La Istanbul, acolo unde se află astăzi Piața Sultanahmet, se înălța, în secolul al VI-lea, vestitul Hipodrom care a făcut-o celebră pe împărăteasa Teodora. Arena devenise cunoscută mai ales în vremea domniei lui Iustinian care încerca, organizând spectacole la care asistau zeci de mii de cetățeni, să-și mărească prestigiul și să obțină susținere populară. „Poporul are nevoie de desfătări”, le spunea dregătorilor îngrijorați din cauza cheltuielilor făcute pentru jocurile de la Hipodrom.
Spectacolele erau foarte diverse: piese de teatru, pantomime, dansuri, curse de care, confruntări între gladiatori, acrobații și lupte între tigri și leoparzi. Câștigătorii erau sărbătoriți cu mult fast, primeau felicitări și daruri de la împărat, iar unora li se ridicau statui. Orașul se împărțise în două tabere, fiecare dintre ele cu preferații săi: cei albaștri și cei verzi (culoarea verde simboliza pământul, albastrul amintea marea). O victorie a culorii albastre era considerată semn de bine pentru marinari, o izbândă a celor verzi prevestea un an mănos.
O întâmplare a aruncat-o în tabăra celor albaștri pe cea care va deveni împărăteasa Teodora a Bizanțului. Născută în jurul anului 500 în Cipru, era fiica mijlocie a lui Acacios, îngrijitorul urșilor de la Hipodrom. La scurt timp după moartea acestuia, un anume Asterios, responsabil al instituției de divertisment, i-a poruncit văduvei, rămasă cu trei fetițe mici, să plece unde vrea, pentru că nu mai are nevoie de serviciile ei. Desnădăjduită, femeia ar fi intrat fără să anunțe pe nimeni în arenă, în mijlocul unui spectacol, împreună cu cele trei copile frumos îmbrăcate, cu flori prinse în păr. Lumea a crezut că momentul este o parte a programului și le-a apaudat îndelung.
Spre mirarea tuturor, femeia a început, cu lacrimi în ochi, să-și spună povestea. Cei 80.000 de spectatori erau tot mai nedumeriți, iar nenorocirea abătută pe capul ei și a copiilor lui Acacios i-a impresionat mai ales pe cei din tabăra „albaștrilor”, care au cerut ca biata femeie să primească găzduire în continuare.
Cele trei fete ale îngrijitorului de fiare au putut trăi mai departe, alături de mama lor, în subteranele dubioase ale Hipodromului, unde forfoteau saltimbanci, gladiatori, haimanale, curtezane și oameni de serviciu. Era un mediu nu tocmai potrivit pentru educația unor fete, dar văduva nu avea nicio altă soluție.
Când fata cea mare, Comito, a ajuns la adolecență, a devenit, după cum era de așteptat, dansatoare. Micuța Teodora, care pe atunci avea 7 – 8 ani, îi era cameristă și uneori intra și ea pe arenă ducându-i diverse obiecte necesare numărului artistic. Legenda spune că băieții de bani gata din aristocrație, uneori chiar sclavii acestora, o abordau pe copilă fără rușine. Procopius, autorul Istoriei Secrete a domniei lui Iustinian, scria: „Deși ea nu era în vremea aceea îndeajuns de vârstnică pentru a avea legături cu bărbații și a fi socotită femeie, totuși acorda unele hatâruri câtorva bărbați desfrânați, ba chiar și feciorilor de casă care-și însoțeau stăpânii la teatru!”
Câțiva ani mai târziu, Teodora și-a făcut, la rândul ei, intrarea pe scenă și a obținut un succes uriaș într-o pantomimă creată special pentru ea de poetul Callicrates. Tânăra a adaptat însă spectacolul. Procopius ne spune: “Apare înfășurată într-un văl străveziu, se culcă în mijlocul arenei, se desgolește de tot. Un sclav atunci presără pe trupul ei oferit gol ca adevărul un pumn de grăunțe de orz. Câțiva gânsaci ținuți flămânzi din ajun năvălesc în circ și ciugulesc orzul, dibuindu-l bob cu bob”. Această scenă a devenit „marele succes al stagiunii”, publicul nu se mai sătura privind-o. Teodora era celebră, Bizanțul vorbea numai despre dansatoare, bogații voiau să o cunoască și o invitau pe rând la petreceri fastuoase, dar se spunea că oamenii cumsecade treceau drumul când o întâlneau. Istoricul englez Edward Gibbon rezumă această perioadă din viața ei în câteva cuvinte: „Era de o generozitate universală” Teodora nu împlinise încă 18 ani.
După câteva aventuri răsunătoare, dansatoarea a plecat cu unul dintre iubiții ei, Hecebolos, în Africa și a ajuns la Alexandria. La scurt timp, bărbatul a părăsit-o și, lipsită de orice mijloace, a fost nevoită să trăiască în mizerie. Sub influenţa asceţilor, Teodora s-a convertit la creştinism, apoi s-a îndreptat spre Antiohia, dar, lipsită de mijloace de supraviețuire, a fost nevoită să revină pe scenă, tot ca dansatoare.
Într-o noapte a visat că s-a întors în Bizanț și că deține toate bogăţiile pământului. Sub influenţa magică a acestui vis, s-a îndreptat spre capitala imperiului. Era obosită de viaţa excentrică, așa că a încercat să ducă o viaţă mai liniștită.
În ce împrejurări a cunoscut-o Iustinian pe Teodora, ajunsă la vârsta de 22 de ani, nu aflăm de la niciun istoric, dar se pare că a fost o dragoste fulgerătoare. În câteva zile tot orașul știa că bărbatul, care avea 40 de ani, iubea nebunește o femeie foarte frumoasă, venită de curând în cetate, nu se știa bine de unde. Unii spuneau că din Alexandria, alții, din Antiohia, iar alții pretindeau că această Teodora nu era alta decât vestita dansatoare de la Hipodrom care fugise cu 7 – 8 ani în urmă cu Hecebalos.
Triumful fostei dansatoare a fost magic. Prinţul s-a îndrăgostit atât de tare încât a trecut peste legea prin care unui viitor suveran i se interzicea căsătoria cu o actriţă.
După ce împăratul Iustin I, împovărat de ani, şi-a asociat nepotul la tron proclamându-l bazileu, într-o zi de Paşti, Iustinian a primit ungerea sacră în Sfânta Sofia. Alături de el s-a aflat Teodora, îmbrăcată într-o mantie lungă de purpură violet, pe marginea căreia se desfăşura o broderie grea de aur. Torsade de perle şi de nestemate străluceau în părul ei bogat, căzând apoi pe umeri în cascade ameţitoare.
Apoi, împodobită ca un idol, cu coroana pe cap, noua Augustă a venit, după obiceiul din Bizanţ, în acelaşi hipodrom care-i găzduise debutul artistic, să fie aclamată de popor. Visul ei se realizase.
E greu de imaginat astăzi luxul în care trăiau Teodora și Iustinian. Ne imaginăm doar un palat imens, aproape cât un oraş, cu aer pitoresc şi misterios, în care se aflau biserici, băi, săli de recepţie, hipodromuri, terase, scări monumentale, curţi pavate cu marmură, cazărmi militare, apartamente particulare, păduri de lămâi și grădini înflorite.
Zece mii de persoane erau în serviciul a doi oameni, bazileul şi soţia sa. În inima acestui palat, în locul cel mai ascuns, la umbra cedrilor, se găsea gineceul, unde se ascundea viaţa intimă a împărătesei. Teodora era fascinată de luxul infinit ce o înconjura şi de puterea teribilă pe care o exercita. Se spune că grija ei cea mai mare era aceea a frumuseţii, de aceea își prelungea somnul cu sieste îndelungate, purta ținute magnifice și bijuterii strălucitoare. Ceremonialul de servire a mesei împărătești era rigid și complicat, iar Teodora era nespus de mândră când își vedea servitorii închinându-se înaintea ei şi sărutându-i vârful pantofului de purpură. Acorda ea însăși audienţe regilor şi toți curtenii erau conștienți de influenţa pe care o avea în politica generală a imperiului.
Fostă dansatoare ajunsă împărăteasă s-a arătat demnă de rolul pe care l-a jucat şi de puterea sa extraordinară mai ales în timpul faimoasei “revoluţii Nika”. Atunci când toţi demnitarii, chiar şi Iustinian, în disperare de cauză, se pregăteau să fugă, Teodora şi-a păstrat curajul şi, cu o voce eroică, i-a strigat împăratului: “Poți pleca, eu rămân; cei ce au purtat coroana nu trebuie să trăiască după pierderea ei; niciodată nu voi vedea ziua în care nu voi mai fi salutată cu numele de împărăteasă şi găsesc că purpura e un frumos giulgiu”.
În acea zi Teodora şi-a meritat cu adevărat coroana pe care a purtat-o cu vrednicie, luminând imperiul cu sfaturile sale timp de 21 de ani. Legendara împărăteasă s-a stins din viață pe 28 iunie 548, răpusă de cancer. Iustinian nu s-a putut consola niciodată după pierderea ei.
Eseistul și istoricul Nicolae Balotă o portretiza astfel:
Femeia care a început cu ceea ce astăzi se numeşte strip-tease a sfârşit ca o preacucernică împărăteasă. “A fost totuşi actriţă, spune Charles Diehl, dar n-a voit, ca atâtea altele, să cânte nici din flaut, nici din gură, nici să fie dansatoare în adevăratul înţeles al cuvântului. Îi plăcea să facă figurație în tablouri vivante, unde-şi expunea, fără văluri, o frumuseţe de care era foarte mândră, și verva ei comică avea prilejul să se manifeste liber. Flecarii din Constantinopol, destul de blazaţi totuşi, apreciau, se spune, îndrăzneala exhibiţiilor pe care Ie risca pe scenă şi ingeniozitatea efectelor de teatru, destul de necuviincioase, prin care trezea atenţia spectatorilor, şi lumea aplauda să-şi rupă mâinile când apărea ea, pe trei sferturi dezbrăcată, oferindu-şi trupul frumos mângâierilor păsărilor sale preferate”.
Scena morţii şi mai ales a înmormântării basilisei are o incontestabilă măreţie.
Ultimul omagiu adus împărătesei de un întreg cortegiu ai mai marilor imperiului la catafalcul pe care “străluceau bijuteriile cele mai preţioase ale coroanei și ardeau, înfipte în coloane, mii de torţe de argint si de aur”, în timp ce în aerul îngroşat urcau printre flăcările lumânărilor norii tămâiei de Arabia, parfumul greu al plantelor cu miros de răşină”, cu bătrânul basileu care cuprinde în braţe, plângând, pentru ultima oară trupul neînsufleţit al consoartei imperiale, al demult defunctei curtezane, în timp ce marele maestru de ceremonii repetă de trei ori cuvintele rituale: “Ieşi de aici basilisă, regele regilor, stăpânul stăpânilor te cheamă”, tot spectacolul acesta al deşertăciunilor lumii, în care cu toţii actori suntem, este frumos, de o mortală frumuseţe…”
Puteți citi și:
Misterul vieții și al morții Cleopatrei