“Prin 1939 eram, la Fabrica de tutun din Timişoara, ucenicul unui strungar cu numele de Weissmuller, care se dădea drept rudă apropiată a celebrului Tarzan. Cu toată aparenţa ei senzaţională, am publicat vestea, în 1940, într-o revistă bucureşteană, emiţând ipoteza că Johnny Weissmuller, faimosul campion olimpic de înot, primul om din lume care a parcurs în piscină suta de metri în mai puţin de un minut, ar fi de origine bănăţeană. De atunci mi-a dat mereu târcoale teama că, tânăr ziarist fiind, am fost victima unei mistificări. Cu atât mai mult cu cât enciclopediile sportive şi cinematografice îl menţionează pe Weissmüller născut pe 2 iunie 1904, când la Chicago, când la Winbar, în statul Pennsylvania. Ce e drept, în aceleaşi surse se spune că părinţii ar proveni din vechiul Imperiu austro-ungar”, mărturisea în revista Flacăra Victor Bănciulescu.
În 1968, Nikolaus Berwanger publica în săptămânalul braşovean de limbă germană «Karpater Rundschau» un articol intitulat: «Unde a văzut lumina zilei Tarzan». Jurnalistul a făcut investigaţii în cartierul timişorean Freidorf, unde trăia vărul actorului, Jakob Weissmuller. Cu ajutorul acestuia s-a găsit în matricola parohiei locale înregistrarea naşterii lui Johnny Weissmuller la data de 2 iunie 1904, «fiu al zilierului Peter Weissmuller şi al Elisabetei».
Un alt document referitor la Tarzan arată că, în urma ordinului nr. 57.880 din anul 1943 al Cercului Teritorial Timişoara, plutonierul Florea Coiman din com. Freidorf a completat un proces-verbal de nesupunere la încorporare în armata română pe numele tânărului Johnny Weissmuller.
Actul poartă data de 19 noiembrie 1943 şi oferă amănunte preţioase la rubrica “motivelor nesupunerii”: „fiind plecat în America, unde joacă în filme, de care am văzut şi noi la cinematograful din Freidorf, cu Tarzan, de se caţără prin pădurile de la Hollwood şi se luptă cu leii!”
Vărul Jakob Weissmuller le povestea gazetarilor: «Părinţii noştri, originari de la ţară, din comuna Variaş, erau cărămidari la Freidorf. Erau săraci şi, după obiceiul vremii, fiul cel mai mare, adică unchiul Peter, cu nevasta și copilul care avea doar trei ani, a plecat în lumea largă, peste Ocean, în căutarea norocului. Era prin 1907».
“Johnny n-a mai apucat deci să se bălăcească în apele Begăi. Primele sale amintiri de înotător se referă la scăldatul în lacul Michigan. La 10 ani, era socotit un gimnast bun, iar pe părinţi îi speria sărind cu avânt peste masa pusă pentru cină. La 15 ani, un an după moartea tatălui său, își valorifică talentul de înotător devenind membru al lui Illinois Athletic Club și dându-se pe mâna antrenorului și managerului care i-a dirijat toată cariera, William Bachrach.
La drept vorbind, ce însemna să te antrenezi pe vremea aceea? Era mai curând arta de a pregăti surprizele. Exersat pe ascuns (deci fără concursuri publice), Johnny reuşeşte, la 18 ani, să bată recordul mondial pe 220 de iarzi — o performanţă inimaginabilă pentru specialiştii epocii, care considerau imposibilă depăşirea unui record al lumii de către un adolescent sub 20 de ani. Pe deasupra, Weissmuller l-a învins şi pe cel mai bun înotător american al vremii, hawaianul Duke Kahanamoku, ameliornd concomitent recordul mondial pe 200 de iarzi cu două secunde. A doua zi şi-a înscris numele şi în dreptul recordului absolut pe 100 m spate.
În acea vară a lui 1922 şi-a însuşit toate recordurile mondiale până la distanţa de 500 de iarzi. Nici nu mai era socotit un înotător, ci de-a dreptul o minune a lumii. Forma sa optimă a durat peste limitele obişnuite. În 1924, la Jocurile Olimpice de la Paris, obţine nu mai puţin de trei medalii de aur, în probele de 100 m, 400 m şi ştafeta de 4 x 200 m. Le adaugă una de bronz şi în turneul de polo pe apă. Devenise la fel de popular ca Nurmi, atrăgând atenţia asupra întrecerilor din bazine. Romancierul american Paul Gallico îl considera posesor al acelui rarisim dar ce se numeşte «star quality», acea însuşire care te duce la victorie chiar şi atunci când nu eşti cel mai bun.
Johnny însuşi obişnuia, ajungând la marginea piscinelor, să-şi întrebe concurenţii: «Ei, băieţi, astăzi cine vrea să fie al doilea?» Steaua aceasta impertinentă a strălucit şi la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice de la Amsterdam, în 1928. El a rămas cel mai rapid înotător din lume, câştigând proba de 100 m şi încă o medalie de aur la aceeaşi ştafetă de 4 x 200 m. Recordul său de 57,8 sec pe 100 m, stabilit în 1922, a stat neclintit în fruntea palmaresului lumii timp de 12 ani. De asemenea, recordul de 51 sec în cap pe 100 iarzi, înregistrat în 1927, n-a putut fi depășit până în 1944.
Ar trebui poate să amintim că pe vremea aceea înotătorii nu beneficiau de blocurile de elan la start, ci se cramponau cu degetele picioarelor de marginea colțuroasă a piscinei, că nu se bucurau de cordoanele de orientare de-a lungul bazinului şi că nu cunoşteau întoarcerile catapultate de astăzi cu ajutorul peretelui de beton. Un asemenea campion absolut, care a stabilit 67 de recorduri mondiale pe distanţe cuprinse între 100 de iarzi şi o jumătate de milă, care şi-a atârnat în panoplia personală cinci medalii olimpice de aur, care n-a pierdut nici o cursă în stil liber timp de zece ani — un asemenea campion nu mai putea fi înscris în Statele Unite pe foile de concurs, în 1929, din cauza vârstei.
Bachrach i-a propus, și el a acceptat, să treacă la profesionism, semnând un contract săptămânal de 500 de dolari, doarca să facă publicitate unor modele de costume de baie.
Abia pe urmă l-a luat cinematografia. În 1932, casa Metro-Goldwyn-Mayer îl distribuie în filmul «Tarzan, omul-maimuță». Johnny Weissmuller a fost primul Tarzan vorbitor, deşi pentru asta nu i se cerea nici o dexteritate actoricească; partea sa de dialog era de genul «Eu, Tarzan — tu, Jane» şi apoi sunetul era postsincronizat. Aşa-i vorbea actriţei Maureen O’Sullivan, şi iar lansa strigătul junglei, faimosul răcnet de zeci de decibeli pe care astăzi nu mai poate să-l repete.
A turnat 18 filme cu Tarzan, a cucerit celebritatea sălilor întunecate, dar a intrat în angrenajul inextricabil al Hollywood-ului, din care puţini ies teferi moralmente şi materialiceşte. Standard de viaţă foarte costisitor, mai multe divorţuri la fel de scumpe, unele investiţii nu totdeauna norocoase şi banii s-au scurs printre degete. Un om care s-a supus timp de 26 de ani rigorilor vieţii sportive a găsit prilejul să se răzbune.
Şi-a cumpărat o vilă la Beverly Hills și maşini rapide, a avut soţii frumoase, cum a fost actriţa mexicană Lupe Velez. Apoi a început să mănânce prea mult şi mai ales să bea prea mult. După primele trei filme, casa MGM a înscris în contract şi clauza greutăţii corporale obligatorii. Surplusul de un kilogram se amenda cu 2.000 de dolari.
Cine putea crede într-un Tarzan obez? În tinereţe a fost într-adevăr impozant, cu statura sa de 1,90 m, cu umerii uluitor de laţi, cu braţele neobişnuit de lungi, ca şi picioarele musculoase, dar zvelte, cu un piept bombat peste care trona un cap frumuşel, inspirând simpatie. Nu era lipsit nici de umor. Atunci când cineva s-a minunat, în timpul unei filmări, cât de nepăsător stă pe spinarea unui hipopotam, Johnny a răspuns: «E mai uşor să-l călăreşti decât să-i pronunţi numele!»
Timp de 16 ani, până în 1948, l-a încarnat pe Tarzan, apoi a fost pus să se îmbrace în costum de vânător şi să-l joace pe Jungle Jim, rol care se potrivea mai bine fizicului său tot mai rubicond. Şi-apoi, într-o zi, n-a mai putut să-şi prelungească contractul cu studiourile de filme. Contul în bancă s-a micşorat simţitor, au început încurcăturile financiare şi Johnny şi-a dat curând seama că faima e frumoasă, dar insuficientă pentru a putea trăi cumsecade.
Pe urmă, a venit whiskyul… A încercat de toate, fără prea mult succes. A făcut publicitate, prin filme de televiziune, pentru alimente, piscine publice, vitamine, care toate poartă numele său. În ultima vreme vindea bănci de masaj care se numesc «Johnny Weissmuller’s American Massage Products».
A făcut pe băieşul la o piscină din Los Angeles, pentru o leafă mică, bazându-se mai mult pe bacşişurile grase care i se vârau în buzunarele halatului, după cum relata Curt Riess în «Sport» Zürich.
Biografia sa autorizată poartă titlul «Apa, lumea şi Weissmuller», iar pe supracopertă scria: «Victoriile mele în apă, înfrângerile pe care le-am suferit pe uscat».
A fost timp de 40 de ani un fenomen, omul de acţiune, făptura naturii. În 1950, o anchetă a agenţiei «Associated Press» l-a declarat cel mai mare înotător al primei jumătăţi de secol. Pe coperta albumului de discuri al Beatles-ilor, fotografia lui stă alături de a Marlenei Dietrich, a lui Aldous Huxley și a lui D.H. Lawrence. Din când în când era eroul câte unui festival Tarzan.
«Lumea nu mă uită, spunea el, pentru că eu am fost un atlet care n-avea nevoie să se prefacă, aşa cum se întâmplă cu majoritatea actorilor».
*** Flacăra, 5 iunie 1971
Johnny Weissmuller, sportivul născut în Banat, a fost căsătorit de cinci ori. Bobbe Arnst, Lupe Vélez, Beryl Scott și Allene Gates, primele patru partenere, mai mult i-au încurcat viaţa, după cum povestea chiar el. Cea de-a cincea soţie şi ultima, Maria Gertrude Baumann, părea să-i fi adus liniştea mult dorită, iar slujba de reprezentant al unei firme specializate în piscine o oarecare prosperitate. Show-urile din Las Vegas, în care campionul se străduia să-l reînvie pe Tarzan, i-au şubrezit însă starea de sănătate şi, în 1974, a suferit un atac cerebral. Sfătuit de medici, Johnny s-a mutat la Acapulco, dar o tromboză cerebrală (urmată de o tracheotomie) l-a silit să-și petreacă ultimii ani ai vieţii într-un scaun cu rotile. În dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1984, inima lui Tarzan a încetat să mai bată, doctorii au trecut în dreptul diagnosticului edem pulmonar, dar agenţiile de presă nu s-au sfiit să transmită că Johnny Weissmuller a murit de bătrâneţe şi singurătate.
“Weissmuller a murit, zic comentatorii, de inimă rea. Lovitura de graţie i-a dat-o fiul său, care a vândut — i-a vândut — strigătul autorilor unui film de animaţie — vai! — pornografică. Tatăl care îşi câştigase gloria vânzând iluzia unei lumi mai pure n-a putut să suporte această maculare. El, căţărătorul, el, zburătorul pe liane de cauciuc, ştia, desigur, că paradisul din filmele lui era iluzoriu. Dar se pare că Tarzan ştia că nici măcar paradisul fictiv, nici măcar paradisul de mucava nu trebuie pus la mezat”, consemna revista Cinema la dispariția lui.
Surse:
Realitatea ilustrată, 1932, 1934, 1937
Flacăra, 1971
Cinema, 1984
