Charles Gounod și România. A admirat-o pe Hariclea Darclee și a compus „Dans românesc”, inspirat de lăutarii de la București

Expoziţiile universale organizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Paris au stârnit un deosebit interes faţă de muzica populară românească. Tarafurile de lăutari compuse din virtuoşi ai naiului, cobzei, viorii sau fluierului precum Cristache Ciolac, Sava Pădureanu sau Lică Ştefănescu, supranumit „regele țambalagiilor”, i-au impresionat mult pe muzicienii francezi, așa încât unii dintre ei au introdus teme din folclorul nostru în lucrările lor.

Printre cei care au valorificat temele românești s-a aflat şi Charles Gounod, autorul lui „Faust”. Muzicologul Charles Malherbe, bibliotecarul Operei din Paris, a descoperit că Gounod, admirator sincer al Haricleei Darclée, a scris un „Dans românesc” pentru pian pedalier şi orchestră. În anii ‘60, eminentul cercetător Vasile Tomescu (stins din viață în urmă cu doi ani) a analizat partitura la Paris, considerând că sursele de inspirație erau „câteva motive de romanţe” culese de la lăutarii români.

Compozitorul s-a născut la Paris, pe 17 iunie 1818, a fost fiul unui profesor de desen de la Școala Politehnică, a urmat Colegiul St. Louis și în anul 1835 a intrat în Conservator, la clasa profesorilor Lesueur și Paur, cu care a studiat armonia.

În 1837, a fost clasat al doilea la competiția Prix de Rome și în 1839 a obținut locul I la acest reputat concurs de compoziție dedicat tinerilor muzicieni. În urma acestui succes, a primit o bursă de trei ani în capitala Italiei. Gounod avea în acel moment 21 de ani și, sosind la Roma, s-a ocupat în special cu studiul muzicii religioase.

O liturghie solemnă pe care a executat-o la Biserica Sf. Ludovic i-a adus titlul de maestru de cor pe viață al acelui lăcaș de cult, favoare acordată pentru prima dată până atunci unui bursier francez.

În acea perioadă se pare că a avut o relație apropiată cu delicata soprană Pauline Viardot, de care mai târziu a fost îndrăgostit scriitorul rus Ivan Turgheniev.

În 1843, muzicianul a plecat la Viena, unde a compus “Requiem” și o liturghie. La întoarcerea la Paris, a fost numit director muzical la Biserica Misionarilor străini și era foarte aproape de a îmbrăca haina preoțească. Până în anul 1851, Charles Gounod a trăit foarte retras, numele fostului câștigător al prestigiosului Prix de Rome fiind aproape uitat, când un articol publicat într-un ziar londonez a atras atenția lumii muzicale asupra a patru compoziții ale sale ce fuseseră interpretate la St. Martin-Hall.

Pe 16 aprilie 1851, a fost pusă în scenă opera „Sapho”, în 1854 a urmat „Călugărița însângerată”, iar în 1859 a venit marele triumf, odată cu premiera operei „Faust”.

Anii următori i-au adus lui Gounod gloria definitivă. „Filemon și Baucis” (1860) a obținut la Opera Comică din Paris un succes formidabil, iar reprezentarea operei “Romeo și Julieta” a fost un adevărat triumf. Au urmat “Tributul din Zamora”, “Regina din Saba”, “Cinq Mars”, “Polyeucte”.

În aprilie 1851, Charles Gounod s-a căsătorit cu Anna, una dintre fiicele lui Pierre Zimmermann, profesor de pian la Conservatorul din Paris, împreună cu care a avut doi copii, Jean (1856 – 1935) și Jeanne (1863 – 1945).

În anul 1870, în timpul Războiului Franco-Prusac, muzicianul și-a luat familia și a părăsit Franța, stabilindu-se în Anglia, unde a fost numit președinte al societății corale Albert Hall.

Câteva luni mai târziu, Julius Benedict, directorul Societății Filarmonice din Londra, i l-a prezentat pe compozitorul francez unei cântărețe și profesoare de muzică numită Georgina Weldon.

Au existat multe speculații referitoare la natura relației dintre cei doi, dar cert este că în 1871, după ce s-a încheiat războiul, Anna, soția lui Gounod, și-a luat copiii și s-a întors acasă, în timp ce compozitorul a rămas la Londra, locuind în casa soților Weldon.

A trăit cu aceștia aproape trei ani, perioadă în care ziarele franceze au publicat multe articole care încercau să facă lumină asupra deciziei lui. În cele din urmă, la începutul anului 1874, Gounod a intrat în conflict deschis cu James William Davison, temutul critic muzical al cotidianului The Times, și, din acest motiv, a ajuns într-o stare de nervozitate greu de imaginat. În mai, Gaston de Beaucourt, bunul lui prieten francez, a venit la Londra și l-a convins să se întoarcă acasă. Presa epocii a consemnat că Georgina Weldon a fost furioasă când a descoperit că plecase fără să o anunțe și ulterior i-a făcut multe necazuri, refuzând, de exemplu, să-i înapoieze manuscrisele.

Pe 14 decembrie 1888, la Opera Mare din Paris se cânta Faust, având în rolul Margaretei o debutantă aleasă de compozitor dintre tinerele care studiau muzica în capitala Franţei. Spectacolul s-a încheiat cu un succes neaşteptat, debutanta fiind aplaudată furtunos. Mărturiile epocii arată că la ultima ridicare a cortinei a intrat pe scenă și Gounod, care s-a apropiat de interpretă, i-a sărutat mâna, apoi i-a spus: „Lasă-mă, te rog, să-mi iau drepturile de autor“, și a sărutat-o pe amândoi obrajii.

Publicul continua să aplaude și să arunce flori pe scenă. Numele triumfătoarei debutante era Hariclea Hartulari, dar Gounod i-a dat un nume nou: Darclée, pe care soprana româncă l-a purtat toată viața, începând din 4 ianuarie 1889, când a apărut în „Romeo şi Julieta”, opera aceluiaşi Gounod.

Poetul Vasile Alecsandri, aflat la Paris în acea perioadă, îi scria unui prieten din Bucureşti, după ce asistase la spectacolele ei: „Un mare succes a obţinut compatrioata noastră, doamna Hariclea Hartulari, cântând la Operă. Încă o stea română pe cerul artelor. Ea, cu cât va reuşi mai mult, cu atât ne va face cunoscuţi mai favorabil la naţiile străine, care ne cunosc puţin şi rău. Numele ei de teatru este Madame Darclée…“

Pe 15 octombrie 1893, înainte de amiază, Charlea Gounod asista la liturghia de la Biserica St. Cloud, dar nu a mai cântat la orgă, așa cum făcea de obicei.

Un ziar apărut în acele zile la București consemna: „Gounod a fost lovit în timpul din urmă, în trei rânduri, de apoplexie. Ultimul atac l-a avut chiar în biserică, unde un elev al său cânta un Requiem.

– În curând o să-l cântați și pentru mine, zise Gounod luând notele și voind să cânte și dânsul. În acel moment căzu ca trăsnit la pământ. După ajutoarele ce i s-au dat, a revenit la viață; cunoștința de sine însă nu și-a mai redobândit-o și după două zile de agonie s-a stins. Într’însul piere poate cel mai remarcabil din compozitorii până ieri în viață…”.

O relatare apărută în ziarul Mișcarea în septembrie 1911 menționează numele unui anume Contureanu, care se afla alături de compozitor în ultimele clipe, dar nu am reușit să aflăm alte date despre acesta: „Pe la ora 2 și jumătate, l-a rugat pe amicul și elevul său, Contureanu, să repete cu el Requiemul său, care trebuia să fie executat in iarna aceea.
Contureanu s-a așezat la pian şi Gounod l-a acompaniat, cântând din gură. Când piesa s-a sfârșit, maestrul a căzut de pe scaun; fusese lovit de un acces de apoplexie şi nu-şi mai veni în fire.

Această moarte aminteşte pe aceea a lui Mozart, sublimul maestru pe care Gounod îl venera mai presus de toţi şi pe care, după cum o dovedeşte scrierea sa, Don Juan, el l-a înţeles mai bine decât oricare altul din compatrioţii săi. Cu Charles Gounod se stinse cel mai însemnat compozitor modern al Franţei”.

Surse foto: https://www.charles-gounod.com/