„În 1867 familia Ion C. Brătianu se mută de la Florica la București, pentru ca tatăl să fie în contact cu viața politică care îl absorbea atât și la care lua parte ca ministru al țării și aci se născu Vintilă Brătianu, în casa de pe ulița Herăstrăului (azi Calea Dorobanților 3), în 16 septembrie 1867. Era al cincilea copil după Florica, Sabina, Ionel și Pia.
Tatăl în vremea aceea cutreiera Europa de la Napoleon al III-lea la prințul Anton de Hohenzollern pentru interesele țării. Mama, singură ca mai totdeauna, nu e ajutată în greutățile sale casnice decât de cumnata sa, “mama Anica”, pe care o iubea mai mult decât pe o mamă, și de prietenele nedespărțite: doamnele Trăsnea și Ana Davila.
Pe copil îl boteză Alexandru Golescu, “papa Golescu” al familiei Brătianu sau ”sfântul”, cum îl numeau alții pentru firea lui extrem de blândă.
În 1869, când tatăl părăsi ministerul pentru șapte ani, plecară iarăși la Florica, de unde nu se mai întorc decât în 1877, fiindcă nu mai aveau mijloace să țină casă în București.
În decorul minunat al Văii Argeșului, în farmecul negrăit de dulce al viei și casei de la Florica, din care familia Brătianu își extrăgea puterea de viață și dragostea de pământul românesc, crește Vintilă până la zece ani. Din scrisorile mamei către tată se vede că era un copilaș drăgălaș de tot. Mai era și Prâslea dintre băieți, așa că toți erau cu ochii pe el.
După ce pleca tata la București, el cu hainele târâș după dânsul, îl căuta peste tot, scâncind mereu și cerându-l cu insistență, iar când veneau musafirii la vie, sărea ca o veveriță pe genunchii tuturor, într-o veselie nespusă. El mângâie cu firea-i voioasă pe mamă în ceasurile de singurătate de la Florica, destul de numeroase. Împreună cu Dinu, forma grupa a doua a copiilor, cea dintâi fiind formată din Sabina și Ionel. (…)
La Florica, cu institutori din Pitești, cu institutrița elvețiană și sub supravegherea mamei, învață el primele trei clase primare ca toți ceilalți frați mai mari, iar pe a patra o face la București, tot în casă, când tatăl își reia ministerul în 1876.
Era pe timpul Războiului de Independență. În jocurile lor copilărești de-a războiul, Vintilă judeca lucrurile altfel decât ceilalți. Pe el dobândirea independenței nu-l interesează decât din punct de vedere financiar: Nous ne donnerons plus nos argents aux Turcs.
Viitorul economist și financiar își făcea debutul și nu degeaba tatăl său îl poreclește precupețul pentru chibzuința și economia lui”, scria profesorul George Marinescu, director al Așezământului Cultural I.C. Brătianu, despre copilăria viitorului politician.
Vintilă Brătianu a fost înscris, ca și frații săi, la Liceul Sf. Sava, în toamna și iarna anului 1885 a făcut stagiul militar de șase luni la artilerie, obținând gradul de brigadier al bateriei a II-a, apoi cel de ofițer de artilerie. Tânărul își dorea să urmeze arhitectura, dar s-a lovit de opoziția tatălui, care voia să-l vadă inginer, așa că a decis să urmeze Școala Centrală de Arte și Manufacturi din Paris. Pe 21 septembrie 1886 a ajuns în Franța, s-a înscris la clasa preparatorie de la Liceul Saint Louis, iar în toamna anului 1887 a devenit student al Școlii Centrale. Un an mai târziu, a obținut titlul de comisar al instituției de învățământ, cel dintâi român clasat pe această poziție, iar la absolvire a fost clasat al 12-lea din seria sa.
Vintilă Brătianu a devenit inginer al Fives-Lilles, care l-a trimis la întreprinderile pe care compania le avea în România, începând cu aceea a podului peste Dunăre de la Cernavodă, construit sub direcția lui Anghel Saligny. A făcut apoi parte din echipa care s-a ocupat de construirea podului peste Argeș și a podului deste Sabar, ambele aflate pe calea ferată București-Giurgiu.
Premierul D. Surdza i-a încredințat tânărului inginer direcția Regiei Monopolurilor Statului, iar aici s-a ocupat în mod sperial de producția de tutunuri superioare, reușind să reformeze cultura plantei, producția și comercializarea țigaretelor, de modernizarea poștei și de activitatea regiei de monopol al sării, îndeplinind această funcție până în aprilie 1899, la retragerea guvernului liberal.
Reveniți la putere în 1901, liberalii l-au numit pe Vintilă Brătianu secretar general al Ministerului de Finanțe, iar istoria consemnează marile economii realizate atunci de guvern cu faimoasele bugete de 218 milioane de lei. Politicianul a contribuit la alcătuirea primului buget pe baza citată și a urmărit realizarea lui, reușind ca cheltuielile să se limiteze în cifrele respective. Se făceau atunci ironii pe seama secretarului general, se spunea că se ocupă cu numărarea penițelor, iar această observație era aproape exactă.
“Vintilă Brătianu, cu tenacitatea și puterea lui de muncă, fără a neglija chestiunile mari, intra în cele mai mici amănunte, ținând ferm ca articolele bugetare să nu fie întrecute și nu au fost!”, consemnează inginerul A. G. Ioachimescu.
După doi ani, Vintilă Brătianu s-a retras din funcție și a fost ales în parlament. Liberalii au ieșit de la guvernare în 1905 și au revenit în 1907, în vremuri foarte grele pentru țară, dar în această perioadă, sub directa coordonare a lui Vintilă, au fost fondate trei instituții cheie: Societatea tramvaielor, Societatea Govora-Călimănești și Societatea de Locuințe Ieftine, cea din urmă ridicând câteva mii de locuințe, prevăzute cu toate instalațiile moderne, ieftine și cu mari înlesniri de plată. Toate înzestrările făcute de aceste trei societăți au fost realizate numai cu resurse financiare din țară, fiind o aplicație practică a devizei “Prin noi înșine!”
“Vintilă Brătianu nu a cerut altceva decât muncă, pricepere, cinste și economie pentru buna administrație a veniturilor Statului. Nicio favoare, nu de interes personal al cuiva, dar nici de interes politic de partid. La numirile și înaintările de personal, singurul criteriu erau aptitudinile și devotamentul pentru serviciu”, va spune inginerul A. G. Ioachimescu.
Un alt portret îi este făcut de inginerul Agripa Popescu : “Se spunea de multe ori că ar fi fost foarte exigent și nervos cu subalternii săi și că ar fi fost foarte greu să-i intri în voie. Adevărul este că nu-i plăceau minciuna și nici explicațiile de ocazie pe care unii colaboratori se credeau obligați să le dea atunci când erau întrebați asupra unor detalii de serviciu pe care de multe ori el le cunoștea mai bine ca aceștia. În schimb, aprecia mult mai mult decât s-a crezut când cineva îi spunea adevărul sau când un subaltern îi cerea voie să se documenteze mai înainte de a-i răspunde la întrebarea ce i-o pusese. (…) Vintilă Brătianu a fost unul din puținii oameni de stat a căror muncă până la ultimul minut a fost numai cu folos și numai în folosul țării”, iar G.D. Creangă sublinia: “Într-o țară ca a noastră, unde din nenorocire se muncește așa de puțin, exemplul lui de muncă titanică era un stimulent și un reconfortant pentru toți. În jurul lui nu erau oameni care să nu muncească. El lua pe fiecare și îl punea la muncă. Nu muncea numai el, dar meritul lui era că știa să facă și pe alții să muncească. Îți făcea impresia unui apostol al muncii.
În al doilea rând, era un patriot în adevăratul înțeles al cuvântului. Mai mult, era un fanatic patriot.
Insulta țării era insulta lui și cunosc cazuri când mergea până la ură contra acelora care ponegreau țara. S-a identifict complet cu bucuriile și necazurile țării, preocupându-l mai mult grijile țării decât ale sale și ale familiei. Așa se explică de ce Vintilă Brătianu – ca și D. Sturdza – a fost un eminent gospodar al Statului, dar un slab gospodar al intereselor sale personale”.
Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, Vintilă Brătianu a fost numit la conducerea Ministerului de Război, iar în 1922 a devenit, pentru un mandat de patru ani, ministru de Finanțe.
Moartea prematură a fratelui său, Ionel I.C. Brătianu, pe 24 noiembrie 1927, l-a adus la cârma Partidului Național Liberal, devenind în aceeași zi și premier al României și păstrându-și mandatul la Finanțe. Guvernarea lui Vintilă Brătianu s-a desfășurat în perioada noiembrie 1927 – noiembrie 1928.
“Punea mare temei pe învățători, care nu trebuie să fie numai agenți de învățătură, ci și de pregătire profesională a populațiunii de la sate. Învățătorul, ca și preotul, în concepția sa, aveau în mijlocul satelor un rol social și moral de prim ordin. Pretindea acestora să activeze și în afară de școlă și biserică, devenind conducătorii sufletești ai sătenilor prin exemplul vieții personale și prin contactul zilnic. De aceea, cu toată zgârcenia sa în cheltuiala banului public, a dat din buget fonduri importante pentru crearea școlilor de tot felul și pentru înmulțirea învățătorilor”.
Politicianul a murit pe 22 decembrie 1930, la vârsta de 63 de ani, la Râmnicu Vâlcea, circumstanțele decesului fiind povestite de A. Dănciulescu, unul dintre administratorii moșiei:
“Plecase din București cu mașina la 19 decembrie 1930 la moșia Sâmburești-Olt, unde a stat până la 22 decembrie, luni la orele 10 jum. dimineața, când a plecat la Mihăești, unde a sosit la orele 12.
Sosind în fața biroului moșiei, primul care l-am primit am fost eu. După primele informațiuni ce mi-a cerut despre mersul fermei, domnia-sa a urcat sus în vilă, dându-mi ordin că la ora 2 p.m. va fi la birou, să facă un ordin de încasare pentru plata lucrătorilor fermei. Prima impresie ce am avut la sosirea sa a fost paliditate feței ca niciodată. Punct la ora 2 a fost la cancelaria administrației, unde a cerut hârtie și voind a face scrisoarea către Banca Râmnicului, o greșește și o face la Banca Vâlcea. Eu, care știam că nu lucram cu această bancă, îl fac atent; observă greșeala făcută, cere altă hârtie și face a doua scrisoare. Ambele scrisori, deși făcute pe hârtie comercială, le scrie afară din rânduri, strâmb și cu multă greutate.
După ce contabilul a fost trimis la bancă la Râmnicu Vâlcea cu mașina, a rămas singur cu mine. A mers să inspecteze sera, aci a găsit pe grădinarul Ștefan Maioraș, căruia i-a pus diferite întrebări despre cultura de iarnă. La intrarea în seră, s-a împiedicat de prag și a fost susținut de mine. În interiorul serei fiind cald, a ieșit imediat afară. (…)
După aceea am continuat vizitele cam trei sferturi de oră, ne-am înapoiat la conac, dând ordin a pune caii la trăsură spre a merge la câmp. În timpul până a pune caii la trăsură, întâmplător sosește dl. Wangler de la Făgăraș care, întreținându-se cu dânsul, observă că starea sa este schimbată, ba încă îl întreabă dacă se simte bine. Răspunde că se simte foarte bine (…)
A mers până aproape de vilă și la un loc unde este un dâmb de pământ și niște trandafiri, nemaiputând continua, a stat jos pe acel dâmb. Dl. Wangler, fiind cu automobilul, a plecat la Rm. Vâlcea de unde a trimis pe dr. Florantini, eu m-am dus după dl. Brătianu și aproape pe sus l-am introdus în vilă. Nemaiputând vorbi, își manifesta dorințele prin semne. (…) Dl doctor așezase pe dl Brătianu pe sofa, îi pusese ventuze cu sânge și se pregătea să plece la Rm. Vâlcea pentru a prepara medicamentele necesare și a anunț telefonic familia la București.
Bolnavul rămâne în paza personalului de serviciu și a mea până la înapoierea domnilor de la oraș. Bolnavul a început a nu mai mișca, a închide ochii, a sufla ușor și pieptul a diminua din mișcări și apoi a se răci. Pe la orele 10 – 10 jumătate sosește dl. doctor Nisipeanu trimis de la oraș și dl. doctor Florantini, care constată decesul.
Eu împreună cu servitorii am ajut grijă în atare împrejurări pentru buna ordine, până la sosirea domnei Brătianu la ora 5 dimineața. Așa au fost ultimele momente ale marelui Român și bun stăpân, Vintilă Brătianu.
Dumnezeu să-l odihnească întru cei drepți și să-i fie memoria eternă!”
Sursa:
Viața și opera lui Vintilă Brătianu văzute de prietenii și colaboratorii săi, volum omagial realizat de Așezământul Cultural Ion C. Brătianu, Imprimeriile Independența, 1936
Pingback: La moartea doamnei Sabina Cantacuzino - Dosare Secrete / August 23, 2023
/