Pe 4 aprilie 1944, o bombă a căzut peste clădirea librăriei „Cartea Românească“… Tocmai se lansase ediția de lux a poeziilor Mihai Eminescu, îngrijită de M. Toneghin și ilustrată de Aurel Bordenache. Tuşurile de mare finețe ale pictorului care la vârsta de 10 ani îi uimise pe profesorii Academiei de arte din Liege, care luase premii la saloanele pariziene și ilustrase apoi operele lui Mihail Sadoveanu şi studiile lui Nicolae Iorga demonstrau acum întreaga măsură a talentului de desenator şi gravor.
După incendiu, echipele de salvare au scos de sub moloz câteva cărţi schilodite care s-au păstrat ca prin minune, iar desenele originale atestă că Borderache era unul din marii artiști ai epocii.
Superba ediție bibliofilă ce apăruse la „Cartea Românească” cu prilejul aniversării a 25 de ani de la înființarea editurii a fost tipărită în 2.000 de exemplare, din care au fost salvate doar 130.
Gravor de timbre şi de monede de argint, sculptor şi portretist, Aurel Bordenache s-a născut pe 17 septembrie 1902 la Huși și a fost considerat un copil-minune al începutului de secol XX. În adolescență refuzase cetăţenia belgiană pentru că avea “părinţi români şi o ţară…” Într-un interviu publicat de ziarul Flacăra în 1985, artistul care a trăit în ultima parte a viață la Codlea, lângă Brașov, și-a împărtășit aminitirile fascinante:
— Stimate maestre Aurel Bordenache, ştiu că v-aţi născut la începutul secolului, pe 17 septembrie 1902, la Huşi, în fostul judeţ Fălticeni. Cum ati ajuns pictor, unde v-ați făcut studiile?
— Dragă tinere, studiile de pictură le-am făcut la Liége, în Belgia, între 1909 – 1911.
— Dar eraţi foarte tânăr…
— Da. Cu dispensă de vârstă, căci dimineaţa eram la şcoala primară, iar după amiază până seara la zece la Şcoala de Arte Frumoase. Directorul acesteia, domnul D. Witte, a văzut unele dintre desenele mele într-o mapă păstrată de fotograful unde i se făceau reproduceri de artă, un fotograf unde locuiam împreună cu părinţii.
Încântat de precocitatea mea, m-a prezentat la şcoala ce o conducea şi astfel, timp de doi ani, am lucrat zilnic. Ministerul Instrucţiei din Belgia a fost înştiinţat de cazul meu. Ministrul respectiv a venit la Liege să mă vadă și a încuviinţat să urmez cursurile mai departe, ba, mai mult, guvernul din care făcea parte s-a oferit să mă adopte. Statul belgian mi-a oferit îngrijirea și educarea până la capăt, dacă mă naturalizez.
Între timp mă dovedisem un element conștiincios, am absolvit amândouă clasele primare clasificat întâiul. La „Şcoala de Arte” am luat diploma de merit. Dar cetăţenia belgiană am refuzat-o politicos. Am motivat că am părinţi şi țara mea, aşa că nu pot fi un copil adoptiv.
— Câți ani aţi stat în străinătate, la studii?
— Până în 1912, când m-am întors acasă cu familia, la Bucureşti. Aici, pe baza studiilor de la Liége, a certificatului elogios, cercurile oficiale au încercat să mă înscrie la Şcoala de Arte Frumoase. Ministrul instrucţiunii, Disescu, a cerut aceasta pictorului G. D. Mirea, care era atunci directorul școlii, dar acesta a refuzat în temeiul faptului că aveam doar 11 ani şi, dat fiind certificatul belgian de studii, ar fi trebuit să mă înscrie direct în cursul superior. Pe atunci Şcoala de Belle Arte avea un regulament ce prevedea 4 ani de curs inferior — desen — și 3 de curs superior — pictură.
G. D. Mirea a spus că nu poate să mă primească, ar fi urmat să termin facultatea la 15 ani. „La noi nu-i kindergarten! Pictor cu diplomă la 15 ani?!” M-a sfătuit să urmez întâi liceul și, după bacalaureat, cum cere regulamentul, să intru la Belle- Arte! Ca urmare, am început cursurile Liceului Lazăr până la războiul din 1916. Pictorul Costin Petrescu, profesor la „Belle Arte”, s-a oferit să mă îndrume benevol, în particular, la el acasă, ceea ce s-a şi întâmplat. Din pricina războiului ne-am refugiat la Iaşi, tata fiind atunci încă inginerul şef al Ministerului de Război. Îşi desăvârşise studiile la Institutul „Montefiore”, unde şi-a şi luat diploma de inginer electrician. Tata a murit tânăr.
— Ce amintiri vă leagă de Iaşi şi ce personalităţi aţi cunoscut în perioada cât aţi studiat în capitala Moldovei?
— La Iaşi am fost primit excepţional la Şcoala de Arte Frumoase, unde director era pictorul G. Popovici, care m-a luat sub oblăduirea sa. Profesor de pictură mi-a fost atunci pictorul Octav Băncilă. Am urmat cursurile şcolii timp de doi ani şi am împlinit toate cerinţele, trecând examenele cu note maxime, înainte de reîntoarcerea la Bucureşti.
Direcţia Şcolii — G. Popovici — mi-a eliberat un certificat prin care îndeamnă ca tatăl meu să mă îndrume mai departe în arta plastică, arătând că sunt un caz unic, un elev excepţional, dăruit mai presus de orice laudă. După trecerea războiului m-am reîntors la Bucureşti, intrând la Belle-Arte cu încuviinţarea lui G.D. Mirea. În următorii doi ani am dat toate probele cerute, am trecut la toate cu note maxime, tot cu dispensă de vârstă. Comisia de la premiul de desen al Academiei mi-a oferit premiul I.
— Ştiu că după aceasta a urmat iarăşi o completare a învăţăturii în străinătate…
— După cei doi ani petrecuţi în Capitală, am plecat la Paris cu ajutorul material din partea lui G. Văsescu din Botoşani, cumnat cu V. G. Morţun (ministru de Interne), care şi el s-a interesat de studiile mele. De altfel, mai toată protipendada de atunci m-a adoptat şi sprijinit, socotind că aş fi un „copil minune”. Printre cei care m-au ajutat, ba chiar mi-au acordat şi o mică bursă, a fost şi Octavian Goga, poetul, interesat şi mai târziu de mine, cu prilejul expoziţiei.
La Paris, la concursul de intrare în „L’Ecole Nationale et Superieures des Beaux-Artes”, am reuşit întâiul printre 680 de concurenţi şi mi s-a eliberat un certificat unic, căci, fiind străin, nu puteam echivala cu premiul „Romei”, şi atunci am fost clasificat „hors-concours”, cu drept de intrare gratuită la toate muzeele, precum şi cu putinţa de a mă prezenta la Saloanele oficiale.
La „Ecole Superieures des Beaux-Arts” am fost elevul pictorului Francois Flassieug, şi pentru gravură – la profesorul Laquirellene, ambii membri ai Institutului Franţei. Aceasta a fost între anii 1919—1923. În studiile de la „Musée de sciences naturelles” am fost îndrumat pentru arta animalieră de profesorul Mittot.
— Cât aţi rămas în Franţa se ştie că aţi expus câteva din lucrările dumneavoastră. Ca străin se pare că era foarte greu, cum aţi reuşit?
— Mai târziu am expus la Paris, la Salonul Oficial şi Salonul Naţional în mai multe rânduri: pictură şi sculptură. Prin 1925 – 1926 am fost cooptat la atelierul Lachenal şi la expoziţiile interaliate din Paris şi Caen; am fost preşedintele secţiei române. Cu acest prilej am vizitat Expoziţia din Paris, am cunoscut pe preşedintele Franţei, Gaston Donmerque, preşedintele Adunării Naţionale, Edouard Heriott, şi mai toate notabilităţile Franţei de pe atunci. Ca ministru plenipotenţiar al României la Paris, domnişoara Elena Văcărescu m-a onorat cu atenţia sa deosebită. Cu acest prilej s-a acceptat un tablou al meu – Autoportret – pentru sala „Jeux de Paume” (secţia Muzeului Luxembourg din Paris pentru artişti plastici străini). Ziarele au scris, fireşte.
La Caen, au fost festivităţi unde mi-au primit unele lucrări pentru „Muzeul local”. Ca preşedinte al secţiei române mi s-a arătat cinstea cuvenită. Au fost banchete unde a trebuit să ţin discursuri, fiind primit şi ascultat ca unul care vorbeşte în numele artelor române. Mai am ziarele ce au publicat totul, chiar şi discursul meu în întregime.
— Ce mari personalităţi din viaţa internaţională aţi cunoscut şi v-au apreciat?
— La Paris, la Fontenay, am executat șase portrete ale profesorului Nicolae Iorga. Cam tot atunci am făcut portretul profesorului Fernand Strawski, membru al Institutului Franţei, şi portretul domnului Valentino, membru al Consiliului de Stat francez, portretul ataşatului militar cehoslovac, colonelul Pospisil Luhakowski. M-am bucurat de sfaturile, şi, îndrăznesc să spun, binevoitoarea prietenie din partea marelui pictor Albert Brenard, membru al Institutului Franţei şi director al Ecole superieures des Beaux-Arts, precum şi director al Academiei „Medieis“ din Roma, autor, între altele, al plafonului Teatrului Moliére din Paris, precum şi al diferitelor lucrări decorative din Pantheonul Parisului.
De mult sprijin mi-a fost pictorul Ernest Dubois, membru al Institutului Franţei, autor al statuii mareşalului Foch. M-a tratat ca pe un fiu al său, mi-a arătat preţuire (îi fusesem recomandat de domnul Văsescu). Ernest Dubois lucrase statuia lui Ion Brătianu şi astfel s-au cunoscut. Mai târziu, sculptorul Dubois a executat şi statuia lui Take Ionescu. Profesorului Francois Flassieug tot Dubois m-a prezentat, în 1919.
— Bineînţeles că aveţi multe lucruri interesante să ne spuneţi despre legăturile dumneavoastră cu străinătatea şi cu mari oameni de artă străini, dar la începutul conversaţiei noastre aţi avansat câteva lucruri, deopotrivă inedite despre Universitatea bucureşteană.
— Da, ai dreptate. Acum discutând, îmi vin în minte atâtea istorii şi cred că e necesar să mă opresc aici cu aceste enumerări, nu fără a stărui asupra lucrărilor ce am realizat pentru Universitatea Bucureşti. Timbrele cu care s-a putut face renovarea clădirii (în sumă de 100 milioane lei), la cererea lui Nicolae Iorga (pe atunci și prim-ministru), au fost lucrate de mine, fapt pentru care mi s-a mulţumit şi în presă.
Lucrările Mausoleului din Mărăşeti le-am executat ca danie în 1929, mai dăruind şi 212 lucrări în ulei, făcute în regiunea Mărăşti. Lucrările s-au vândut la o expoziţie pusă sub patronajul guvernului de-atunci, din care bani s-au turnat sculpturile.
— Ca mare iubitor de literatură se ştie, de asemenea, că aţi fost un reputat ilustrator de carte şi chiar ați scris şi ați ţinut conferinţe despre artă…
— La solicitarea profesorului I. Simionescu, preşedintele Editurii „Cartea Românească“, precum şi a Comitetului de direcţie, timp de mai mulţi ani am ilustrat multe volume de autori ca M. Sadoveanu, L. Rebreanu, M. Sârbu, pentru Editura „Scrisul românesc“ Craiova – coperta volumelor „Memoriile lui lorga“, pentru „Editura Statului“ – coperta „Ospiti romeni in Veneţia“ de Nicolae lorga, pentru Lascarov Moldoveanu – volumul „Nopţi de Moldova“, pentru „Editura Statului“ – „Lettura Scele“ de Al. Marcu și multe altele. Dar cine ar mai fi de înşirat? Ani de zile am vorbit la „Universitatea Radio”, am scris în ziare cronici de tot felul, articole în „Neamul românesc“, „Universul“, „Curentul“, „Viitorul“ „L’Independence roumaine“.
Ani de zile am lucrat pentru Nicolae Iorga, multe şi de toate. Cât am stat în Bucureşti, până a plecat din Guvern, zilnic ne-am văzut şi sfătuit. Am executat modelul pentru Diploma de bacalaureat, precum şi alte lucrări în serviciul Ministerului Instrucţiunii.
— Cu permisiunea dumneavoastră vă solicit un autograf pe ediţia Eminescu pe care aţi ilustrat-o. Exemplarul pe care-l deţin este însoţit de un cartonaş unde se menţionează:
„DIN ACEASTA EDIŢIE AU FOST SALVATE NUMAI UN NUMĂR RESTRÂNS DE EXEMPLARE, CELELALTE FIIND MISTUITE DE FLĂCĂRI. DIN ACEST MOTIV EXEMPLARELE AU UNELE DEFECTE, CARE NU SUNT DECÂT URMELE RĂZBOIULUI, CEEA CE NU POATE ADUCE NICI O SCĂDERE VALORII ACESTUI VOLUM”
— Soarta respectivei ediţii a fost dramatică. Volumele s-au pus în vânzare tocmai în perioada când Capitala noastră a fost bombardată, iar o bombă a căzut chiar pe librăria „Cartea Românească“, distrugând aproape întreg tirajul. Aşa se face că a devenit atât de rară. Mă bucur că Iaşul a luat iniţiativa realizării unui centru „Eminescu”.
Galerie foto - Ediția bibliofilă Poezii (M. Eminescu), 1944, selecție
— Maestre Bordenache, vă mulţumesc pentru autograful pe care mi l-aţi oferit şi am înţeles că ar fi singurul acordat pe această ediţie bibliofilă:
Animatorului „Centrului expoziţional Mihai Eminescu” — Iaşi, Dumitru I. Grumăzescu, cu cele mai alese simţăminte şi bune urări pentru realizarea deplină a ţelurilor ce şi-a propus
Vă mulţumesc, de asemenea, în numele milioanelor de iubitori ai operei lui Mihai Eminescu, oameni de toate vârstele care vor poposi la Copou şi vă vor descifra autograful.
— Mult succes în activitatea dumitale rară şi grea ce ţi-ai asumat de descoperire a documentelor eminesciene. Domnule, de unde vii, eşti parcă mai bătrin ca mine?!”
*** Dumitru I. Grumăzescu, Flacăra, iunie 1985
Aurel Bordenache a încetat din viață la sfârșitul lui martie 1987. Poetul Ioan Alexandru scria la câteva luni după moartea lui:
“Pictorul Aurel Bordenache, graficianul cuprins între coperţile unei cărţi rare ilustrând poezia lui Mihai Eminescu publicată de „Cartea Românească”, şi-a trăit mare parte a vieţii în orăşelul florilor de sub Măgura Codlea. Aici şi-a sfârşit viaţa în acest an, lăsând o moştenire inertă, demnă de atenţia noastră a tuturor.
Prin anii ‘38, venind din Moldova, turnul cu ceas, cetatea de opt veacuri refăcută mereu, vechea cetate Burg din munte l-a oprit aici, şi-a ridicat o casă în obrazul verde al dealului ce premerge Măgura lângă izvorul cetăţii şi acum lasă aici o moştenire de care s-ar bucura orice oraş al ţării. I-am văzut parte din lucrări, cele legate de poezia lui Eminescu, într-un muzeu din Brăila, iar de curând râvna unui om de cultură, poetul Ion Mânzală, i-a sărbătorit moştenirea într-o sală de sticlă, poate unică în ţară, ce s-a ridicat peste florăria vestită a oraşului de acum Codlea. Între florile proaspete ce ne împodobesc de atâtea ori casele, opera acestui pictor este o moştenire de care se cuvine să se bucure întâi localnicii.
Casa pictorului s-ar cuveni să devină muzeu cu întreaga moştenire ce altfel se va risipi prin muzeele din ţară ce îi caută pânzele. Aleea plopilor pe unde au păşit atâtea nume ilustre ale literaturii noastre, în orăşelul florilor de altădată, astăzi un oraş, ar sfârşi firesc în zi de sărbătoare pentru atâţia dintre localnici în casa pictorului lor, mai ales că foarte mulţi dintre locuitorii Codlei de astăzi sunt tot moldoveni, precum zugravul sufletului lor, cât l-a putut, cu puternica-i înzestrare şi dăruire într-o lucrare de-o viaţă, cuprinde.
Fie rândurile de faţă îndemn întru deschiderea acestei case de la poala Măgurei într-un muzeu dorit de toţi iubitorii de artă din oraşul Florilor”.
*** Ioan Alexandru, Flacăra, septembrie 1987
