Elisabeta de York s-a născut pe 11 februarie 1466 și a murit tot pe 11 februarie, 37 de ani mai târziu, părinții ei fiind regele Eduard al IV-lea și regina Elizabeth Woodville.
La vârsta de trei ani, în 1469, copila a fost logodită pentru scurt timp cu George, fiul contelui John Neville, care l-a sprijinit inițial pe Eduard al IV-lea în timpul conflictului cu verișorului, Richard Neville, dar care mai târziu l-a trădat pe suveran, iar logodna a fost anulată.
În 1475, regele Ludovic al XI-lea al Franței a propus căsătoria Elisabetei de York cu fiul său, Carol, Delfinul Franței, însă șapte ani mai târziu, în 1482, Ludovic și-a retras promisiunea.
În 1483 tatăl prințesei, Eduard al IV-lea, a murit, fratele mai mic al prințesei, Eduard, a devenit rege al Angliei la doar 13 ani ani, iar unchiul celor doi copii, ducele Richard de Gloucester a fost numit regent și protector al nepoților săi.
Pe 22 iunie 1483 căsătoria defunctului Eduard al IV-lea a fost declarată postum invalidă, astfel că urmașii rezultați din căsătorie nu au mai fost considerați eligibili pentru succesiunea la tron, toți cei nouă copii ai lui regelui decedat au fost declarați bastarzi și Richard a devenit rege al Angliei. Mai mult decât atât, cei doi fii ai regelui, Eduard, care avea vârsta de 12 ani, și următorul născut, Richard, care avea 9 ani, care ar fi trebuit să urmeze în linia de succesiune, au fost duși în Turnul Londrei, de unde nu au mai ieșit niciodată.
În 1484, Elisabeta și mama ei au părăsit Westminster Abbey, unde se refugiaseră, și s-au întors la curtea lui Richard pentru că apăruseră în acel moment zvonuri că suveranul dorea să se căsătorească cu nepoata lui. Evenimentul nu a avut loc pentru că foarte curând a urmat bătălia de la Bosworth, parte a Războiului celor Două Roze, iar Richard a fost ucis în luptă.
Situația Angliei era extrem de fragile în acel moment și a apărut atunci soluția căsătoriei lui Henric al VII-lea, care provenea din Casa de Lancaster, cu Elisabeta de York, fiica cea mare a ultimului rege legitim, pentru a se asigura astfel stabilitatea domniei și pentru a slăbi pretențiile la tron ale altor membrii ai Casei de York. Cei doi erau verișori de gradul al III-lea, ambii fiind stră-strănepoți ai lui John of Gaun.
Primul gest al lui Henric al VII-lea a fost să abroge Titulus Regius, actul prin care copiii lui Eduard al IV-lea fuseseră declarați bastarzi, iar după ce a obținut o dispensă papală Arhiepiscopul de Canterbury i-a căsătorit pe cei doi în ianuarie 1486, la Abația Westminster. Unirea caselor de York și Lancaster prin acest mariaj politic a fost simbolizată prin emblema heraldică a Casei Tudor, Trandafirul Tudor, o combinație între Trandafirul Roșu al Casei de Lancaster și Trandafirul Alb al Casei de York.
În septembrie același an avea să vină pe lume primul lor fiu, prințul Arthur, iar un an mai târziu, pe 25 noiembrie 1487, Elisabeta a fost încoronată regină a Angliei.
Căsătoria cuplului regal a fost una fericită, în ciuda faptului că inițial a fost doar un aranjament politic. Regina era blândă și bună, generoasă cu rudele, cu slujitorii și cu binefăcătorii ei, a trăit departe de politică și s-a îngrijit de cei patru copii supraviețuitori, Arthur, Margareta, Henric (viitorul Henric al VIII-lea) și Maria, la Palatul Eltham, unde se delecta ascultând muzică, dansând sau jucând zaruri.
Pe 14 noiembrie 1501, fiul cel mare al cuplului regal, Arthur, care ajunsese la vârsta de 15 ani, s-a căsătorit cu Caterina de Aragon, fiica lui Ferdinand al II-lea de Aragon și a Isabellei I de Castilia. Cei doi tineri au fost trimiși la castelul Ludlow, dar cinci luni mai târziu băiatul a murit subit, iar cuplul regal a început să se teamă pentru viitorul dinastiei, motiv pentru care a fost aranjat mariajul prințesei cu următorul lor fiu, viitorul rege Henric al VIII-lea.
Elisabeta de York a rămas însărcinată din nou, în ultimele luni de sarcină s-a retras în Turnul Londrei, unde pe 2 februarie 1503 a dat naștere unei fete, Caterina, dar copilul a murit la câteva zile după aceea. La foarte scurt timp, pe 11 februarie, a murit și regina, din cauza unei infecții puerperale, exact în ziua când împlinea 37 de ani.
Moartea blândei suverane a Angliei, fiică, soră, soție a unor regi și mamă a unui viitor rege al Angliei, i-a provocat lui Henric al VII-lea o durere uriașă. Mulți ani după decesul ei s-au organizat slujbe de comemorare, clopotele răsunau în întreg orașul și 100 de lumânări erau aprinse la Westminster Abbey.
În 2012, la Biblioteca Națională din Țara Galilor a fost descoperit un manuscris cu anluminură numit “Vaux Passional”, care fusese cândva în proprietatea lui Henric al VII-lea, document care înfățișează suferința regelui după moartea Elisabetei. Suveranul este reprezentat îmbrăcat în haine de doliu, primind cartea cu o expresie îndurerată pe față, iar pe fundal, în stânga lui, sunt înfățișate cele două fiice ale regretatei regine, Mary și Margaret, cu voaluri negre pe cap, și prințul Henric, în vârstă de 11 ani la acel moment, care este pictat plângând lângă patul gol al mamei sale.
