Emil Rebreanu s-a născut pe 17 decembrie 1891, în satul Maieru, comitatul Bistrița-Năsăud, aflat la acel moment în Imperiul Austro-Ungar, într-o familie greco-catolică, fiind al cincilea din cei paisprezece copii ai familiei. Băiatul a urmat clasele primare la Prislop și Năsăud și liceul la Năsăud, Bistrița, Turda, Șimleul Silvaniei și apoi din nou la Năsăud, absolvind în 1913.
Își dorea să urmeze studii universitare la București, dar, din cauza problemelor financiare, a fost nevoit să muncească încă din perioada școlii pentru a-și ajuta familia, așa că a lucrat ca îngrijitor la școala din Prislop, după aceea a fost funcționar la administrația financiară din Zimbor și ajutor de notar în Măgura Ilvei și Bocșa. În această perioadă a început să scrie poezii și nuvele pe care le-a citit la la întâlnirile societății de lectură Virtus Romana Rediviva.
După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității Franz Joseph din Cluj, iar anul următor, în timp ce era ajutor de notar în comuna Cătina de lângă Cluj, a cunoscut-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului Ieronim Dănilă, și s-a îndrăgostit de ea.
Tânărul a fost nevoit să-și întrerupă studiile din cauza izbucnirii Primului Război Mondial și s-a înscris la școala de ofițeri din Târgu Mureș. Pe 27 septembrie 1914 îi scria iubitei: “Eu gândesc că timpul viselor fără rost mi s-a sfârșit cu terminarea liceului deodată… șiraguri de vise mi-au murit atunci și tot atâtea păreri de rău mi-au sfâșiat sufletul… Unde-mi sunt planurile de filozofie, unde cele de publicist?”.
Emil Rebreanu a fost încorporat în august 1914 în armata austro-ungară. după un an a fost avansat la gradul de sublocotenent și trimis să lupte pe frontul din Rusia și în Galiția, unde a fost rănit, aflând, în această perioadă, că iubita lui, Cornelia, se logodise cu un teolog. La scurt timp a fost mutat pe frontul italian și a fost decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație pentru ofițeri, pentru că distrusese un reflector italian. Când a aflat că divizia sa va fi tranferată pe frontul românesc, în septembrie 1916, îi scria surorii sale mai mari: “Rănile mi s-or vindecat, dar ce-s astea pe lângă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și nu voi fi liniștit până durează acest război și cât mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî… pe Liviu”.
În ianuarie anul următor a obținut o permisie, și-a vizitat familia, dar, când a revenit pe front, a decis că nu va lupta împotriva românilor și a început să se gândească tot mai des la ideea dezertării. În noaptea de 10 spre 11 mai 1917, a încercat să traverseze linia frontului către partea română, luând cu el planurile de poziționare ale trupelor austro-ungare din zonă. Tânărul a fost reperat și arestat de o patrulă de ofițeri, fiind judecat de curtea marțială a Brigăzii 16 Honvezi două zile mai târziu, sub acuzațiile de dezertare și spionaj. Emil Rebreanu a fost degradat și condamnat la moarte prin spânzurătoare, executația fiind pusă în aplicare în seara de 14 mai.
Ordonanța sa, croatul Jovan Kunici, a trimis familiei Rebreanu trei scrisori datate 14 august, 7 și 18 octombrie, scrisori ce se află astăzi la Muzeul literaturii române din București, în care a povestit circumstanțele morții tânărului ofițer.
Liviu Rebreanu i-a dedicat romanul “Pădurea spânzuraților”, pe pagina de titlu scriind: “În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917”. Scriitorul a aflat de execuție abia în 1919, iar în octombrie 1921 a fost prezent la Ghimeș, la ceremonia de deshumare și apoi la reînhumarea osemintelor pe pământul Vechiului Regat, în localitatea Palanca din judeţul Bacău, așa cum tânărul ceruse înainte de a fi spânzurat.
“La 20 mai 1920, soţul meu hotărî să plecăm la Ghimeş. În acest scop, a rugat pe amicul nostru, căpitanul Popa — om de litere — care făcea parte din comisia însărcinată cu aflarea şi îngrijirea mormintelor eroilor de război, să ne ajute acordându-ne concursul oficialităţilor. Căpitanul a fost nespus de săritor şi ne-a înmânat un ordin prin care autorităţile locale erau avizate să dea scriitorului Liviu Rebreanu tot sprijinul pentru găsirea locului unde se află rămăşiţele eroului sublocotenent Emil Rebreanu. A doua zi, înarmaţi cu acest ordin, am plecat la Ghimeş. Ajungând, am tras la micul hotel din localitate, iar după ce ne-am instalat, Liviu a şi început investigaţiile…
A găsit o femeie bătrână, care cunoştea bine locul executării şi îngropării lui Emil. Însoţiţi de ea, ne-am îndreptat într-acolo. Ajunşi, remarcarăm o piatră mare, pe care locuitorii din Ghimeş o aşezaseră pe locul spânzurătorii, în semn de recunoaştere. Atât!
Tot această călăuză ne-a arătat şi casa în care Emil a trăit ultimele trei zile din viaţă, înainte de a fi executat. Ulterior, Liviu s-a dus la postul de jandarmi pentru a solicita şefului de post sprijinul de care avea nevoie a doua zi, când începeau lucrările propriu-zise de identificare. Stabilind în amănunt totul, a rămas ca dis-de-dimineaţă să ne trimită un soldat cu un târnăcop, iar la ora 8 să se găsească la locul execuţiei şi şeful de post, eventual cu cei pe care va crede de cuviinţă că trebuie înştiinţaţi.
Rezolvând toate acestea, ne-am îndreptat emoţionaţi spre casa în care aveam să aflăm cutremurătoare amănunte… Era arătoasă, în faţă cu o scară ţărănească obişnuită, construită din lemn. Suiai 6—7 trepte, dădeai în pridvor, din el intrai direct într-o cameră mărișoară, care fusese transformată pentru trei zile în închisoarea lui Emil Rebreanu. Gazda ne-a poftit tocmai în ea.
Aici ne-a povestit cum a cunoscut pe erou cu mult înainte de încercarea de a trece munţii, căci regimentul din care făcea parte a fost cantonat multă vreme în comună. Povestitorul îşi amintea cât de frumos era tânărul sublocotenent, cât de bun era, cât de blând se purta cu soldaţii şi cu toată populaţia. Toţi îl iubeau. Cine nu-l urmărea cu privirea când trecea pe stradă, cu ţinuta lui frumoasă, îngrijită? Dar cine nu a plâns şi nu s-a îngrozit acolo, când l-au văzut într-o bună zi cu hainele rupte, pline de noroi, alb ca varul, istovit, cu mersul poticnit, încadrat de soldaţi cu armele în mînă?…
Omul trist povestea mereu. Cum l-au închis în această odaie. Cum zilnic era anchetat de ofiţeri superiori şi confruntat cu cei care l-au denunţat…
Din ziua arestării, a refuzat orice hrană. N-a mai schimbat un cuvânt cu nimeni… Scria tot timpul sau se plimba agitat prin cameră fără să aţipească nici o clipă…
A treia zi de la arestare, pe o noapte întunecoasă, o companie de soldaţi cu faclele aprinse aştepta în curte pe condamnat. La ieşirea din cameră, Emil s-a oprit în cerdac…
… Un gradat i-a smuls cascheta de pe cap, azvârlindu-i-o pe jos. I-a rupt epoleţii. Imediat, un ofiţer a citit rece, crud, odioasa sentinţă. În tot timpul, Emil a păstrat o ţinută demnă, rămânând nemişcat, cu privirea îndreptată numai spre dragii lui soldaţi care, pe furiş, la adăpostul întunericului, îşi ştergeau lacrimile durerii. Peste câteva clipe, o comandă tăioasă urnea acest grup al „morţii” spre locul execuţiei…
Liviu tăcea. Asculta pe povestitor, privindu-l cu o încleştare înspăimântătoare, drept în ochi. Gazda, înmărmurită, întrerupse amintirile şi, cu teamă în glas, spuse:
— Poate ar fi bine, domnule Rebreanu, să mai vorbim şi mâine…
— Nu, nu, acum tot!… șopti cu graiul stins. Povestitorul se ridică. Făcu câțiva pași, se opri în fața unei mese, deschise sertarul și îmi întinse un pachețel. L-am desfăcut cu grijă… capela lui Emil… Am trecut-o lui Liviu… El se uită lung… Lacrimile noastre se uneau cu cele ale gazdei…
Tăcerea şi înserarea ne dăruiau parcă din toate unghiurile încăperii iluzia zveltei imagini a lui Emil… şi Liviu, trecând capela în mâna mea, mi-o încredinţă.
Ne-am şters feţele brăzdate de lacrimi, am strâns cu căldură mâna gazdei şi am plecat spre micul hotel. Se înnoptase de-a binelea. Mergeam alături, fără vorbă, însoţiţi de gânduri apăsătoare…
Când am ajuns în cameră, femeia ne-a adus lampa. Tăcerea lui Liviu persista. Am aşezat cu pietate pe masă, sub lampă, capela… Apoi, pe nesimţite, m-am culcat repede. În acest timp, Liviu sta în picioare. Pe față i se revărsase un calm straniu. Întreaga înfățişare era cuprinsă de o profundă preocupare… Părea că ascultă ceva…
În câteva rînduri, m-a surprins urmărindu-l și ochii lui m-au privit lung. Câteodată parcă nici nu mai răsufla.
În fine, şi-a dezbrăcat încet haina. Şi-a scos cele necesare scrisului din servietă. S-a aşezat la masă şi, ca de obicei, şi-a potrivit fila de hârtie în faţă…
Şi în timp ce ochii aţinteau capela aşezată în bătaia luminii, îşi răsuci o ţigară, semn al trecerii în lumea scrisului.
Zorile l-au întâmpinat tot în faţa capelei… Filele albe primiseră mărturia celor auzite şi văzute aici, la Ghimeş, localitate de acum înainte dragă şi groaznică pentru el…
Dimineaţa, înainte să plecăm, gazda îi spuse lui Liviu că acolo unde se duce acum, în comuna Făget, pentru găsirea unui preot, ar putea căuta pe Ilona, o ţărănuţă chipeşă, care-l îndrăgise pe Emil Rebreanu. Ea trebuie să-şi aducă aminte despre multe în legătură cu el şi ar putea avea chiar şi câteva scrisori.
Amândoi i-am mulţumit pentru această preţioasă informaţie şi, cum eram grăbiţi, ne-am văzut de drum. Liviu a plecat la Făget, iar eu am rămas la Ghimeş să cercetez şi să pregătesc totul.
Ajunsă la poalele dealului, însoţită de jandarmul trimis de şeful de post, am început să sondăm locul unde se bănuia că ar fi mormîntul. Pentru aceasta, cu ajutorul unor locuitori binevoitori, am rostogolit întâi piatra la o parte și apoi militarul, izbind de 20—30 ori cu târnăcopul, a dat deodată peste lemnul spânzurătorii, care fusese retezat. După alte câteva lovituri, am auzit un sunet deosebit de cel de până atunci, al pământului plin. Am înţeles îndată că acolo trebuie să fie mormântul.
Am încetat orice cercetare. Aproape de orele opt, a venit şeful de post, însoţit de încă doi soldaţi şi de diferiţi locuitori ai Ghimeşului. În curând a sosit şi Liviu din Făget.
În jurul locului în care odihneau osemintele lui Emil Rebreanu se strânseseră zeci de ţărani.
Sub supravegherea noastră, dulgherii au împrejmuit locul mormântului cu un gard, bine făcut şi destul de înalt. Între timp, aşezaţi la umbra unui pom, Liviu mi-a istorisit tot ce aflase în Făget. Ilona exista, într-adevăr. Multe nu prea ştia. În schimb, i-a înmânat ultimul bilet primit de la Emil, prin care o înştiinţa să nu-l mai aştepte în seara aceea…
Îndurerat, Liviu îşi amintea de multe întâmplări trăite împreună, pe marginea Someşului. Astfel, o dată, în cursul unui joc copilăresc, dintr-o greşeală, i-a tăiat falanga unui deget de la mâna stângă. Şi acum îşi aducea aminte de durerea şi regretul resimţite pentru acest accident al micului Emil. Şi tocmai după acest deget amputat, avea mai târziu să-şi recunoască, fără putinţă de îndoială, fratele înmormântat la Ghimeş…
Aşa a trecut timpul plin de emoţii, până către orele opt şi ceva seara, când locul a fost gata curăţat, îngrădit, îngrijit. La căpătâiul lui Emil a rămas de veghe o cruce mare de brad, pe care Liviu Rebreanu a scris frumos, cu vopsea neagră:
EROUL EMIL REBREANU
născut la 17 decembrie 1891
mort la 14 mai 1917
Am plecat, luând cu noi o aşchie din lemnul spânzurătorii.
★
Liviu Rebreanu, aflând că Emil a dorit mult să fie aşezat pe pământul de dincoace de munţi, a cerut voie, celor în drept, să mute mormântul dincolo de fosta graniță. La această reînhumare, care a avut loc după aproape doi ani, a fost ridicat capacul sicriului în care se afla un schelet având numai capul acoperit cu o pălărie civilă… Liviu Rebreanu s-a aplecat; mormântul nu era adânc. A privit mâna stingă și a recunoscut îndată pe fratele său Emil, după lipsa falangei de la unul din degete. După această recunoaştere, oasele au fost mutate într-un sicriu mai mic. Înainte de a pune capacul, m-am aplecat şi am acoperit în întregime osemintele cu flori.
Apoi s-a ţintuit capacul sicriului… Doi ofiţeri l-au trecut peste pârâu, aşezându-l pe locul de veşnică odihnă, unde se află şi astăzi…
La comemorarea fratelui său, Emil Rebreanu
Ne-am întors la Bucureşti, unde Liviu a continuat să scrie neîntrerupt la Pădurea spânzuraţilor. În timpul acesta, soţul meu căzu grav bolnav. Un flegmon în gât îi ameninţa viaţa. Întruna din zilele grele ale suferinţei, când lângă mine se afla şi dramaturgul Mihail Sorbul, Liviu aţipise. Deodată gemu groaznic, se zbătu cu respiraţia sufocată. Cu greutate îmi făcu semn că vrea să scrie. I-am întins cu grabă hârtia şi condeiul, care nu lipseau niciodată de lângă el. În stare de sufocare avusese senzaţia unui om care sfârşeşte în ştreang. Restabilirea nu întârzie prea mult. Cu aceeaşi râvnă, el termină ultimele capitole ale romanului.
Cartea se împlinea din ce în ce. Pe măsură ce citeam fragmentele găsite în fiecare dimineaţă pe biroul său, mă simţeam impresionată până la lacrimi. Câteodată, aceste lacrimi mă împiedicau să mai descifrez literele…
Comunicându-i aceste impresii, Liviu îmi răspunde:
— Mă bucur, am dorit mult ca Pădurea spânzuraţilor să nu fie numai o carte de război, ci mai ales, una de suflet…
★
În anul 1922, romanul apăru, fiind întâmpinat cu mult interes de publicul cititor. Critica îi recunoscu deosebita valoare psihologică şi Societatea scriitorilor români îi decernă „Marele premiu al romanului”.
Pădurea spânzuraţilor, pătrunzând din ce în ce mai adânc în straturile publicului cititor, a fost și prima operă tradusă a lui Liviu Rebreanu (Praga, 19211) din seria celor tălmăcite în atâtea limbi”, a mărturisit Fany Rebreanu, soția scriitorului.
*** Fany Rebreanu: Geneza „Pădurii Spânzuraţilor“, Viaţa Românească, 1963
