Aproape toţi biografii lui Nicolae Bălcescu amintesc despre femeile care au trăit în preajma lui, evocându-le ca susținătoare permanente în anevoioasa luptă revoluționară și fiindu-i alături la bine, dar mai ales la greu.
Mama, pităreasa Zinca Bălcescu, „foarte stimată şi cunoscută în toată ţara pentru minunata doftorie cu care tămăduia albeaţa de ochi”, dăduse viaţă la cinci copii – Costache, Maria, Sevastiţa, Nicolae şi Barbu, dar rămăsese văduvă la vârsta de 38 de ani, după ce soțul ei, Barbu Petrescu, fost vistiernic al lui Tudor Vladimirescu, murise prematur.
Pentru a nu se stinge numele vechii familii a Bălceştilor odată cu moartea fratelui ei, Iancu Bălcescu, văduva Zinca Petrescu şi-a reluat, cu învoirea domnitorului Alexandru Ghica, numele Bălcescu, pe care l-a transmis fiilor săi.
„Biata mama mea, singura dragoste și adorație a mea… Totdeauna am sacrificat-o datoriei mele către țară… Ea, care e așa de bună, care a jertfit atâtea pentru noi”, o caracteriza Bălcescu într-o scrisoare din 5 aprilie 1849.
Toți cei trei băieţi ai destoinicei pitărese au participat, într-un fel sau altul, la Revoluţia din 1848. Nicolae şi Costache au fost membri ai „Asociaţiei literare”, ai organizaţiei secrete „Frăţia”, ai „Comitetului revoluţionar de la 1848”, secretari oficiali sau neoficiali ai Guvernului provizoriu, fiins parte activă la pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor revoluționare.
Barbu, care nu împlinise încă 24 de ani, a luptat sub conducerea generalului Magheru. Dintre fete, Sevastiţa a rămas în istorie ca «umbra» lui Nicolae. L-a însoţit în exil, la Hyéres, şi n-a putut niciodată să-şi ierte că, în toamna lui 1852, l-a lăsat să plece singur spre Palermo, după încercarea neizbutită de a se întoarce în patrie.
Zinca din Bălceştii Argeşului era descrisă ca puţintică la trup, bolnăvicioasă, având multe lipsuri materiale, dar arătând un ataşament special pentru fiul a cărui sănătate era şubrezită de tuberculoză.
În arhiva lui Ion Ghica, păstrată în colecţiile Bibliotecii Academiei, se găsesc, pe lângă valoroasele epistole trimise de Nicolae Bălcescu familiei şi prietenilor, câteva scrisori expediate de mama şi sora istoricului. Corespondența celor două femei cu Ghica dovedește strădania de a face rost de sumele de bani atât de necesare în timpul exilului, dar mai ales îngrijorarea pentru starea lui de sănătate.
8/20 Iulie 1849
Bucureşti
Domnul meu,
Când a plecat fiul meu Nicolae de la Constantinopol, mi-a scris că suma de trei sute de galbeni ce vream a-i trimite s-o trimit tot aci, în primirea dumneata, cu care el a vorbit pentru aceasta. M-am silit îndestul ca să pot face ceva (pentru) a-i trimite mai curând, dar mi-a fost cu neputinţă. Astăzi abia putui face şi mă grăbesc a vă trimite această sumă de trei sute galbeni.
Primiţi-i, dar, Domnul meu şi aveţi bunătate a-mi răspunde de a lor primire, precum şi de a înştiinţa pe fiul meu, ca să fie liniştit. Veţi îndatora mult atât pe fiu, cât şi pe muma care, trimiţându-vă mii de salutări, vă roagă a-i scrie ceva şi despre fiul său.
Este mai multe luni de când nu ştiu nimic de Nicu, nici de Costache, de la cel din urmă este mai mult de trei luni de când n-am luat scrisoare. De ştiţi ceva despre ei, vă rog scrieți-mi.
Vă mai rog încă să-mi scrieți şi pentru Barbu cel mai mic ce este aci la Constantinopol, cum trăieşte. Mi-a scris c-ar fi isprăvit banii. Acum nu mă putui înlesni a-i trimite şi lui. Peste câteva zile îi voi trimite, până atunci, de va avea lipsă, vă rog aveţi bunătatea a-i da Dumneata vreo zece galbeni. Nu va fi pentru multe zile, pentru că aştept a lua nişte bani şi îndată îi voi trimite. Nu vă supăraţi, Domnul meu, de însărcinările ce vă fac, şi credeţi că vă voi fi recunoscătoare pentru totdeauna.
A dumneavostră bună amică,
Zoe Bălcescu
20/2 decembrie 1848
Bucureşti
Domnul meu,
Ieri am primit o scrisoare de la frate-miu Nicu, prin care mă roagă să vă scriu din parte-i aceasta, că acum este la Ermanstat, de unde va pleca prea curând înainte şi că a primit scrisoarea dumneavoastră din 17 oct., dar n-a putut a vă răspunde.
Vă roagă însă ca dumneavoastră să-i scrieți, adresând-o la Domnul Gauthier. Mă grăbesc dar a-i împlini cererea scriindu-vă şi a mă numi
Sev. Bălcescu
15/27 septembrie 1848
București
Domnul meu,
Vă rog aveţi bunătate şi acum ca alte dăţi a ne scrie ceva despre frate-miu Nicu, bunul dumneavoastră amic. Este mai mult de cinci luni de când n-am luat nicio scrisoare de la
dânsul şi mai mult de una de când nu ştim dacă mai trăieşte încă. Feluri de lucruri am auzitără de atunci, încât nu ştim ce trebuie să credem.Toţi suntem în cea mai vie desperaţie.
De ştiţi ceva, vă rog în numele cerului scrieţi-ne, nu voiesc să ştiu decât că trăieşte încă şi că este liber. Nu vă supăraţi, vă rog, de greutăţile ce vă aducem adesea. În situația în care suntem acum nu ştiam la cine alerga mai bine decât la dumneavoatră.
Sper că mă veţi scuza gândind puţin la poziţia noastră. Crede că vei îndatora mult o familie întreagă care vă roagă prin aceea ce se subsemnează şi care se numeşte,
Sev. Bălcescu
Domnul meu,
Astăzi sunt tare veselă, pentru că luai o scrisoare de la frate-miu Nicu. Mă grăbesc, dar, a împărtăşi şi pe bunii noştri amici, şi mai cu deosebire pe dumneavoastră, care sufereaţi ca şi familia lui. Astăzi primii o scrisoare de la dânsul. Este la Paris şi sănătos, asta este ce doream să ştiţi. Cred că v-o fi scris şi dumneavoatră. Dar eu nu voi să las o zi să treacă fără să vă dau această bună veste, ştiind cât o să vă facă de vesel şi vrând să-mi țin şi făgăduiala ce v-am dat, ca să mă pot face vrednică de-a mă numi a dumneavoastră amică
Sev. Bălcescu
22 Dec (1851)
Domnul meu,
Sunt zece zile de când frate-mio este bolnav în pat, foarte slab şi poprit de doftori de-a face orice mişcare, de zece zile scuipă sânge mereu, a ajuns iar în starea în care era la plecarea din Paris, după ce se făcuse aşa de bine, după ce începusem a spera că poate se va îndrepta în viitor, şi aceasta îi fără să răcească sau fără să facă vreo greşeală sau vreo nepază.
Nu bănuesc nimic altdecât supărarea sufletească, pricina o înţelegi foarte bine (nefericita de puică). Blestem în capul tiranului omenirii pe care dracul îl împinse tocmai acum a face această faptă; dac-ar fi fost poate mai tâziu şi ar fi avut mai multă putere, ar fi putut poate trece fără a-i face aşa rău.
De ce oare nu putuşi veni când veni M-me Cantacuzino, cred c-ar fi fost mult bine pentru el, ce fatalitate să fim aşa departe de toţi ai noştri şi în străinătate; am avut noroc cu venirea M-me Cantacuzino, asta l-a mângâiat puțin, dar astăzi a fost mai rău ca totdeauna, cred că sunt aşa de ameţită, că nici știu ce scriu.
Sunt sigură că dacă ai fi putut veni, i-ar fi făcut mult bine şi mulţumire, cel puţin dacă nu se poate aceasta, scrie.
Adio, nu ne uita,
Sev. Bălcesco
P.S: Alaltăieri am scris D-lui Șt. Golescu, și l-am rugat a vă spune că pricina de nu v-a răspuns Nicu la cea din urmă amică este slăbiciunea în care este și că doftorul nu-l lasă.
Despre Zinca Bălcescu, mama istoricului, se știe că a fost devastată la aflarea veștii morții fiului ei iubit. În ultimii ani ai vieții s-a retras din locuința de la București la moșia din Bălcești, unde a murit în mai 1862, la vârsta de 74 de ani, fiind înmormântată alături de soțul ei, la Biserica Icoanei din Capitală.
Sevastița, sora cea mare care și-a dedicat tinerețea ilustrului ei frate urmându-l un timp în exil și ulterior trimițând scrisori disperate prietenilor în încercarea de a afla vești despre el, nu s-a căsătorit niciodată. Figura ei a fost evocată în romanul lui Camil Petrescu, „Un om între oameni”, și în versurile lui Mihu Dragomir:
E roasă piatra de ninsori şi ploaie,
cu slovele bătrînului zugrav.
Dar stă pe deal,
privind prin nori de praf
Poate se-ntoarce acasă Niculae.
Şi ca să-i treacă vremea mai uşor,
Cum îl aşteaptă de amar de zile,
Țăranii aruncă flori de alior
Pe pieptul Sevastiţei, şi zambile…
Sevastița Bălcescu a locuit la moșia familiei și s-a stins din viață pe 2 ianuarie 1883.
