Verdi, titanul

Giuseppe Verdi s-a născut pe 10 octombrie 1813 în localitatea Le Roncole din comuna Busseto, în apropiere de Parma, părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, fiind proprietarii unui mic han, Osteria Vecchia.

De la vârsta de patru ani, copilul a primit lecții particulare de latină și italiană de la profesorul din sat, Baistrocchi, iar la șase ani a fost înscris la școala locală. A învățat să cânte la orgă și era atât de pasionat de muzică, încât părinții i-au oferit în cele din urmă o spinetă, instrument muzical cu clape și coarde metalice, asemănător cu clavecinul. Talentul lui era deja evident în anii 1820–21, când a început să cânte în corul bisericii locale, iar după moartea lui Baistrocchi, Giuseppe, care avea doar opt ani, a devenit organist oficial și a început să fie plătit pentru truda sa.

După puțin timp, Antonio Barezzi, un prieten al familiei, l-a luat la el în casă și i-a plătit lecții de muzică la un nivel mai ridicat, iar în 1832, la 19 ani s-a prezentat la Conservatorul din Milano, dar a fost respins pentru că depășise limita de vârstă pentru a deveni student.

Reîntors la Busseto, a primit postul de maestru de muzică al comunei și s-a căsătorit în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, cu care a avut doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi a început să compună, iar în 1839 a debutat la Teatro alla Scala din Milano cu opera “Oberto, conte di San Bonifacio”.
Tânărul compozitor a fost profund afectat de moartea Margheritei, soția sa, care se îmbolnăvise la doar 26 de ani de encefalită virală, și de moartea consecutivă a celor doi copii. Descurajat, se gândea să abandoneze muzica, dar după doi ani, în 1842, a obținut un succes triumfal cu opera “Nabucco” la Scala.

A urmat o perioadă în care a muncit “ca un ocnaș”, cum spune chiar el, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia care își doreau mereu alte și alte lucrăr. Între anii 1843 și 1850, a compus 13 opere și tot în această perioadă a început o relație cu Giuseppina Strepponi, soprana din Lombardia căreia îi spunea Peppina, vedeta care cântase în “Nabucco”.

“Dacă a existat un compozitor care şi-a înnebunit executanţii cu exigenţele lui, apoi acesta a fost, fără îndoială, Giuseppe Verdi”, scria Franz Werfel în studiul său despre compozitor, continuând: “Au mai existat, negreşit, şi alţi compozitori exigenţi, ca, de pildă, Mozart, care, la o repetiţie a operei lui, „Don Juan la Braga”, se repezi cu atâta furie asupra primadonei Bandini, încât aceasta leşină de spaimă. Şi asta numai fiindcă Mozart voia să obţină de la interpreta Zerbinei acel ţipăt disperat al pudoarei ofensate, pe care-l socotea indispensabil pentru efectul de scenă.

Dar dacă Mozart făcea artistele să moară de frică, Verdi le făcea să sucombe de osteneală. Duetul din „Macbeth” dintre primadonă şi bariton a fost repetat de 150 de ori, ca să iasă aşa cum voia Verdi, mai mult recitat decât cântat.

În seara repetiţiei generale, pe când toţi erau gata îmbrăcaţi, Verdi târî în foaier pe baritonul Varesi și pe primadona Barbieri-Nini, ca să mai repete o dată duetul. Maresi se revoltă, declarând că-i sunt de ajuns o sută cincizeci de repetiții.

— Nu face nimic, răspunse Verdi, peste o jumătate oră o să ai o sută cincizeci și unu de repetiții.

Ce e drept, însă, când era mulţumit, răsplătea din belşug pe artişti cu emoţia lui copleşitoare. Primadona Barbieri-Nini, în memoriile ei, povestea că, după actul întâi din „Macbeth”, după ce aplauzele se mai potoliră, Verdi veni la ea pe scenă, dând din mâini şi agitând braţele, ca şi când ar fi voit să înceapă un discurs. Dar nu izbutea să scoată nici un cuvânt. Ochii îi erau roşii şi plini de lacrimi…

Verdi era sever, dar rezonabil: în 1872, când a pus în scenă „Aida” la Scala, toţi interpreţii erau terorizaţi de exploziile lui de nemulţumire; primadona Stölz se ascundea prin colțuri, ca să nu fie văzută plângând. Partea basului era încredințată lui Armando Maini, care, în scena templului din actul întâi, la versul „Folgore, morte”, trebuia să dea un fa natural, dar lansă, în schimb, un formidabil do.

Verdi opri repetiția numaidecât:

— Aici e un fa!

— Nu pot! răspunse Maini.

— Ce-i aia, nu pot? Să încercam, hai…

— Maestre, nu pot; de altfel, aşa cum e scris aici, nu m-aş hazarda niciodată să cânt. Credeţi-mă, e mai bine să mă lăsaţi să cânt do, şi numai corul, ca un soi de reconfirmare, să cânte fa; sau dacă ţineţi la fa, puneţi-mi şi un acord de tromboane; altfel e o notă prea riscată pentru un bas şi mi-e teamă de chix!”.

Tot discursul acesta fu ţinut în amuzantul dialect al italienilor din Parma, ceea ce făcuse Verdi să izbucnească în râs şi repetiţia merse mai departe, în mijlocul bunei dispoziţii generale. Verdi renunţă la fa şi Maini căpătă învoirea să cânte do. De altfel, de atunci Verdi căpătă o mare afecţiune pentru Maini, pe care-l alese ca executor al faimoasei sale „Messa di Requiem”, pe care i-o trimise cu următoarea dedicaţie: „Iată Messa di Requiem. Examineaz-o bine. Vei vedea că nu are niciun fa în ea. Cu afecţiune, Verdi”.

La repetiţii, Giuseppe Verdi mai avea o preocupare care-l frământa: nu voia ca melodiile lui să transpire în public înainte de reprezentaţie. „Rigoletto” s-a cântat pentru prima oară la Veneția, Verdi a avut intuiţia popularităţii de care se va bucura aria „La donna e mobile” şi de aceea o scoase cu totul din partitură. Când se începu studiul actului al patrulea, celebrul tenor Mirate, care cânta rolul ducelui de Mantua, observă numaidecât lacuna, şi-i ceru explicaţii lui Verdi.

— Da, îi răspunse maestrul, este exact. Acolo mai vine ceva. Dar avem timp… o să ţi-o dau mai târziu”.

Dar repetiţiile îşi urmau cursul, premiera se apropia şi bucata anunţată nu-şi făcea apariţia. Mirate, care începuse să se neliniştească, ceru din nou explicaţii lui Verdi, exprimându-şi temerea că, dacă nu va avea aria la timp, nu o va putea studia cum trebuie. Verdi însă refuză şi de data aceasta şi se obstină în refuzul lui, până în ajunul primei repetiţii cu orchestră. Atunci de-abia, maestrul dădu lui Mirate o foaie de portativ pe care era scrisă „La donna e mobile”. Mirate îşi aruncă ochii pe hârtie şi văzu numaidecât că romanţa e uşoară.

— Mirate, îi spuse Verdi, trebuie să-mi dai cuvântul de onoare că nu vei cânta aria aceasta la tine acasă, nici nu o vei fredona, nici nu o vei fluiera, în sfârşit, că nu o va auzi nimeni până la premieră.

Apoi puse orchestra şi întregul personal al teatrului să jure acelaşi lucru şi în adevăr secretul fu menţinut. E drept însă că, a doua zi după premieră, întreaga Veneție cânta „La donna e mobile”.

Puţini compozitori au ştiut să se ocupe cu atâta atenţie de operele lor până la prima reprezentaţie, şi apoi, după lansare, să se sustragă aplauzelor publicului.

De obicei, Verdi, după premieră, nu mai dădea pe la teatru cât timp i se cântau operele, i se părea că apariţia lui pe scenă e o lipsă de seriozitate”, consemna Franz Werfel în cartea sa despre muzician.

În 1848, Verdi s-a mutat la Paris și din 1851 până în 1853 a compus “Trilogia populară”: “Rigoletto”, “Il Trovatore” și “La Traviata”. Compozitorul s-a stabilit apoi împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea “Sant’Agata” din Busseto, unde cei doi au locuit cea mai mare parte a timpului, iar în 1857 au decis să se căsătorească.

Din 1861, compozitorul s-a implicat în politică, numele lui devenind un simbol al mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, iar în 1874 a fost numit senator în Parlamentul italian. Pentru festivitățile deschiderii Canalului de Suez, în 1869, a compus opera “Aida”, în 1887 a avut loc premiera “Otello”, iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, a compus opera “Falstaff”, după care s-a retras la Sant’Agata.

În ultimii ani ai vieții, muzicianul s-a implicat într-o serie de acțiuni filantropice, în 1894 a publicat o piesă în beneficiul victimelor cutremurului din Sicilia, iar în 1895 a decis să construiască și să utileze o casă de odihnă pentru muzicienii pensionari din Milano, Casa di Riposo per Musicisti, și un spital în apropiere de localitatea sa natală, Busseto. Ultima compoziție majoră a lui Verdi, setul coral “Patru piese sacre”, a fost publicată în 1898, la un an după moartea Giuseppinei Strepponi.

Pe 21 decembrie 1900, în timp ce se afla la Grand Hotel din Milano, a suferit un accident vascular cerebral. Marele compozitor a murit pe 27 ianuarie 1901, la vârsta de 87 de ani, și inițial a fost înmormântat într-o ceremonie privată la Cimitero Monumentale din oraș. O lună mai târziu, trupul său a fost mutat în cripta Casei di Riposo. Cu această ocazie, a fost organizată o ceremonie oficială în cadrul căreia dirijorul Arturo Toscanini a condus un cor format din 820 de muzicieni care i-au adus un ultim omagiu ilustrului dispărut, prezentând aria „Va, pensiero” din Nabucco, în prezența a aproximativ 300.000 de oameni care au vrut să fost prezenți la funeralii.

Pietro Mascagni, autorul operei “Cavalleria Rusticana”, își amintea despre întâlnirea cu marele compozitor:

“De figura luminoasă a lui Giuseppe Verdi se leagă unele din amintirile mele cele mai frumoase. Toată viața trebuie să-i fiu recunoscător editorului Ricordi pentru că m-a prezintat nemuritorului.
Era imediat după premiera “Cavalleriei Rusticane”, la Milano, unde descinsesem la hotelul Milano şi ocupasem apartamentul în care locuia de obicei Verdi. Cu o hotărâre spontană, alesesem tocmai camera aceasta, deoarece ideea că acolo locuieşte şi Verdi era pentru mine un fel de presimţire fatală şi mă întărea sufleteşte.
M-am grăbit însă bineînţeles să părăsesc imediat apartamentul când s-a anunţat sosirea maestrului. Voiam totuşi să rămân aproape de dânsul şi mă mutai într-o cameră vecină. Într-o zi sosi la mine Giulio Ricordi și zise:
— Vino să te prezint lui Verdi. Îl urmai tremurând. Verdi!… Trebuie să pricepeţi ce însemna pentru un tânăr compozitor să apară în faţa lui Verdi!
De-abia mă zări şi îmi şi strânse mâna cu o mare cordialitate.
Ceea ce m-a fascinat numaidecât la dânsul au fost ochii săi. Aproape că nu puteau fi văzuţi, atât de adânciţi erau în orbite sub sprâncenele stufoase; dar se simţea forţa lor. Erau doi ochi vioi, pătrunzători, inchizitoriali, ochi dintre acei care ştiu să ghicească și ceea ce partenerul vrea să ascundă.
Dar Verdi mai știa să şi zâmbească fermecător; noul sosit pierdea imediat orice jenă şi se simţea înălţat ca de o putere magică.
În genere zgârcit la vorbă şi rezervat, avea un glas simpatic, melodios şi nu vorbea decât după ce se gândea. Şi ceea ce spunea era de mare greutate.
Vecinătatea din hotel ne înlesni alte întâlniri şi produse între noi o oarecare intimitate.

De câte ori mă aflam la Milano, Verdi mă chema şi vorbea bucuros cu mine despre chestiuni artistice.
Odată, mi-amintesc bine, avurăm chiar o mică divergenţă de păreri. Verdi susţinuse că orchestrele din Paris ar fi mai sonore decât cele italieneşti, motivând aceasta cu împrejurarea că instrumentele cu coarde din Paris provin din una şi aceeaşi fabrică şi sunt deci foarte omogene ca ton.
Îmi luai curajul şi îi spusei că nu-i pot împărtăşi părerea, deoarece intrumentele fabricanţilor italieni de viori întrec toate instrumentele fabricanţilor moderni. Spre a atenua însă contrastul părerii mele, adăugai imediat că ar fi firește imposibil ca o orchestră să aibă numai instrumente de maeștri, sonoritatea mai mică a ansamblului se datorește, foarte probabil, deosebirilor dintre sunete.
Verdi nu mai răspunse nimic, dar avui impresia că şi-a menținut convingerea.
Altă dată mă întrebă zâmbind dacă criticii mă tratează bine. Uluit de această subită întrebare, nu am găsit numaidecât un răspuns. Verdi pricepu însă ceea ce buzele mele nu rostiră. Și tot surâzând exclamă:
— Da, da, Mascagni dragă, trebuie să îmbătrânești ca să fii stimat și iubit.
Nu era o simplă frază afirmaţia sa: era doar amintirea propriilor sale experienţe.
* *
După o scurgere de timp, Verdi mi se păru într-o zi mai prietenos şi binevoitor ca până atunci; voia să ştie ce subiecte am ales pentru viitoarele mele opere. Şi fără a mai aştepta un răspuns, îmi spuse că ştie că mă gândesc la “Regele Lear”.
— Dacă e aşa, adăugă el, îţi pot spune că posed, pentru această operă monumentală, un foarte bogat material şi că aş fi fericit să ţi-l dau, spre a-ţi uşura astfel munca.
Fui foarte mişcat când genialul maestru îmi spuse aceste lucruri în mod atât de simplu.
În primul moment nu fui în stare să răspund, dar după aceea îl întrebai cu glas tremurat:
— Maestre, de ce nu ai scris dumneata muzica pentru “Regele Lear”?
Verdi închise puțin ochii, poate spre a-și reaminti, poate chiar spre a uita. Apoi zise încet:
— Mi-am pierdut curajul în faţa scenei vijeliei, când Lear e singur pe câmpia stearpă!
Sării de pe scaunul meu, cu ochii mari deschişi şi desigur palid ca moartea. Aşadar el, uriaşul dramei muzicale, se înspăimântase de scena aceasta… şi eu, eu…
Proiectul meu de a scrie “Regele Lear” fu înmormântat din clipa aceea pe vecie.
Pe cât de mult evita să vorbească despre el însuşi şi despre operele sale, cu atât mai mare interes manifesta Verdi pentru artă în genere. Adâncimea culturii sale intelectuale roşea din asemenea convorbiri. Şi totuşi învăţa, învăţa mereu. Într-o zi m-am oprit în fața pianului său, pe al cărui pupitru era deschisă una din operele lui Bach. Verdi observă aceasta, se apropie de mine și zise:
— Astea da, astea trebuiesc studiate. Și îmi place că la concertele Conservatorului dumitale pui să se cânte mereu din operele lui Bach.
Lucrul era adevărat. Maestrul cunoştea aşadar şi programele mele!
După primele reprezentaţii ale “Cavalleriei Rusticane”, se răspândi o legendă care fu crezută. Se spunea că Verdi ar fi exclamat, după ce citise partitura operei mele: “Acum pot muri mulţumit!”.
Adevărul e că Verdi nu a pronunţat niciodată aceste cuvinte, datorate probabil vreunui entuziast care nu cunoştea decât inexact un episod amical. Ce s-a petrecut în realitate mi-a povestit Giulio Ricordi, editorul lui Verdi.
Într-o seară la Sant’Agata, ca musafiri ai lui Verdi, se aflau Ricordi, Boito şi alţi doi domni. La o anumită oră — totdeauna aceeaşi, deoarece Verdi trăia ca un ceasornic — maestrul se retrase în dormitorul său. Ceilalţi mai rămaseră în salon, vorbind şi jucând cărţi.
Maestrul avea la Sant’Agata un pian în odaia sa. Cine a vizitat vila lui Verdi îşi va reaminti instrumentul acesta: e așezat de-a lungul peretelui în care se află uşa spre camera modestă unde dormea Verdi.
Trecuse câtva timp şi Verdi ar fi trebuit să și fie în pat.
Deodată, însă, musafirii auziră ecoul câtorva acorduri. Să fi început, cumva maestrul să compună ceva? La ora aceea?
Neliniştiţi, Ricordi şi Boito se apropiară foarte uşor de dormitor şi traseră cu urechea.
Dar le ajunseră câteva note, spre a şti că Verdi stă la pian şi descifra “Cavalleria Rusticană”. După cererea sa, Giulio Ricordi îi adusese partitura.
— A doua zi dimineaţa, îi dau acum lui Ricordi cuvântul, găsii pe maestru singur în parcul vilei sale, printre arborii uriaşi a căror tăcere era pentru dânsul atât de elocventă. Schimbarăm câteva cuvinte. După aceea, când ne întoarserăm în camera sa, arătă cu mâna partitura “Cavalleriei” şi zise: “Nu este adevărat că s-a sfârşit cu tradiţia melodiei italieneşti!”
Aşa a apreciat Verdi opera mea, şi nicio altă laudă n-a putut vreodată să-mi fie mai preţioasă”.

*** Mascagni despre Verdi, Oglinda lumii, 1931