Născut pe 15 mai 1845 la Ivanivka, lângă Harkov, Ilia Ilici Mecinikov a fost fiul ofițerului Ilia Ivanovici, colonel în Garda Imperială și urmaș al lui Iuri Ivanovici Milescu-Spafarii, care era nepot al diplomatului și călătorului moldovean Nicolae Milescu. Tânărul a devenit student al Facultăților de Ştiinţe Naturale, Fizică şi Matematică și, în anii petrecuți la Universitatea din Harkov, a împrumutat un microscop de la unul din profesorii săi şi a publicat, la vârsta de 18 ani, prima lucrare ştiinţifică.
Cea de-a doua sa soție, Olga, scria în 1921 în volumul “La Vie d’Elie Metchnikoff” (Librairie Hachette, 1920, Paris): “Mecinikov a fost un copil foarte impresionabil, îi era frică să rămână singur într-o cameră seara. Era foarte iubitor de muzică. Dragostea de ştiință se deşteptă în el foarte de timpuriu şi fu observată şi cultivată de un învăţător al fratelui său mai mare. La 8 ani îl vedem făcând cursuri de botanică fraţilor săi şi altor copii cărora le împărţi banii ce-i căpăta, pentru a-i stimula să urmeze cursul.
La 11 ani, era să plătească cu viaţa această dragoste de ştiință, fiind aproape să se înece într-un lac în care voia să pescuiască hidre. La 15 ani, cunoscu ființele microscopice, care făcură asupra lui o impresie profundă. Mai târziu, în fine, dădu la lumină o întreagă serie de lucrări de zoologie şi embriologie, stabili raporturi de înrudire necunoscute până la el între anumite specii și făcu cercetări de mare valoare asupra digestiunii intracelulare. Aceste din urmă îl conduseră la descoperirea fagocitozei, care-l făcu cunoscut în lumea medicală. Se știe că sub acest nume se înțelege înglobarea şi digestiunea de către celulele organismului a microbilor, resturilor celulare, etc. Fenomenul inflamaţiunii putu astfel să fie privit sub o lumină nouă. Cercetări de mare valoare sunt de asemeni acele referitoare la mecanismul bătrîneţei şi raporturilor ei cu infecţiunile şi intoxicaţiunile în bună parte provenite din putrefacţiunile intestinale”.
Tânărul a devenit cel mai pasionat „vânător” de microbi şi, după cum relata dr. Gheorghe Badiu, “după o muncă intensă a avut marea revelaţie, când într-o zi alergă în grădină, luă câţiva spini de măceş şi-i înfipse în corpul linei stele de mare, transparente ca cleştarul. Mare i-a fost bucuria când a doua zi văzu că în jurul fiecărui spin se strânseseră o mulţime de celule migratoare, care nu erau altceva decit leucocite (globulele albe ale sângelui) şi care veniseră să „mănânce” intruşii. Procesul acesta de „mâncătoare de microbi” a fost denumit fagocitoză, de la cuvântul grecesc „fagein”, care înseamnă a mânca”.
La vârsta de 19 ani, Mecinikov şi-a terminat studiile la Universitatea din Harkov, la 30 de ani era deja binecunoscut ca savant şi, datorită marelui său talent de conferenţiar, a devenit renumit ca profesor.
Contribuţia de necontestat a savantului în domeniile biologiei, zoologiei şi embriologiei a fost urmată, în ultima perioadă a vieţii, de studierea fenomenului îmbătrânirii.
Savantul rus și-a desfășurat aproape întreaga activitate ştiinţifică la Institutul Pasteur din Paris și este considerat astăzi creatorul școlii de microbiologie şi imunologie.
Tot Mecinikov a emis ipoteza că fenomenele de arterioscleroză şi de viscero-scleroză (scleroza organelor) sunt datorite unei resorbţii de substanţe toxice care se produc la nivelul intestinului gros, unde se găsesc nu mai puţin de 128.000 de miliarde de microbi (Strassbourgher). Mecinikov îşi sprijinea afirmaţiile pe faptul că există unele păsări fără intestin gros care au o longevitate excepţională și recomanda cu insistență cura cu iaurt ca mijloc de prelungire a vieții (el însuși consumând în ultimii 18 ani ai vieții iaurt preparat după o rețetă proprie).
În anii ’20, Revue d’Hygiene își sfătuia cititorii: “După Mecinikov, lupta contra bătrâneţii este posibilă, deoarece cauzele principale ale îmbătrânirii premature sunt: alcoolismul, intoxicaţia cronică produsă prin microbii intestinali şi bolile infecţioase, în frunte cu sifilisul.
S-a calculat că în fiecare zi omul normal elimină 30 – 50 miliarde microbi. În intestinul gros se înmulţesc microbii, adevăraţi microbi ai putrefacţiei, care produc substanţe toxice ce slăbesc celulele nobile. Cei mai periculoşi microbi sunt bacilii perfrigen şi coli.
Reacţia alcalină a intestinului favorizează dezvoltarea microbilor; reacţia acidă o încetineşte. Din această cauză, Mecinikov a ajuns la concluzia să facă acid mediul intestinal, prin ajutorul acidului lactic, și, în acest scop, a recurs la introducerea în intestin a microbilor vii, care produc acid lactic.
El recomandă iaurtul obţinut cu bacilul bulgar, la care adaugă un microb nevătămător, streptocolul laptelui. Bacilul bulgar este un adevărat ferment lactic ce transformă lactoza, zahărul laptelui, în acid lactic, producând o însemnată aciditate.
Iaurtul trebuie să se prezinte sub forma unei mase omogene, compacte, în care cuţitul sau lingura să lase o urmă netedă, prin care să nu transude o cantitate exagerată de zer. Trebue să aibă gust uşor acid şi răcoritor, să conţină bacilul bulgar şi streptocolul laptelui, fără alte impurităţi.
Iaurtul este şi remediu, şi aliment și este uşor digestibil. Graţie acidului lactic, activează secreţiile gastrice, deci şi pofta de mâncare. Nu conţine alcool; se poate prepara în casă şi aciditatea se poate opri la intensitatea voită”.
În perioada interbelică, revistele de popularizare științifică, îmbrățișând ideile medicului, ofereau zeci de rețete de preparare a iaurtului: “În fiecare ţară există gusturi specifice şi laptele este consumat sub diferite forme. În ţările din Peninsula Balcanică, laptele, vara, este consumat foarte mult sub forma de iaurt. Mai ales vara iaurtul are o mare căutare pe piaţă şi este un aliment igienic pentru zilele cu arşiţa dogorâtoare. Iaurtul se face din lapte de oaie, bivoliţă şi vacă. Laptele de oaie dă cel mai bun şi cel mai gras iaurt, dar, având un miros specific, se obişnuieşte să se amestece pe jumătate cu lapte de vacă. Laptele de bivoliţă dă iaurt gustos, puţin dulceag, foarte plăcut la mâncare.
Laptele din care dorim să se facă iaurt îl fierbem încet, cu precauţie să nu se ardă şi să capete miros de afumat. Când laptele a scăzut la ¾, se pune în vasul unde dorim să îl facem iaurt, de preferinţă un castron de porţelan. Iaurtul se poate face şi în pahare, în porţii de un sfert şi jumătate de litru, de unde se poate consuma de-a dreptul. Cu cât laptele este făcut în vase mari şi în cantităţi mai mari la un loc, cu atât este mai gustos.
În cameră, la un loc ferit de curent, se face un culcuş cu ajutorul unei haine vechi sau unei pături subţiri, unde se aşează castronul cu lapte. Se lasă să se răcească până la 30—40 gr. C. (să fie atât de cald cât să putem să ţinem degetul în lapte). Din laptele aşa răcit, se ia jumătate pahar, se pune în el maiaua de iaurt, în proporţie de o lingură de supă maia de iaurt pentru 1 kg., se amestecă bine şi se toarnă pe marginea castronului cu lapte. Castronul se acoperă, se înveleşte şi se lasă în repaus 3-4 ore. Vara, iaurtul se prinde mai uşor; iarna, se prinde mai greu, de aceea trebuie potrivită căldura prin învelirea mai groasă sau mai subţire a vasului. Dacă se ţine mai mult timp acoperit, iaurtul devine acru. Când laptele s-a prins, îl dezvelim şi îl punem în frigorifere sau într-un loc răcoros. Cu cât laptele se ţine la rece şi curat, cu atât poate să ţină mai mult timp, nu se acreşte şi are o aromă şi gust plăcut.
Iaurtul bine prins este o pastă gelatinoasă şi numai după răcirea lui, după 12 ore de la plămădeala laptelui, se poate consuma. Când e reuşit, iaurtul este gras şi, când se pune în farfurie, se ţine şi este bine legat. Din lapte bun, curat, bine fiert şi cu malaua proaspătă se face iaurt bun care nu lasă zer. Când laptele este slab şi nu este suficient fiert, iaurtul poate fi păstrat 2-3 zile fără să se strice, dar în acest caz nu este bun de plămădeală. Vara este recomandabil să se consume iaurt de 12-24 ore, când este mai gustos.
Maiaua de iaurt nu este altceva decât iaurt procurat din comerţ. În Bulgaria, Institutul zootehnic produce culturi pure de bacili selecţionaţi. După studiile făcute în laborator, s-au determinat mai multe forme de bacili. Învăţatul rus Mecinikov a determinat o formă de „Bacillus Bulgaricus”, care, după cercetările mai noi, este specific iaurtului din lapte de oaie. Iaurtul se recomandă pentru unele maladii şi este o hrană sănătoasă a tuturor. La muncitorii câmpului, iaurtul este o hrană la îndemână şi de mare importanţă în alimentaţie. În centrele mari, în oraşe, iaurtul se desface valorificându-se o mare cantitate de lapte. Consumaţia iaurtului aduce o îmbunătăţire în hrănirea de toate zilele, de aceea este bine să fie consumat cât mai mult”.
*** inginer agronom Bojan T. Gospodinov, Universul
Doctorul Ilia Mencinikov, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1908, este, alături de Louis Pasteur, Joseph Lister și Robert Koch, unul dintre fondatorii medicinei moderne. Studiile pe care le-a făcut în ultima perioadă a vieții în privința îmbătrânirii și a morții (printre ele se afla lucrarea intitulată “Încercări optimiste“, în care căuta să dovedească că putem încerca să prelungim, în oarecare măsură, viața și să înlăturam suferințele vârstei înaintate) și dieta cu iaurt pe care a urmat-o el însuși nu au avut însă efectul pe care îl preconiza. Savantul a încetat din viață pe 15 iulie 1916 la Paris, la vârsta de 71 de ani, dar, din cauza războiului, vestea morții lui a trecut aproape neobservată, doar câteva gazete scriind despre excepționala sa activitate pe tărâmul științei.
