HomeVizionariiMuzicieniNae Leonard, prințul operetei: Foamea neagră (Partea a II-a)

Nae Leonard, prințul operetei: Foamea neagră (Partea a II-a)

Leonard
DS TW

De la Buzău, Leonard a venit la Bucureşti pe la 1900. Băiatul venea cu o mare încredere în talentul său. E acea încredere ce se confundă, la artiştii de rasă, cu pasiunea pentru arta lor. Ei nu pot să facă în viaţă altceva decât să acţioneze convergent spre realizarea idealului lor de artă, căruia îi subordonează orice altă activitate, orice interes, viaţa chiar. Soarta lui Leonard era trasată. Din făgaşul ei nu mai putea ieşi.

Personalitatea lui se amplifică cu o nouă influenţă: impresia covârşitoare pe care i-o face Capitala. E aceeaşi impresie, în cadrul sensibilităţii specifice fiecăruia, pe care o simte Rimbaud, sosind din provincie la Paris, sau Bacovia sosind la Bucureşti, din oraşul său provincial, într-o noapte de iarnă.

Leonard simţi, ca toţi desţeleniţii aceştia, existenţa unei lumi nebănuite, o lume nouă, ameţitoare, de lumină, de veselie exuberantă; o frenezie îl cuprinde pe când vagabondează prin furnicarul de oameni, un fel de exaltare citadină pe care nu o dau decât oraşele mari.

Tot astfel, Bacovia, sosind la Bucureşti într-o noapte de Crăciun, se oprise în faţa vitrinelor luminoase de pe Calea Victoriei, improvizând:

Pantofi de aur expuşi in vitrină,

Veţi sta sub dantele în nopţi de baluri

Şi’n ale valsului leneşe valuri,

Veţi râde prin săli, potop de lumină…

Aceeaşi vagă aspiraţie spre sălile feeric iluminate, spre luxul de mare artă al Capitalei de odinioară, spre valsul cu leneşe valuri, spre toată această sentimentalitate uşor exaltată a lumii de ieri o simte şi Leonard sosind în Bucureşti. Fireşte, o simte în felul său, căci firea sa ar fi respins un final deprimant cum este al poemei de mai sus. Dimpotrivă, acea aspiraţie spre lumină de sărbătoare şi ameţire în valuri de vals devine la Leonard frenetică, impetuoasă…

Într-adevăr, la Bucureşti băiatul îşi modifică foarte mult firea. Sfios, melancolic, în copilărie, mediul Capitalei şi efervescenţa pubertăţii îi dau o strălucire mai vie a ochilor, trăsăturile sale se virilizează, frumuseţea lui se accentuează, prinzând un caracter de forţă.

Un dor intens de viaţă îl cuprinde. Vrea să simtă şi el veselia vieţii, plăcerile ei. Sentimentalitatea lui nativă devine un avânt romantic către iubire şi artă. De acum, marea tragedie a vieţii lui va avea să se brodeze, din firele de aur ale geniului şi iubirii, pe fondul acestei sentimentalităţi romantice, avântată…

Tatăl său, mutându-se la Bucureşti, Leonard e dat aici în îngrijirea unei bunici bătrâne. Bunica era mama soţiei a doua a lui Constantin Nae, tatăl lui Leonard. Numele băiatului era Leonard Nae, dar, de multe ori, numele său avea să fie confundat cu pronumele. În adevăr, mulţi îi spuneau “Nicule”, deşi “Leonard” era numele său de botez și nicidecum un pseudonim.

LEONARD… Nume, parcă, predestinat… Carolina Schaefer, femeia care îl adormea cântându-i melodii stranii i-a dat numele acesta… Există parcă între nume și destinul omului o legătură subtilă, inefabilă…

Dar bunica muri. Leonard fu atunci internat la Ottescu, învăţa la liceul Mihai Viteazu.

Modestul funcţionar de la căile ferate făcu grele jertfe băneşti ca să-şi ţină băiatul la liceu. El plătea cu 600 de lei internarea băiatului, ceea ce era o sumă importantă pe vremurile acelea.

Leonard era un element foarte preţios în fanfara liceului şi în cor. Leonard iubea teatrul, dar educaţia severă ce primise în copilărie şi sfiiciunea sa înnăscută nu i-ar fi îngăduit niciodată să părăsească liceul şi să fugă cu o trupă oarecare în turneu, dacă…

Acest “dacă”, asupra căruia ar fi inuman să stăruim, formează marea răspântie din viaţa lui Leonard, e acel “brânci” ce i-a dat soarta, scoţându-l din potolitul mediu burghez ca să-l arunce în mizerie, în aventură şi teatru.

Nu din proprie iniţiativă, nu dintr-o impulsie de artist boem a fugit Leonard la trupa lui Poenaru. Ci soarta l-a azvârlit în aventură.

Într-adevăr, el împărtăşea toate iluziile şi planurile lui de viitor lui Maximilian. Există un paralelism perfect şi emoţionant între viaţa acestor doi artişti de rasă. Până când Leonard ajunse în clasa Vl-a de liceu, nici vorbă nu a fost de vreo intenţie de a părăsi liceul.

Leonard se prepara ca să intre la Conservator. Voia să urmeze mai întâi cursurile Conservatorului şi apoi să se facă actor. În scurt timp, el învățase Despot Vodă.

— Vreu să mă prezint cu monologul din Despot Vodă la Conservator, spunea el lui Maximilian.

Şi-i declama acest monolog pe care-l studiase în toate amănuntele şi nuanţele.

Soarta nu a îngăduit însă lui Leonard să apuce această cale normală, ci a vrut să-l formeze la şcoala vieţii.

Era prin clasa a treia de liceu când se dădu o reprezentaţie şcolară la Edison, unde a fost pe vremuri Teatrul Modern.

Leonard joacă un rol de comic în comedia muzicală “Proza”, cu libretul de Nicu Ottescu şi muzica de fratele său, Nona Ottescu.

Băiatul, după serbarea şcolară de la Buzău, obţinu un al doilea succes. De data aceasta, însă, privirile femeilor din sală erau mai puţin materne şi mai mult languroase, iar câţiva bărbaţi de teatru remarcara talentul elevului. Asistaseră astfel, întâmplător, la reprezentaţie, Al. Davila şi Nicu Poenaru, directori de teatru, în plină celebritate pe atunci.

Davila chemă pe Ottescu într-un antract şi-l întrebă:

— Al cui e băiatul acesta?

— E o rudă a mea.

— Să ştii că are voce, are aur în gât! Trebuie să-l facem artist. Teatrul românesc nu poate să piardă un astfel de talent.

— Se opune familia… Şi apoi e mic.

— Câţi ani are?

— Vreo 14…

— Cam mic….

Nicu Poenaru afirmă aceeaşi admiraţie pentru artistul precoce. Am spus că tatăl lui Leonard a fost în tinereţea sa mecanic. Ei da, mecanic pe locomotivă, o meserie grea, înnobilată de marea muncă şi atenţia veșnic trează.

Nae Leonard

Dar Constantin Nae era un mecanic aparte. Mai întâi, era de o eleganţă proverbială. Se suia pe maşină în redingotă… Gustul şi eleganţa înnăscută a lui Leonard sunt, evident, de natură ereditară.

Când nu era la serviciu, mecanicul se purta extrem de îngrijit şi avea maniere alease. Maximilian, în care instinctul actoricesc se trezise tot atât de timpuriu ca şi la Leonard, imita gesturile elegante ale mecanicului. Constantin Nae ţinea obiectele cu două degete şi cu degetul cel mic veșnic depărtat în sus, ca şi când s-ar fi ferit să nu se murdărească pe mână… El înaintă repede în administraţia căilor ferate. Era un om priceput, nu lipsit de o distincţie înnăscută şi iubea pe atunci viaţa trăită mai larg, mai omeneşte. Casa lui era frumos aranjată, Leonard era totdeauna foarte bine îmbrăcat.

Ducea poate o casă care făcea impresia că e mai presus de puterile lui. El trecu însă printr-o dureroasă criză şi nu mai putu să-şi ţină copilul la internat. În acest timp, Leonard simţea, din ce în ce mai puternică, atracţia către teatru. Era o sărbătoare sufletească pentru el când se putea duce la teatru, ca să asculte pe artiştii de pe atunci.

După reprezentaţia de la “Edison”, dorinţa sa de a munci serios, pentru desăvârşirea talentului său, spori.

Criza prin care trecu familia sa îl obligă să nu mai urmeze liceul mai departe şi să renunţe la dorinţa de a intra în Conservator ca să-şi perfecţioneze talentul.

Ce era de făcut?… Rămas singur pe străzile Capitalei, lui Leonard îi trebuia o salvare imediată. De unde ar fi putut aştepta mântuirea, dacă nu de la zeiţa căreia el îi închinase toate visele lui? Această zeiţă era Arta.

Pe Poenaru îl cunoştea mai de mult, dintr-o vară, când îl văzuse la unchiul său, la Botoşani. Poenaru avea pe atunci trupa de teatru care mergea mai mizerabil decât toate. Pe această trupă puse ochii Leonard… Nu era pregătit pentru viaţă, nici măcar pentru arta lui nu era pregătit…

Era un idealist, cu un fond de emoţionantă, de copilărească blândeţe şi naivitate, care nu s-a dezminţit toată viaţa. La “Cooperativa”, unde e azi “Elysée”, ceruse lui Poenaru să-l angajeze. Nicu Poenaru începu să râdă: Leonard era un copil… Dar copilul acesta ţinea morţiş să intre în teatru. Şi, într-o bună zi, fugi la Focşani, unde Poenaru plecase cu trupa în turneu.

În trupa lui Poenaru, Leonard a debutat ca figurant. Trei săptămâni cântă în cor, fără ca nimeni să-i remarce vocea caldă şi numai întâmplător i se dă un rol de bătrân, în care obţine un mic succes. Primul său angajament fu de doi lei pe zi, dar trupa, fiind în deficit, nu primea decât 25 de bani.

La o săptămână după intrarea lui Leonard în trupă, sosi Niculescu-Basu. La Focşani, Leonard pătrunse astfel într-un mediu de buni artişti, dar care nu reuşiseră să-şi valorifice talentul. Tot acolo, cunoscu el pe N. Vermont, sufleurul Operei, şi pe “maestrul Bărcănescu”, fost capelmaistru, care avea să joace un rol destul de însemnat în viaţa operetei româneşti.

De asemenea, mai făceau parte din trupă Băjenaru, tenorul Klein, Răiciulescu… Iar ca elemente feminine, trupa avea primă subretă pe Leontina Ioanid, apoi venea Pepi Mohot şi Margareta Dan. Leonard e impresionat de la început de vocea deosebită a Margaretei Dan.

El se simţi la început stingher în mediul acesta. Viaţa actorilor era un fel de boemă diametral opusă vieţii burgheze în care fusese crescut noul tenor. O lovitură neaşteptată a soartei îl făcuse să ia drumul turneului, drumul pribegiei… Şi numai marea lui pasiune pentru arta sa l-a putut face să suporte mizeriile covârşitoare ale acestei vieţi.

Leonard

Hainele i se uzară în scurt timp. Mâneca roasă în cot îl durea ca o rană pe tânărul acesta ce avea eleganţa în sânge. Toate durerile fizice, foamea, frigul din odăi, duhoare de hotel nu însemnară nimic pe lângă durerea morală de a se vedea vagabondând în zdrenţe, ca un cerşetor.

În seara debutului, nu avea pantofi. De altfel, în toată recuzita trupei și cea personală a actorilor nu se găsi nicio pereche de pantofi.

— Taie-ţi ghetele!

— Păcat de ele!…

Dar şi ghetele erau ferfeniță. Le întoarse partea de sus spre interior şi făcu astfel din ele pantofi.

Nimic nu l-a îndurerat mai mult pe Leonard decât ridicolul acestei transformări…

În toamna anului 1903, Leonard a intrat în trupa lui Poenaru. În ianuarie anul următor, Băjenaru ia pe Maximilian la Iaşi. Turneul Poenaru soseşte de asemenea la Iaşi, unde cei două prieteni se întâlnesc.

Poenaru, directorul lui Leonard, era un actor bun şi un mare cântăreţ. Dar nu era un director activ. El făcuse parte din trupa lui Marinescu, unde se impusese ca un real talent. Dar în conducerea şi administrarea unei trupe nu se pricepea. Din această cauză, trupa lui Poenaru mergea foarte prost, iar actorii ce o compuneau trăiau într-o mizerie neagră.

Când Maximilian revăzu pe Leonard la Iaşi, s-a îngrozit de mizeria în care trăia acesta. Leonard locuia împreună cu alţi trei artişti într-o cameră mică de hotel şi anume cu Basu, Gheorghiu-Chioru şi Vanarache. În cameră nu era foc şi dormeau în frig, dârdâind toată noaptea. Nu aveau nici posibilitatea să-şi schimbe rufele. Sudoarea li se închegase pe cămăşi, care se făcuseră tari ca o scoarţă; când şi le scoteau şi le puneau pe scaune, cămăşile acestea rămâneau în picioare, păstrându-şi forma. Se întăriseră şi, pe alocuri, din cauza frecării aspre de această pânză întărită, pielea actorilor avea eroziuni roşii.

Ghetele ferfeniţă trebuiră aruncate şi Leonard umblă o iarnă cu galoşii în picioare, fără ghete.

Concuraţi de trupe cu mai mult succes, artiştii lui Poenaru şedeau nemâncaţi cu zilele. O neagră, desnădăjduită mizerie a turneelor provinciale…

Trupa lui Poenaru juca la Iaşi în sala Sidoli. Speranţele cu care venise în capitala Moldovei se spulberară de la început. Mizeria trupei creştea zi cu zi. Iarnă aspră, viaţa tragică. Actorii lui Poenaru nu putură să comunice publicului veselia operetelor ce jucau. Era lamentabil. Din cauza deficitului ce speria înspăimântător, sunt nevoiţi să facă mai mult “relache” decât să joace.

Soarta care-l prigonea făcuse ca, în acelaşi timp, să sosească la Iaşi turneul cu “Vagabonzii”, în care Lucreţia Brezeanu avusese la Bucureşti un succes formidabil. În timp ce Teatrul Naţional din Iaşi făcea săli pline cu “Vagabonzii”, la Sidoli începură reprezentaţiile companiei Goldenberg, care atrăgeau întreaga populaţiune evreiască.

Atunci a trăit Leonard cele mai grele zile din viaţa sa. Era în ianuarie, pe un ger care tăia respiraţia. Tenorul rămăsese de multă vreme fără niciun ban în buzunar. Lângă “Sidoli”, sub hotel “Rusia”, se afla restaurantul unei franţuzoaice, Madam Launey.

Poenaru reuşi s-o convingă să dea de mâncare pe datorie actorilor săi. O lună şi jumătate mâncară astfel artiştii, până ce Madam Launey ajunse în pragul falimentului. Ea nu-şi putea plăti furnizorii care-i retraseră creditul pe rând, astfel că actorii trebuiră să mănânce mai întâi fără pâine, apoi fără carne şi, în fine, fură alungaţi.

Două zile şi două nopţi a rămas atunci Leonard fără să mănânce nici măcar o coajă de pâine. Poenaru, plin de datorii, se afla el însuşi într-o situaţie disperată.

Leonard, cel mai tânăr din trupă, îşi ameţi în prima zi foamea, umplându-şi stomacul cu apă, ceea ce îi dădu un fel de friguri. Vagabondă deznădăjduit pe uliţele laşului, dârdâind din tot trupul. Dinţii îi clănţăneau cu zgomot şi ochii lui se aburiseră, stingându-şi strălucirea.

A doua zi de dimineaţă, se gândi să ceară cuiva ajutor, dar nu îndrăzni. În odaia hotelului, cu aerul stricat, un miros greu şi rece, un miros rânced, îl exaspera. Era o dimineaţă luminoasă de iarnă. Ieşi pe stradă, vagabondând fără ţintă. Pomii, văzuţi prin transparenţa de vitraliu a dimineţii, păreau, în răsăritul roşu, schelete de corăbii. Se sui spre Copou. Simţi senzaţia de somn şi frig în acelaş timp, o senzaţie specifică epuizării. Mirosul cald de pâine de la brutării îl ameţea, făcându-l să se clatine.

Albul zăpezii de pe jos îl orbise aproape. Pământul se învârtea cu el, se sprijini de grilajul unei case şi se închipui o clipă întinzând mâna, cerşetor…

Se scutură din tot trupul şi porni din drum, bolnav de foame şi de istovire.

Simţea în piept o durere îngheţată de câte ori aspira gerul. Spre seară, respiră tot mai greu, şuierător. Ochii lui tulburi puneau umbre inexistente, deformau obiectele. Noaptea, scuturat de friguri, plânse zgribulit sub paltonul rupt cu care se învelea, plânse încet, cu capul înfundat în perna cenuşie, ca să nu-l audă tovarăşii cu care dormea în acelaşi loc.

După două zile şi două nopţi de neodihnă şi nemâncare, căci frigul şi mirosul specific de sudoare rece al odăilor din hotelurile provinciale nu-l lăsau să închidă ochii decât relativ, iar chinurile foamei parcă răzbeau prin somnul său trudit, Leonard abia se mai ținea pe picioare la reprezentații. O mândrie ascunsă îl făcu să nu ceară nimic. Cât de mult trebuie să fi dorit să vadă pe Lucreţia Brezeanu în “Vagabonzii” ca să-şi poată înfrânge mândria şi să accepte ghetele de lac ale lui Maximilian! Le încălţă, se duse la teatru, suferi tortura îngrozitoare a ghetelor prea strâmte în picioarele lui degerate şi, când se întoarse, aproape îi veni rău.

— Ce ai, ești bolnav? îl întrebară actorii.

— Lasă că știu eu ce are, zise Poenaru. Și trimise să-i aducă un covrig, înțelegând că bietul tenor se îmbolnăvise de foame.

Leonard se bucură la gândul că va mânca. Dar primele îmbucături îl făcură să-i vie rău. Era bolnav. Stomacul lui, chinuit de foame şi ruinat de mâncările din imunde birturi, accepta capricios hrana.

Melancolia tenorului se accentua. Ca un automat, sta la control, în ger, sau lipea afişele pe stradă, cu găleata de cocă în mână şi bidineaua în alta.

Avea cu totul altă fire decât artiştii din jurul său şi această deosebire îl rodea în ascuns:

— De ce nu sunt şi eu la fel cu ceilalţi? De ce mi-e frică parcă să trăiesc, de ce mă frământă gândul la mizeria noastră când ceilalţi trăiesc atât de firesc în ea?…

Se simţea izolat sufleteşte, altfel decât ceilalţi şi ar fi vrut să fie la fel cu ei, nepăsător, senin, vesel…

E paradoxul tuturor celor ce ies din masa comună, al tuturor celor ce se deosebesc de cei mulţi. Aceşti oameni deosebiţi regretă că nu seamănă la fire cu cei mulţi, pe când masa regretă că nu e de fel cu ei.

Şi Leonard începu o luptă ciudată cu sine însuşi ca să ajungă “la fel cu ceilalţi”.

Într-adevăr, în trupa lui Poenaru el dobândeşte un fel de nepăsare de aparent boem, o veselie fictivă. O privire superficală ar fi putut presupune că Leonard îşi schimbase acum radical temperamentul, că nu mai păstrase nimic din melancolia duioasă a copilăriei lui.

Leonard începu să glumească, să afişeze o nepăsare vioaie, voia să pară “băiat de viaţă”, înveselind pe tovarăşi; era un fals boem. E ca o mască pe care i-a pus-o pe obraz poate însăşi sfiiciunea lui. E o atitudine ce se întâlneşte la generaţia lui, mai des decât s-ar crede şi care, în diverse variante, a sugerat chiar opere literare care s-au ocupat de această stare de suflet.

Era un copil fraged încă. Avea abia 16 ani când debutase în rolul acela de bătrânel ridicul. Cum ar fi putut să suporte mizeria de la Iaşi, ca un cinic matur, ca un cabotin rigid, fără nicio revoltă, fără clipe de sfâşietoare desnădejde?

Dar niciodată artistul acesta chinuit nu s-a gândit să părăsească teatrul pentru ocupaţiuni mai puţin vitrege. Burghezul lipsit de orice obsesie de artă nu poate să înţeleagă suportul moral care susţine pe astfel de artişti în toate împrejurările grele prin care trec. Pentru burghezul potolit, e o scădere imposibilitatea artistului de a face altceva în viaţă decât arta sa.

Dar Leonard înţelesese de mic că va fi legat pentru totdeauna de teatru, indiferent prin ce greutăţi sau triumfuri va trece. El vagabonda înfometat, ca un câine rătăcit prin Copoul troienit de zăpadă sau prin noroiul negru de pe Păcurari şi aştepta cu o încredere tainică succesul care avea să-l aducă în Capitala cu lumină multă, cu femei îndrăzneţe şi o veselie exuberantă.

Dar până atunci, a trebuit să mai pribegiască cu Poenaru prin ţară.

Nae Leonard

Trupa, în care începuse să i se recunoască talentul, se întoarse la Focşani, unde juca “Fetiţa dulce”, care făcea serie la Bucureşti.

Dar nenorocul urmărea pe Poenaru în orice oraș din țară ar fi poposit. Asociația lor se sparse peste o săptămână. Grigoriu formase la Bucureşti compania Oteteleşeanu şi angajase pe Maximilian, Basu şi Vermont.

La Focşani, rămase Poenaru, Leonard şi Gheorghiu. Ei fură nevoiţi să joace “numere” de muzic-hall”, la varietéul Regal, câştigând un leu şi cincizeci pe seară. Jucară o comedie, un act: Poenaru cânta o romanţă şi ceilalţi doar un cuplet la modă pe atunci, din “Vagabonzii”.

Tot cu Poenaru, Leonard joacă într-o iarnă aspră la Buzău, o operetă. Ca să facă economie de hotel, dormeau în teatru, făcându-şi paturi din decoruri.

În teatru nu se făcea foc. Se sculau dimineaţa dârdâind. Un junghi în piept săgetează uneori pe Leonard, în astfel de triste dimineţi, după nopţile în care frigul îi alunga somnul, istovindu-l. Febra îl făcea atunci să simtă respiraţia de gheaţă, trecând ca un sloi prin pieptul său înfierbântat. Ochii săi frumoşi, lăcrimau atunci de o sumbră disperare.

— Ce mai aştept de la viaţă? se întreba artistul.

Dar tinereţea învingea toropeala aceasta. Se simţia uneori atât de obosit încât bea alcool, ca pe un stimulent nervos şi tenorul aştepta… Nu ştia lămurit ce aşteaptă… o mântuire, triumful…

Din toată mizeria lui, murdăria trupească i-a rănit mai mult sufletul. Ce poate fi mai dureros decât conştiinţa că ai un trup tânăr şi frumos ca o plantă rară, să simţi înăscută nevoia purităţii şi a eleganţei, şi totuşi mizeria să te condamne la murdărie?… În frigul camerelor de hotel, fără foc în toiul iernii, trupul i se crispa la gândul contactului cu apa rece. La Buzău, în turneu, rămăsese cu o singură cămaşă, pe care o purta pe el. Venitul mic îl forţase să scoată spălatul rufelor din bugetul său. Cu Poenaru, într-o iarnă, s-au dus la râu, s-au dezbrăcat au spart gheaţa, s-au îmbăiat şi şi-au spălat cămăşile… Aşteptară apoi până ce vântul le uscă rufele spălate…

A fost ca un botez al Vieţii… Era în oraşul în care se suise pentru prima oară pe o scenă. Pe aceeaşi scenă dormea acum, învelit cu pânza decorurilor, în nopţile de iarnă, când vântul şuiera la ferestre, violent până la artificialitate, cum şuieră în dramele lui Delavrancea.

De pe aceeaşi scenă, se înclina acum în faţa publicului, aşa cum, la serbarea din clasa IV-a primară, se înclinase ca în faţa Destinului ce i se preciza…

Leonard cerea mereu lui Poenaru să-i dea voie să-l dubleze în “Vânzătorul de pasări” şi “Pericola”. Poenaru se codea. În fine, acceptă.

Iar după reprezentaţie, îl chemă la el, îl înjură cordial, îl bătu pe umeri cu entuziasm și-i spuse sărutându-l sonor:

— Bravo, băiete, ai să ajungi departe! Să știi de la mine: a ta e lumea de acum!…

*** Realitatea ilustrată, 1929, Sandu Vornea, Viața romantică a lui N. Leonard

 

Puteți citi și:

Nae Leonard, prințul operetei: Copilăria (Partea I)

DS TW
No comments

leave a comment