani… Tecuci… Ploieşti… Vaslui… Roman… L-am ales pe Roman şi i l-am spus şi lui de Max, cerându-i sfatul.
L-a găsit şi de Max bun. Parcă văd scena botezului, cu un pahar de vin roşu şi cu mâna stângă… Iar de Max:
— Te botez cu mâna stângă, botezul dracului, ca să-ţi poarte noroc.
— Se ştie la Paris că eşti româncă?
— Se ştie şi… nu prea se ştie. Asta fiindcă vorbesc franţuzeşte fără pic de accent străin. Pe francezi, de altfel, nu-i supără faptul că cineva e străin… Nu vor însă să simtă lucrul acesta… Trebuie să spun însă că artiştii români sunt foarte bine apreciaţi. Iar mai acum câţiva ani, „Le Figaro” a scris prin pana unui ziarist care fusese în România că i-a plăcut foarte mult cum se joacă Moliere la Teatrul Naţional din Bucureşti.
— Care e rolul dv. preferat?
— Să-ți mărturisesc sincer: nu m-am gândit niciodată la asta. Știu că întotdeauna îmi place nespus de mult rolul pe care care trebuie să-l joc. Rolul pe care îl repet… În sfârșit, cred că rolurile din piesele lui Bernstein mi-au fost cele mai dragi…
— Ce rol ați vrea să jucați?
— Nici la întrebarea asta nu-ți pot răspunde în mod precis. Multă vreme idealul vieţii mele a fost să joc principalul rol feminin din „Marşul Nupţial”. Împrejurările nu mi-au furnizat însă prilejul şi pasiunea s-a stins. O altă mare dorinţă a mea a fost să interpretez rolul din “Frumoasa aventură”. Destinul a consimţit şi am jucat rolul. Ei bine, n-am simţit plăcerea pe care credeam că o voi găsi jucând acest rol… De aceea, îţi repet, nu ştiu ce rol aş vrea să joc. Nimic nu mă încurcă mai mult decât să aleg mâncărurile la restaurant şi rolurile…
— Unde aţi întâlnit publicul cel mai pretenţios?
— La Buenos Aires e un public… dat dracului… seamănă cu cel din Bucureşti… E un public care nu vrea să se lase… speriat… Şi cu cât vizita ce se anunţă e mai simandicoasă, cu atât o aşteaptă mai pornit şi mai colţos. Mai degrabă acceptă un nume de la coada afişului când îi descopere mugurul unor calităţi…
— Cum vă petreceţi timpul liber, acum, în Bucureşti?
— Ca şi la Paris, frecventând de zor cinematografele, îmi plac filmele americane…
— Filmele franţuzeşti nu?
—Nu… Filmele franţuzeşti, cu foarte puţine excepţii, sunt slabe. Nu ştiu, zău, cum să spun, dar parcă actorul francez nu e bun actor de cinematograf… Îmi vei da exemplu pe Harry Baur, nu? Harry Baur e o excepţie. În general, însă, am ajuns la concluzia că cinematograful este o artă anglo-saxonă, în afară de spiritul şi ritmul latin… Ai văzut ce filme a scos în ultimul timp industria cinematografică engleză? Admirabile!
— Ce preferinţe aveţi în lumea ecranului?
— Dintre actriţe îmi plac Katherine Hepburn şi Irenne Dune. Dintre actori: Gary Cooper, Herbert Marshall şi Clark Gable.
— Care e oraşul care v-a plăcut cel mai mult din multele pe care le-aţi vizitat?
— Rio de Janeiro. E cel mai frumos oraş de pe pământ. E o minune. Are o poziţie divină şi un colorit de o frumuseţe extraordinară. Am stat o lună şi jumătate la Rio de Janeiro şi e timpul cel mai drag din viaţa mea…
Pauză… Doamna Romanne fixează un punct de lângă mine…
— Ce-ai făcut? Ai pus pălăria pe canapea!
— ?!
— Ei, lasă, nu-i nimic….
— Sunteţi superstiţioasă?
— Sunt un fel curios de superstiţioasă. De pildă, ştiu că nu e bine să te întorci din drum. Şi-mi spun: Nu trebuie să mă întorc din drum! Dar, dacă se întâmplă să mă întorc, e bun întors. Nu mă urmăreşte toată ziua obsesia că mi se va întâmpla ceva rău…
Al treilea semnal al soneriei pune capăt convorbirii. Doamna Margueritte Romanne trebuie să intre în scenă.
— Ați văzut „Simunul” la Paris, doamnă Romanne?
— L-am văzut cu Gémier. Te rog să mă crezi că este mult mai frumos montat la Bucureşti. De altfel, în afară de Pigalle, nici un alt teatru parizian nu posedă cer circular… Mă îndoiesc însă că „Simonul” va avea la București succesul pe care ar merita să-l aibă… Din diverse motive: piesă grea, atmosferă străină de întâmplările româneşti…
*** Jack Berariu, Rampa, 8 aprilie 1935
Margueritte Romanne și-a continuat cariera artistică în Franța, dar în perioada interbelică și după război a jucat frecvent pe scenele capitalei, alături de Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra, Beate Fredanov, Aura Buzescu, Dan Botta, Marietta Deculescu sau Dina Cocea. “După ce a cunoscut gloria pe scenele Parisului, Margueritte s-a întors la Bucureşti, unde soarele zilei de mai a apus după inevitabilele legi universale”, scria Demostene Botez despre finalul vieții actriței ieșene.
Surse:
Universul, 1927, 1944
Rampa, 1935, 1937, 1947
Realitatea ilustrată, 1937
Dimineața, 1937
