“Înaintaşii mei se trăgeau din Transilvania şi, din varii motive (economice, religioase, naţionale), trecuseră munţii şi, fiind oameni harnici, întemeiaseră o localitate nouă (Chiojdeanca – un nume care trimite, după câte se pare, la un cuvânt maghiar care înseamnă „stâncă“ sau „piatră“…). Erau moşneni, adică oameni liberi, „cu moşie“ sau, cum am citit eu într-un act de punere în posesie rămas de la bunicul meu, Radu Simion (născut în 1850), aveau „o sfoară de pământ“. Există o monografie despre această aşezare subcarpatică scrisă, la începutul secolului al XX-lea, de Andrei Rădulescu, vecinul şi rudă apropiată a bunicului meu. Acesta a făcut studii juridice şi între 1946-1948 a fost Preşedintele Academiei Române… Un om eminent. El descrie în amănunţime viaţa acestor „moşneni” bine chivernisiţi, cu reguli stricte de viaţă, legaţi între ei, statornici, ambiţioşi dar nu în forme brutale, dornici să-şi facă un rost în viaţă. Critica literară nu intra, se înţelege, în preocupările lor. Aveau alte griji. Critica literară a devenit pentru urmaşul lor, adică pentru mine, o preocupare şi, poate, o vocaţie, mai târziu, în timpul studiilor mele liceale la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” şi apoi, la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploieşti. Pe aici trecuse şi Andrei Rădulescu de care am vorbit înainte (în paranteză vă spun că acest ilustru personaj mi-a terorizat, fără să ştie, copilăria, îmi era dat mereu ca model suprem, de neatins)… L-am cunoscut târziu, în timpul studenţiei mele: un om prietenos, blând, sfătos, nostalgic; conducea un mic colectiv de cercetători care studiau vechiul drept românesc…
M-am împăcat definitiv cu el după 1998 când, prin voia destinului, am devenit eu însumi preşedintele Academiei Române şi am descoperit în arhivă că timp de multe decenii (înainte de a fi preşedintele Academiei fusese 13 ani ales vicepreşedintele Academiei Române) pusese în ordine toate actele de proprietate ale înaltei instituţii. Atât de temeinic, juridic vorbind, încât ne-a fost relativ uşor să recuperăm aproape 10.000 de hectare de pământ… Mă opresc aici.
Părăsesc „spaţiul natal”, deşi el nu m-a părăsit niciodată pe mine. Mi-am adorat tatăl şi, cum am scris odată, tot ce am făcut am făcut cu gândul la el şi, într-un anumit sens, pentru el. A trăit 92 de ani şi a reprezentat pentru mine un model moral. Mă despart dar, la acest punct, de spiritul veacului XX care, cum ştiţi, a ucis instituţia paternităţii. Rău a făcut…
Nu mai ştiu unde am publicat prima recenzie (cred că în „Tribuna“ de la Cluj), dar am început să scriu cu oarecare regularitate la începutul anilor ’60 în „Contemporanul“ lui George Ivaşcu şi, apoi, timp de aproape 30 de ani, în „Gazeta literară“, devenită, în 1968, „România literară“ (condusă, aceasta din urmă, de Geo Dumitrescu). Climatul literar? O istorie întreagă. Nu cred că am starea de spirit bună pentru a o reconstitui. Eram un tânăr şomer şi literatura a fost pentru generaţia mea colacul de salvare. Ne-am agăţat de el ca un copil de poala mamei, cum zice Al Al. Philippide într-un vers, şi am reuşit să supravieţuim. Acest fapt este esenţial. Restul este nu literatură – ci o existenţă încurcată, puţin noroc, multă ambiţie de a nu rata, suficientă disperare, enorm de multă iluzie de om tânăr convins că critica literară nu poate să dispară (cum îi spusese profesorul său, Tudor Vianu) înainte ca el să poată să se afirme… Orgolii, reverii, închipuiri de tânăr intelectual care, într-o istorie rea, cât se poate de rea, nu voia cu niciun chip să renunţe la ceea ce i se părea esenţial pentru el. Ca să-l parafrazez pe Malraux, voiam şi eu să transform existenţa mea într-un destin. Scuzaţi vorba mare şi nesăbuită. Când eşti tânăr, ideea de destin îţi dă mereu târcoale…
Anii ’60 au adus, să nu uităm, o schimbare importantă în lumea românească, inclusiv (sau în primul rând) în literatură. Pe la mijlocul deceniului, când am debutat editorial cu o carte despre proza lui Eminescu, ceva se modificase în interiorul sistemului politic. Sistemul devenise mai relaxat. Apăruse o generaţie nouă de poeţi şi prozatori, iar noi, criticii tineri, începusem să gândim şi să scriem altfel decât cei dinaintea noastră: întoarcerea la marile modele (modelele autentice) ale literaturii şi criticii literare a constituit primul pas… Ierarhiile literare (false) au început să se clatine…”
***Fragment din interviul acordat de Eugen Simion lui Iulian Boldea (publicat în revista Vatra, 2009)
„Dispare gustul pentru literatură? Nu cred să se întâmple acest dezastru. Ar însemna ca omul să renunţe la una dintre cele mai mari şi mai puţin costisitoare plăceri. Şi la un instrument fin şi eficient, cu bătaie lungă, de formare şi îmbogăţire a spiritului său. Lectura, s-a spus, este un viciu nepedepsit. Lectura ca exerciţiu de perfecţionare şi întreţinere, lectura ca terapeutică a fiinţei, lectura ca solitudine gânditoare, bucuroasă, creatoare. Cine renunţă la lectura cărţilor candidează, am impresia, la barbarie. (…)
Este literatura în criză? Literatura e de mult timp şi va fi totdeauna în criză, poate până la sfârşitul istoriei. Paradoxal este că literatura bună ştie să tragă un folos din această criză în care s-a născut şi în care se tot pregăteşte să moară, poate valorifica eşecurile, căderile, scepticismul ce-o înconjoară, revoluţiile ce-o dezechilibrează sistematic, fantasmele ce-o slăbesc, răul de existenţă şi răul de sine (răul de literatură), ideologiile represive; literatura poate valorifica până şi propria uzură, mai puţin dacă îşi pierde raţiunea de a fi, dacă ia în serios ideea inutilităţii sale şi nu mai este în stare să-şi propună nimic. Nu-i rămâne, atunci, decât să ia în deriziune şi să-şi organizeze, ceremonios, sinuciderea. Este literatura bolnavă, moare literatura? Se pregăteşte de mult timp, se stinge, ca regele lui Eugene Ionesco, dar nu moare, a prins gustul asfinţitului, a descoperit că într-un crepuscul fastuos poate să-şi regenereze forţele pentru a duce la capăt ceea ce a început… Să-şi regenereze energiile interioare, dar cum?
Mircea Eliade zicea, cu trei-patru decenii în urmă, că literatura se va însănătoşi prin infuzia de mituri. Această idee revine, azi, în forţă. Trebuie să redăm omului dimensiunea lui spirituală, zice un reputat filosof al culturii; este un mod de a-l salva şi de a salva, în acelaşi timp, literatura care poate muri de prea multe rafinamente formale”, spunea Eugen Simion în 2009”.
*** Fragment din discursul „Literatura și epoca incertitudinilor”, Eugen Simion, 2009
Eugen Simion s-a născut pe 25 mai 1933 și a încetat din viață pe 18 octombrie 2022.
Surse foto: Academia Română, Muzeul Național al Literaturii Române
