Mihail Petrini-Galați, fondatorul Societății pentru Profilaxia şi Asistenţa Tuberculoşilor Săraci

Mihail Petrini-Galați (scris uneori și Galatz) s-a născut la Galaţi, pe 24 august 1847, și a urmat studiile universitare la București şi la Paris, unde a obținut titlul de doctor în medicină. La revenirea în țară, a fost numit profesor al Facultăţii de medicină din Bucureşti, la catedra de clinică dermatologică şi embriologie, devenind apoi director al Serviciului sanitar, pe care l-a organizat pe baze moderne, concentrându-se mai ales asupra populaţiei rurale, fiind în același timp şi medic şef al spitalului Colţea. La insistențele lui, în 1901 s-a înființat Societatea pentru Profilaxia şi Asistenţa Tuberculoşilor Săraci.

Detalii despre munca de pionierat al doctorului Petrini aflăm dintr-o monografie a Institutului de Histologie de pe lângă Facultatea de medicină din Bucureşti, “Momente din organizarea disciplinei histologice la Facultatea de medicină din Bucureşti”, publicată de doctorii Ştefan Besnea şi D. Giugariu.

“Nu sunt numai “momente”, e însăşi istoria histologiei (ştiinţa structurii intime, microscopice, a organelor şi ţesuturilor corpului omenesc, ştiinţa care, alături de anatomie, formează temelia ştiinţei medicinii). Cincizeci de ani a muncit, zi de zi, aplecat asupra microscopului şi contemplând infinitul mic al organismului omenesc acel ce scrie astăzi monografia de care ne ocupăm aci, distinsul și scrupulosul savant al histologiei române, prof. dr. Ştefan Besnea.

E interesant acest memoriu asupra naşterii, vieţii şi evoluţiei unei discipline ştiinţifice ivită în câmpul cercetărilor ştiinţifice mondiale abia de 120 de ani, iar la noi, în România, abia de vreo 60 de ani. E adevărat că Davila, promotorul ştiinţei medicinii la noi, a cunoscut şi chiar întrebuinţat microscopul şi a putut deci vedea microcosmul vieţii noastre fizice. Dar l-a văzut, desigur, în mod rudimentar, căci nu existau încă, pe atunci, procedee de punere n lumină a organizaţiei ţesuturilor. Microbiologia nici nu exista pe vremea aceia.

Când Davila a pus bazele Facultăţii noastre, nici nu prevăzuse o catedră deosebită de histologie. Această ştiinţă nici nu se născuse. Abia în 1879, prin Înaltul decret domnesc din 15 Noiembrie, apare Catedra de histologie şi tehnică microscopică şi cu predarea lor e însărcinat vestitul pe atunci dr. Petrini-Galaţi, care e şi primul profesor de histologie.

Cine a avut prilejul să frecventeze astăzi mediile ştiinţifice biologice şi medicale româneşti a privit desigur cu admiraţie la spectacolul numeroaselor microscoape înşirate pe mese de marmură, microscoape prin oculariul şi obiectivul cărora se poate vedea întreaga viaţă animală şi vegetală studiată în toată intimitatea ei.

Dar când Petrini-Galaţi şi asistentul său de atunci, actualul prof. Besnea, studiau ţesuturile şi

organele, microscopul era un instrument de lux foarte scump. Studiile erau făcute cu… lupa!”, scria ziarul Adevărul în 1936, la apariția monografiei.

Iată cum descrie doctorul Besnea momentul 1881, când ajunge profesor Petrini-Galaţi:

“Dornic de realizări imediate, Petrini-Galaţi, când ia în primire Catedra de histologie, cere aprobarea decanatului pentru cumpărarea unui număr de obiecte necesare laboratorului ce trebuia să ia fiinţă, spre a putea începe studiul practic al histologiei. Şi obţine suma modestă de 568 lei, cu care cumpără un dulap mare cu geamuri de sticlă, 12 scaune de lemn, şi 6 mese de stejar, iar în 6 Aprilie acelaşi an, în limitele sumei de 1.333 lei, se comandă la Paris trei microscoape a 125 lei unul, 500 lamele de sticlă a trei lei suta şi 8 ace de disecţie…Vedeţi, deci, începutul! Trei microscoape şi 8 ace!

Şi când ne gândim că în acest laborator, cu începutul său atât de modest, de acum 50 de ani, îl găsim lucrând, ca… preparator pe cine?

Pe tânărul student ce avea să devină profesorul G. Marinescu, cel care urma să scrie, apoi, celebrul tratat “La cellule nerveuse” şi avea să creeze Şcoala neurologică română!”

“Rând pe rând, au deţinut Catedra de histologie, continuă ziarul Adevărul, dr. Petrini-Galaţi, prof. dr. Obreja, dr. Bruckner (strălucitul profesor, mort de tifos în timpul retragerii în Moldova, mort victimă pasiune cercetărilor sale microscopice asupra originii chiar acelui tifos care avea să-l răpună!) şi, în sfârşit, veni la Catedră prof. Besnea care şi acum predă cursul de histologie studenţilor.

Prof. Besnea, în monografia sa de care ne ocupăm aci, ne descrie pe toţi înaintaşii săi de la Catedră.Sunt interesante aceste biografii. E interesantă şi biografia însăşi a autorului monografiei, doctorul Besnea.

Trebuie citită pagina în care ne descrie cum se străduia să vadă cu lupa structura intimă şi ce greu putea distinge. Şi cât dorea, mărturiseşte azi d-sa, să vadă cum este o… celulă nervoasă cu toate prelungirile ei,

‘— A vedea o celulă, cu aspectul ei adevărat, era pentru mine, pe atunci un vis’, scrie prof. Besnea acum. Nu e interesantă această mărturisire asupra stării sufleteşti de acum 50 de ani a unui tânăr preparator? Să ai ca ideal posibilitatea de a vedea o… celulă a creierului, una din acele cincisprezece milioane de cutiuţe microscopice pline de misterioasa protoplasmă din care e formată scoarţa cenuşie a creierului.

Astăzi, orice începător, oricine intră într-un laboratoriu le poate vedea fără nici o greutate. Profesorul Besnea scrie rânduri emoţionante despre înaintaşii, despre profesorii săi. Printre altele, consemnează o întâmplare a doctorului A. Ureche, pe atunci secundarul lui Petrini:

“Era dator să vie regulat la postul său şi Petrini era foarte sever la serviciu. Nu glumea! D-rul Ureche lipseşte însă într-o zi. A doua zi, se prezintă, timid, înaintea şefului, care-l primeşte rece.

— Domnule profesor, zise doctorul Ureche, văd că sunteţi supărat pe mine, fiindcă am lipsit ieri… vă rog, iertaţi-mă…

— Nu te iert… Trebuie să fii exact la serviciu dimineaţa, răspunse maestrul.

— Dar am lipsit din cauză că mi-a născut nevasta. De azi înainte o voi ruga să nu mai nască dimineaţa!”

Altă scenă la care a asistat prof. Besnea:

“La un examen de teză de doctorat din al cărui juriu examinator făcea parte Petrini-Galaţi, candidatul se prezintă înaintea comisiunii cu jobenul pe cap. Petrini părăseşte indignat comisiunea şi intră in laborator:

— Auzi, domnule, ce inconştienţă! Să se prezinte cu pălăria pe cap înaintea juriului! Ce vremuri!!

A doua zi, candidatul era internat la… Mărcuţa! Suferea de paralizie generală progresivă. Savantul juriu, în loc să-i asculte disertaţie, îi pusese diagnoza bolii fatale”.

Despre ultimii ani ai doctorului Petrini-Galaţi, doctorul Besnea scria:

“După războiul mondial, am aflat că e bolnav de hemiplegie. L-am îngrijit cum am putut mai bine, ridicându-i moralul şi am asistat la ultimele lui clipe, când a sucombat de o pneumonie. Era pentru el o mângâiere, văzându-mă venind la el şi îngrijindu-l, căci fusese abandonat de colegii lui şi simţea o mare mâgărere când îi arătam toată recunoştinţa şi dragostea mea.

Parcă văd şi eu, acum, scena descrisă mai sus. Nu se poate imagina un tablou mai trist, mai tragic, dar şi mai duios. Petrini, marele savant, marele profesor, fostul director general al Sănătăţii (pe atunci, era ca ministrul de azi al sănătăţii publice), Petrini-Galaţi, care atâtora le-a dat ştiinţă, sănătate şi viaţă, abandonat de colegi, de toţi!

*** Adevărul, iunie 14 iunie 1936

Doctorul Mihail Petrini-Galați a încetat din viață pe 30 septembrie 1926 la București. O notiță scurtă anunța decesul lui:

“Ieri, la ora 10, a încetat din viaţă la locuinţa sa din str. Scaune No. 31, doctorul Mihail Petrini-Galaţi, profesor universitar, membru corespondent al Academiei de medicină din Paris, fost director general al serviciului sanitar şi decan al Facultăţii de medicină.

Defunctul suferea de mai multă vreme de o afecţiune nervoasă a laringelui, maladie survenită acum opt ani, în urma pierderii singurilor săi doi fii. Această grea lovitură l-a zdruncinat mult, ţinându-l vreme îndelungată la pat. Acum zece zile a contractat o pneumonie şi, cu toate îngrijirile date de d. prof. dr. Marinescu şi dr. Teohari, sfârşitul n-a putut fi evitat. Înmormântarea are loc azi la ora 10, la cimitirul Bellu.”

La funeralii, unul dintre vorbitori, doctorul Ștefan Irimescu, fondatorul școlii românești de pneumoftiziologie și al Societății pentru profilaxia tuberculozei, a spus:

“A dispărut un om de inimă, de o putere de muncă şi de o energie neîntrecute. Petrini-Galaţi a fost un profesor desăvârşit, un şef de serviciu model. Întemeietor al clinicii de dermatologie, el a ştiut să o conducă cu toată strălucirea, ca să fie la nivelul marilor clinici similare din apus. Punctualitatea lui era proverbială. La aceeaşi oră matinală el era în spital ca să cerceteze de aproape caz cu caz pe fiecare bolnav şi să recolteze materialul excelentelor lui lecţiuni de clinică. Exemplele acestea de muncă ordonată sunt rare şi Petrini-Galaţi poate servi de pildă tuturor.

Ca director al Serviciului sanitar, a pus aceeaşi râvnă, aceeaşi exactitate, aceeaşi grijă în îndeplinirea sarcinei sale. E şi o altă latură a activităţii lui, care pune în lumină înalte calităţi sufleteşti. Petrini-Galaţi a fost cel care a determinat crearea Societăţii pentru profilaxia tuberculozei. Lovit într-o afecţiune scumpă — un fiu al lui secerat de tuberculoză, în plin avânt, în plină tinereţe, când dădea mari nădejdi, el nu s-a închis în durerea lui proprie, dar a înţeles şi pe aceea a miilor de părinţi, fraţi, surori, victime ale aceleiaşi crude boale, când unul dintre ai lor îi cade pradă.

Societatea pentru profilaxia tuberculozei, înfiinţată în 1901, a fost condusă de Petrini-Galaţi cu entuziasm, cu devotament, cu credinţa întreagă în realizarea scopului său de asistenţă.

Cei care au lucrat alături de el au putut să cunoască şi să aprecieze mai mult decât alţii calităţile de conducător ale lui Petrini-Galaţi. Omul acesta neobosit găsea mijlocul să se multiplice şi ştia să pună în primul rând al preocupărilor lui dezvoltarea şi amplificarea acţiunii Societăţii pentru profilaxia tuberculosei.

A venit marea încercare a războiului. Petrini-Galaţi n-a putut părăsi Bucureştiul. El a ştiut să apere în timpul ocupaţiei, ca decan, interesele Facultăţii de medicină, şi a stat de veghe ca Sanatoriul Filaret să nu fie schimbat ca întrebuinţare de la scopul său şi să primească mai departe tuberculoşi. Necazurile şi vicisitudinele din timpul ocupaţiei, durerile lui personale — un al doilea fiu dispărut în tragice circumstanţe, o nouă grozavă lovitură a soartei au zdrobit organismul lui aşa de rezistent. Boală l-a doborât. Imobilizat, ţintuit pe patul lui de suferinţe, mintea îi era trează.

În convorbirile pe care le avem cu el în anii din urmă, arăta că urmăreşte cu tot interesul, cu toată pasiunea, activitatea Societăţii pentru profilaxia tuberculozei, cu regretul adânc că nu-şi mai poate da contribuţia pentru o cât mai mare dezvoltare a ei. A fost un moment de emoţie puternică şi o mare nădejde în restabilirea lui, când la o Adunare generală a Societăţii pentru profilaxia tuberculosei în 1921 a apărut în mijlocul nostru. Într-o încordare supremă, de dârză energie, el ţinea să arate că e alături de toţi cei care înţeleg să continue opera Societăţii începută de el.

Un mare om onest, rigid ca cinste profesională şi ca cinste personală, caracteristica această i-ar putea servi de epitaf, şi e un titlul de glorie în timpurile noastre dezorientate şi tulburi, când se dă acestor calităţi o importanţă atât de relativă.

Societatea pentru profilaxia tuberculosei păstrează o amintire neştearsă preşedintelui ei. Fie ca viaţa lui de muncă dezinteresată şi devotament să găsească cât mai mulţi imitatori pentru ca opera Societăţii pentru profilaxia tuberculosei, care îi era dragă, să fie dusă cât mai departe, până la completa sa dezvoltare.

*** Dimineaţa, 6 octombrie 1926

În octombrie 1904 a avut loc solemnitatea punerii pietrei de temelie a sanatoriului și spitalului de izolare pentru bolnavii tuberculoși ce s-a ridicat pe Dealul Filaretului din inițiativa Societății pentru profilaxia tuberculozei. Terenul pe care s-a construit sanatoriul a fost oferit de Primărie și avea, la acea vreme, o valoare de 140.000 de lei, în timp ce suma de 400.000 lei, necesară pentru ridicarea clădirii, a fost pusă la dispoziție de guvern.

Conform proiectului, complexul medical urma să cuprindă trei secțiuni și anume: spitalul de izolare, sanatoriul propriu zis și dispensarul model, iar numărul total al paturilor a fost inițial de 80, din care 60 în spitalul de izolare, cu acest număr de paturi putându-se îngriji anual 300 bolnavi.

“Daca bolnavilor bogați știința poate să le pună la îndemână mijloacele de vindecare, chestia se schimbă când e vorba de bolnavii săraci, scriau ziarele bucureștene la acea vreme. Tuberculoza, considerată ca o maladie a sărăciei, devine o chestie de igienă socială. Sanatoriul de la Filaret va primi pe acei bolnavi săraci, mici funcționari, lucrători etc., care, lipsiți de mijloacele necesare spre a se căuta, muncesc înainte spre a-și agonisi existența și propagă germenii bolii cumplite în birouri, ateliere, localuri publice, pretutindeni. Sanatoriul va izola pe toți acești bolnavi, scăpând societatea de aceste elemente periculoase sănătații publice, oferind în același timp bolnavilor îngrijire și vindecare.

După cum a spus domnul profesor Petrini-Galați, cine ajută opera de combatere a tuberculozei se apără pe sine, pentru că nu e om care, cât ar fi el de sus-pus, prin poziția sa socială, să nu fie în primejdie de a contracta, prin transmisiune, tuberculoza.

În aceste condiții, societatea pentru profilaxia tuberculozei speră, cu drept cuvânt, că va găsi un sprijin larg din partea tuturor care țin la neamul lor și chiar la persoana lor. Piatra fundamentală a sanatoriului a fost pusă de către premierul Dimitrie Sturdza, iar actul comemorativ a fost zidit în temelie. Solemnitatea s-a terminat la orele 12, când s-a oferit șampanie celor prezenți”.

În iulie 1933, ziarul Viitorul consemna:

“Se împlinesc 30 de ani de când regretatul profesor dr. Petrini-Galaţi, îngrijorat de extensiunea tuberculozei, a luat eroica iniţiativă şi a pus bazele “Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei”. Pe acea vreme, în Vechiul Regat nu exista o instituţie specială de nici un fel care să se ocupe cu combaterea boalelor infecţioase. De aceea ofensiva sanitară pornită cu atât elan de acest om al ştiinţei a avut un mare răsunet şi a fost sprijinită de toate straturile.

Măsurile pentru combaterea şi stăvilirea acestei nemiloase boale au găsit vrednici colaboratori în rândurile cercurilor ştiinţifice de la noi din ţară, însăşi M. S. Regina Maria, pe atunci Principesă de Coroană, a primit preşedinţia de onoare păşind cu toată energia pe teren.

“Veniţi voi, harnice şi bune patriote alăturea de noi, ca să dăm cât mai mult operei începute cu atâta inimă de profesorul Petrini-Galaţi”, spunea M. S. Regina Maria. Societatea pentru combaterea tuberculozei s-a impus prin metodele ştiinţifice, prin seriozitatea acţiunii de propagandă şi prin măsurile energice aplicate cu riscul tuturor sacrificiilor.

La 1904 se organizează primul dispensar la Spitalul Colţei din Capitală, înzestrat cu tot utilajul necesar, ca apoi, după 10 ani de rodnică activitate şi neobosită strădanie, să se înfiinţeze încă 8 dispensare antituberculoase în diferite cartiere, dând astfel posibilitatea bolnavilor să-şi îngrijească sănătatea.

Profesorul dr. Petrini-Galaţi nu s-a mulţumit numai cu înfiinţarea dispensariilor, ci, îndemnat de conştiinţa omului care îşi da seama de foloasele ce se pot pune la îndemâna populaţiei sărace, a intervenit, iar municipiul Capitalei a cedat terenul său din Șoseaua Viilor, unde societatea a construit primul sanatoriu pentru tuberculoşi.

Acest aşezământ spitalicesc a început să funcţioneze în splendide condiţiuni, posedând tot confortul asemănător celor existente în ţările din apus.

Progresul lui se datorează în bună parte străduinţelor domnilor dr. Irimescu şi generalului Filitti, care n-au cruţat nici timp şi nici oboseală ca această instituţie să se dezvolte în asemenea condiţiuni încât astăzi să fie considerată drept cea mai puternică instituțiune socială particulară de la noi din tară.

Într-adevăr, Sanatoriul Filaret, construit după planurile arhitectului Călinescu, cuprindea două clădiri mari principale: spitalul în care sunt primiţi bolnavii mai grav, cu 100 de paturi, şi sanatoriul propriu-zis, cu 60 de paturi pentru bolnavi şi un pavilion special pentru dispensariul cartierului.

Timp de 15 ani, Societatea a făcut diferite transformări şi îmbunătăţiri după cerinţele ştiinţifice moderne, construind pavilioane cu secţiuni speciale pentru bolnavii de toate gradele. De la 1921 şi până astăzi sanatoriul a atins perfecţiunea. El corespunde tuturor cerinţelor şi nevoilor împlinind un mare rol social. Utilitatea acestui aşezământ spitalicesc ridicat din iniţiativa particulară a impresionat însăşi toate cercurile ştiinţifice. În ceea ce priveşte asistenţa medicală, ea serveşte drept exemplu. La sanatoriul Filaret se lucrează după prescripţiunile ştiinţifice.

Domnul doctor Teodoreanu, conducătorul aşezământului apreciat şi distins în toate cercurile medicale de la noi din ţară şi peste graniţe, prin munca şi priceperea sa, închinate sănătăţii publice, îndeplineşte un adevărat apostolat. Înzestrat cu acea răbdare care stă atat de bine oamenilor de ştiinţă, ca cercetător adânc al suferinţei omeneşti, el a dat o uriaşă contribuţie în lupta pentru combaterea tuberculozei.

Câţi suferinzi atinşi de acest nemilos flagel nu şi-au găsit alinarea şi vindecarea în sanatoriul Filaret ne-o spune limpede statistica, iar numărul impresionant al bolnavilor perindaţi de la înfiinţare şi până astăzi nu mai are nevoie de nici o justificare.

Zi cu zi, Societatea şi-a lărgit zona de activitate. Ea nu s-a mărginit să se dezvolte în cadrul îngust al Capitalei, ci, credincioasă programului pentru care a fost creată, învingând pe deoparte piedicile, iar pe de alta arătând însemnătatea şi puterea organizării problemei sănătăţii publice, a pătruns pretutindeni.

Numai aşa se explică faptul că la 1908, după cinci ani de activitate, reuşeşte să organizeze în Moldova şi sanatoriul Bisericani din judeţul Neamţ, cu 150 de paturi pentru bolnavi, situat la 600 de metri altitudine, în mijlocul pădurilor seculare, ca apoi tot în acest an să pună temelie sanatoriului de tuberculoşi la Bârnova, lângă Vaslui, cu 80 de paturi.

La sfârşitul anului 1908, se organizează un al treilea sanatoriu la Pângăraţi, cu 150 de paturi. Desigur că munca nu a fost uşoară. Recunoaştem că pentru realizarea acestui deziderat meritul revine în primul rând conducătorilor societăţii, statului şi apoi mulţimii anonime care nu s-a dat în lături de la niciun sacrificiu.

Mai mult, după întregirea patrimoniului national, “Societatea pentru profilaxia tuberculozei” şi-a organizat filiale în toate oraşele din ţinuturile unite, pătrunzând în Bucovina, în Basarabia, în Ardeal şi Banat, arătând în acelaşi timp ravagiile ce le face tubercuoza.

Am schiţat în câteva linii istoricul societăţii pentru ca să arătăm ceea ce a realizat iniţiativa particulară. Atât însă nu este de ajuns. Societăţile de asistenţă socială au neapărată nevoie să fie susţinute de către acei care urmăresc dezvoltarea lor.

Progresul unei ţări se poate constata după sănătatea populaţiei, precum și grija ce o au conducătorii ei. Faţă de admirabilele servicii aduse ţării şi populațiunii, statul în primul rând trebuie să-i dea tot sprijinul, mai ales acum, când o statistica oficială ne spune că avem peste un milion de tuberculoşi şi când în mai toate oraşele şi judeţele ţării ne lipseşte controlul sanitar şi asistenţa medicală.

Acesta-i adevărul. Pentru a organiza însă cât mai bine aceste două mari pavăze de apărare, ministerul sănătăţii are datoria să îmbrăţişeze cu toată căldura această operă pusă în slujba sănătăţii publice şi să nu lase societatea în bătaia tuturor lipsurilor, fiindcă numai aşa vom putea sufoca flagelul tuberculozei de la noi din ţară.

*** Viitorul, iulie 1933

Surse:

Adevărul, 1901, 1936

Dimineața, 1926

Opinia, 1934

Ilustrațiunea română, 1935, 1936

Realitatea ilustrată, 1928, 1929, 1934, 1935

Universul, 1913, 1940

Viitorul, 1933

Puteți citi și:

Victor Babeș a decis să devină medic după ce sora lui a murit de tuberculoză