În timpul vieții, van Gogh a vândut doar câteva lucrări și a trăit aproape permanent în lipsuri materiale, neînțeles de contemporani, marcat de singurătate și suferințe. Poate și din aceste motive a devenit una dintre cele mai tulburătoare și fascinante figuri din istoria artei.
Pictorul s-a născut pe 30 martie 1853 în comuna Zundert din Țările de Jos, într-o familie de negustori de artă. Tatăl lui, Theodorus, era pastor protestant, iar mama, Anna Cornelia Carbentus, avea înclinații spre pictură. Cuplul a avut 7 copii (primul a murit la puțin timp după naștere): Vincent, Anna Cornelia, Theo, Elisabheta Huberta, Wilhelmine Jacoba și Cornelis Vincent.
Pentru viitorul artist, cea mai importantă persoană din familie a fost fratele mai mic, Theo, care l-a susținut din punct de vedere financiar și emoțional cea mai mare parte a vieții. Legătura dintre ei a devenit mai strânsă în 1880, anul în care Vincent și-a început cariera artistică, toate cheltuielile legate de locuință, de îmbrăcăminte, de mâncare și de procurarea culorilor sau pânzelor pentru pictură fiind suportate de acesta. Mai târziu, când artistul s-a îmbolnăvit, de tratamentele de care a avut nevoie și de plata îngrijirii în sanatorii s-a ocupat tot Theo.
La vârsta de 12 ani, viitorul artist la un mic internat particular, un an mai târziu s-a înscris la Institutul Tehnic din Tilburg, iar în 1869 s-a angajat la galeria de artă Goupil din Haga, deținută de unchiul lui, Cent, care era negustor de tablouri. După doi ani, iunie 1873, tânărul a fost mutat la sucursala din Londra a companiei, în acea perioadă a locuit în gazdă la o anume doamna Loyer și s-a îndrăgostit de fiica acesteia, Ursula. Unchiul a aflat despre această poveste și în octombrie l-a trimis la Paris, pentru a-l îndepărta de tânără.
Pictorul s-a stabilit în Montmartre și a lucrat în continuare pentru galeria Goupil, dar șefii lui din Franța erau nemulțumiți de activitatea pe care o desfășura, așa că, în urma unei discuții furtunoase, și-a dat demisia.
În 1877, a plecat la Amsterdam la un alt unchi, Johannes van Gogh, pentru a studia teologia și, sub supravegherea pastorului Johannes Stricker, a început să se pregătească pentru admiterea la Universitatea din Leiden, dar nu a reușit să ia examenul.
Întors la Etten, în casa părintească, a obținut, pentru o perioadă de șase luni, un post de predicator pentru minerii din Wasmes, dar a fost nevoit să demisioneze și de aici, pentru că șefilor lui li s-a părut excesivă atitudinea pe care o avea. Interpretând exagerat textele biblice, van Gogh a decis să trăiască în sărăcie, s-a mutat într-o colibă unde dormea pe podea, se hrănea doar cu apă și pâine, iar tot ce avea dona săracilor.
În 1882, în viața lui a apărut Clasina Maria Hoornik, numită Sien, o prostituată mai în vârstă decât el, care era însărcinată și mamă a unei fetițe de câțiva ani. Femeia a devenit prietena și modelul tânărului artist care a decis să o ia de soție, dar în 1883, când greutățile financiare deveniseră insuportabile, fratele mai mic, Theo, l-a convins să o părăsească pentru a se dedica în totalitate artei.
Van Gogh a petrecut o perioadă de timp în nordul Olandei, în decembrie 1883 s-a întors din nou în casa părinților, apoi a decis să-și facă un nume în lumea saloanelor de pictură, iar Parisul era cel mai bun loc pentru planul său. A ajuns în Franța pe 28 februarie 1886, iar Theo, care era directorul unei galerii de artă din capitală, l-a găzduit în locuința sa.
Inițial a lucrat în atelierul faimosului pictor Fernand Cormon, unde i-a întâlnit pe Henri de Toulouse-Lautrec, Émile Bernard și Louis Anquetin, apoi pe Claude Monet, Camille Pissarro, Alfred Sisley, Pierre-Auguste Renoir și Paul Signac. Împreună cu Bernard, Toulouse-Lautrec, Anquentin și Paul Gauguin a format grupul “Micului bulevard”, dar în acea perioadă a început să fumeze și să bea excesiv și s-a confruntat cu primele tulburări psihice. Cu sprijinul fratelui său, s-a refugiat la Arles, unde a închiriat pentru suma de 15 franci pe lună patru camere într-o clădire din Piața Lamartine numărul 2, celebra „Casă galbenă”.
Galerie foto
Aici, la finalul anului 1888, a primit vizita lui Paul Gauguin, dar în Ajunul Crăciunului, fără un motiv anume, a luat un brici cu care ar fi vrut să-și rănească prietenul. Gauguin a fugit înspăimântat și și-a petrecut noaptea într-un hotel. Între timp, Vicent și-a tăiat lobul urechii și i l-a dat unei prostituate pe nume Rachel. O altă versiune a întâmplării spune că nu și-ar fi tăiat urechea, ci că a fost un accident, iar poliția a păstrat lobul într-un vas cu alcool pentru o eventuală anchetă.
În acea seară pictorul a fost internat la spitalul din Arles, unde s-a prezentat în scurt timp fratele său, care fusese anunțat de Gauguin. Artistul s-a pus pe picioare, dar crizele care au urmat au necesitat alte intervenții ale medicilor. În martie 1889, mai mulți cetățeni din oraș au semnat o petiție prin care cereau ca artistul să fie alungat, iar Casa galbenă a fost închisă din ordinul poliției.
Conștient că starea sa se va agrava dacă nu se tratează, a decis să facă tot posibilul pentru a se vindeca, iar pe 8 mai 1889 s-a internat pentru o vreme, din proprie inițiativă, în spitalul de psihiatrie din Saint-Paul-de-Mausole, aflat lângă Saint-Rémy-de-Provence.
La sfârșitul lui 1888, obosit și incapabil să mai lucreze, s-a prezentat la sanatoriu, unde, sub îndrumarea medicului Peyron, a continut să picteze, fiind însoțit în permanență de un supraveghetor. Un an mai târziu, în timpul unei crize, și-a înghițit culorile, manifestările bolii sale au devenit din ce în ce mai frecvente și mai grave și, de teamă că nebunia ar putea să îi distrugă capacitatea de a picta, a decis să consulte un medic mai experimentat, cunoscutul doctor Gachet din Auvers-sur-Oise.
Acesta i-a devenit prieten, îl invita în casa lui în fiecare duminică, dar se pare că Vincent a început în acel timp o legătură amoroasă cu fiica medicului și, din acest motiv, i-a fost interzis accesul la reședința familiei.
Galerie foto
Pe 27 iulie 1890, artistul a ieșit pe câmp să picteze și conform gazdelor lui, la întoarcere s-a împușcat în piept cu un pistol. Doctorul Gachet l-a informat imediat pe Theo, care a ajuns în scurt timp la căpătâiul său, fiindu-i alături în noaptea de 29 iulie 1890, în momentul în care artistul a încetat din viață.
Funeraliile lui Vincent van Gogh au avut loc pe 30 iulie, sicriul și întreaga cameră în care au avut loc ceremoniile fiind împodobite cu floarea soarelui, floarea lui preferată.
Despre van Gogh s-a spus că a suferit de multe boli, în special de afecțiuni psihiatrice, se știe că s-a îmbolnăvit de sifilis în 1882, iar la agravarea bolii, netratată complet, s-au adăugat crize frecvente de epilepsie, precum și depresiile cauzate de numeroase deziluzii sentimentale. Fratele artistului, Theo, a murit de sifilis paralizant în 1891, una dintre surori, Willemina van Gogh, a murit de demență în 1941, după ce a stat internată timp de aproape patruzeci de ani într-un azil psihiatric, iar fratele cel mic, Cornelis Vincent, s-a sinucis în 1900.
