HomeEroii României moderneEroi uitați13 septembrie 1913 | Moartea lui Aurel Vlaicu (informații inedite)

13 septembrie 1913 | Moartea lui Aurel Vlaicu (informații inedite)

Aurel Vlaicu

Domnii Magnani şi Silişteanu, care l-au însoţit în automobil pe Aurel Vlaicu până în apropierea locului dezastrului, au trimis publicației Gazeta Transilvaniei următoarea scrisoare, din al cărei conţinut reies în mod exact împrejurările nenorocirii:

“Încă de acum doi ani îl ademenea pe Vlaicu măreţul vis de a trece Carpaţii în zbor şi de a duce fraţilor săi de dincolo salutul cald al lui şi al celor din patria liberă. Visul acesta ajunsese pentru Vlaicu o necesitate, căci din ce trecea timpul, mizeriile şi umilirile de tot felul sporeau. Pentru a impune deci, odată pentru totdeauna, oficialităţei noastre calităţile incomparabile ale aparatului său, s-a hotărât sâ nu mai aştepte terminarea aparatului Typ No. II, cu un motor de 80 cai şi 2 locuri, ci să plece de îndată ce va sosi timpul prielnic pentru realizarea visului care i-a fost fatal.

Frământările acestea sufleteşti ale lui Aurel Vlaicu nu le cunoşteam decât trei prieteni intimi şi vărul lui, Miron D. Nedelcu, coleg de şcoală cu el, dl. Magnani, la care venea zilnic şi-i destăinuia atât necazurile, cât şi îmbunătăţirile ce avea de gând să le aduc noului său aparat şi dl. Silişteanu, maestru mecanic electrician la şcoala superioară de arte şi meserii din Bucureşti, cu care legase o strânsă prietenie. Aceştia patru trăiam visul lui Vlaicu simultan şi aveam cuvântul de ordine ca oricând ne-o spune “azi plecăm”, să fim gata. Sâmbătă de dimineaţă, timpul fiind favorabil pentru zbor, uitându-ne în zare, munţii se vedeau limpezi de nori.

Vlaicu îi spune lui Magnani: “Prepară-ţi automobilul, anunţă pe Silişteanu să vină și luaţi benzină, iar la 2 după amiază plecaţi înainte, să alegeţi locul de aterizat la vreo 12 km. dincolo de Ploieşti, unde am să-mi încarc rezervorul cu benzină. Eu am să plec la 3 după amiază, ca să vă las vouă timpul să puteţi ajunge şi să alegeţi locul. După ce mi-or da plecarea, Nedelcu şi cu Mironiţă vor urmări cu automobilul meu, până unde voi ateriza să iau benzină. Din acest punct, eu voi trece Carpaţii şi voi ateriza la Braşov, iar voi veţi veni împreună”.

La orele 2 şi jumătate după amiază, plecăm cu primul automobil şi ajungem fără nici o pană la kilometrul 73 (13) dincolo de Ploieşti, unde am găsit un loc cu mirişte, dar bun pentru a ateriza. După 10 minute de la sosirea noastră, vedem aparatul în zare, la înălţime de 350 – 400 metri în linia şoselei. Noi ne-am jalonat în sensul arăturii şi îi făceam semne cu şepcile, unde să aterizeze. Cum venea pe deasupra şoselei, trece de noi cam 300 meri înainte, virează la dreapta şi aterizează perpendicular pe linia brazdelor pe care noi i-o indicam, în condiţiuni foarte bune. El se dă jos şi începe să joace, foarte bine dispus, neştiind sărmanul că moartea îl pândeşte. Silişteanu îi obiectează de ce a aterizat perpendicular pe arătură, căci pământul era moale şi înfundându-se roţile, risca să-şi strice terenul de aterisaj. La aceasta, Vlaicu îi răspunse:

“N-aveam cum să aterizez de-a lungul arăturii, căci aş fi avut vântul în coastă (lucru la care Silişteanu nu se gândise). Deci trebuia să aterizez cu vântul în faţă”.

Noi am adus rezervorul de benzină de la automobil şi Aurel Vlaicu împreună cu Magnani s-au urcat deasupra aripilor, să umple rezervorul aparatului. Din neprevedere, noi nu luasem pâlnie, dar Silişteanu vede un automobil care se oprise pe șosea — probabil mirat că vede un aeroplan pe câmp — şi dă fuga să ceară o pâlnie. În automobil era dl. general Hartel, însoţit de un d. locotenent, care veneau de la castelul Peleş. Foarte binevoitori, ne au dat pâlnia cu ajutorul căreia în 4—5 minute am umplut rezervorul cu benzină. În acest răstimp, automobilul în care erau Nedelcu şi cu Miron nu mai venea; erau ceasurile 4 şi 30. Ca să nu pierdem timp, căci mai avea aproape 100 km. de parcurs până la Braşov şi voia să ajungă acolo din vreme, n-am mai aşteptat să vină şi celălalt automobil. I-am dat plecarea, a rulat cam la 400 – 500 metri prin arătură, fără să poată părăsi pământul, căci terenul fiind moale din cauza ploilor, roţile se înfundau până la butuci, şi aparatul nu-şi putea lua viteza necesară, ca să poată decola. Am alergat spre el şi l-am găsit lucrând la şurubul ce fixa cablul frânei care, din cauza rezistenţei, a frecării cu pământul, se desprinsese şi înfrâna roata dinapoi. După ce l-a fixat, i-am spus noi să ruleze pe partea dreaptă a câmpului, terenul fiind mai rezistent. Am dat direcţia aparatului, Magnani învârteşte elicea, motorul zbârnâie, noi strigăm: “Hura şi să ne vedem la Brașov”, iar Aurel Vlaicu ne răspunde: “La Hotel Continental!”, rulează vreo 200 metri, terenul îi opune din nou rezistenţă, în sfârşit decolează şi aparatul începe să se ridice maiestos în aer.

Aurel Vlaicu

Înainte de plecare, s-a sfătuit cu noi că nu-şi va lua direcţiune până nu vede automobilul nostru în mers. Dar noi ne găseam la aproape 500 metri de şosea şi, până să ajungem, Vlaicu a luat înălţimea de 200—250 metri şi a început să vireze ca noi să ajungem la automobil.

Plecând noi, Vlaicu îşi ia direcţia, având o superioritate de viteză, căci noi întâmpinam obstacolele vehiculelor ce ne încrucişau drumul şi la un cot al şoselei nu l-am mai văzut. După 14 —15 km. de mers, vedem în mijlocul şoselei un automobil şi persoane care ne făceau semne disperate să oprim. Eram încă în viteză şi un domn—despre care am aflat în urmă că se numeşte Ferechide, prefect de Buzău — sare din automobil, spunându-ne:

– Dumneavoastră urmăriţi pe Aurel Vlaicu?

– Da, îi răspundem noi, fără să presimţim dezastrul.

– Nu-l mai urmăriţi, căci a căzut cu apăratul şi e mort…

Aceste vorbe au căzut ca o bombă asupra noastră. Silişteanu sare ca un nebun din automobil şi dă fuga pe câmp, iar Magnani, fără să-şi mai dea seama de ceea ce face, intră cu automobilul în şanţ, iese de-acolo şi îl opreşte, alergând după Silişteanu.

Aurel Vlaicu

Era prea târziu. Vlaicu zăcea mort pe ruinele aparatului său, Înmărmuriţi de imensitatea nenorocirei, ne uitam năuci şi nu ne venea să credem. Ni se părea că este un joc al halucinaţiei.

Silişteanu se aplecă asupra lui, îl îmbrăţişează, îl strigă pe nume, zadarnic. Aurel Vlaicu nu răspundea, el nu mai era printre cei vii. După vreo 10 minute ne-am mai dezmetecit; vedem că de faţă mai era şi primarul satului Băneşti şi câţiva ţărani care întâmplător se găseau pe câmp. Sosind lumea, am hotărât, de acord cu Magnani, să se ducă la Câmpina, să anunţe autorităţile, apoi să cumpere o candelă şi lumânări.

Aşa cum se găseau după aceea, am examinat toate cablurile, să vedem nu cumva a fost vreunul rupt, dar niciun cablu, nicio sârmă nu era ruptă.

Atunci, ca să-l putem scoate de sub sfărămături, Magnani mi-a dat un cleşte, cu care am tăiat cablurile şi sârma ce ne împiedicau şi l-am scos. În acest timp a venit ambulanţa soc. Steaua Română din Câmpiniţa şi l-am urcat pe targă. Apoi, după dispoziţiunea procurorului de Prahova, l-am transportat la camera mortuară a spitalului.

Reconstituirea căderii

Înainte de a pleca de unde îl aprovizionasem cu benzină, Magnani a spus stăruitor:

– Vlaicule, caută de ia înălţime peste 1000 m., căci altfel nu ai să poţi trece munţii.

Dar Vlaicu a răspuns:

– Doar ştii tu cum iau înălţime când vreau.

Vlaicu avea de gând să facă acest îndrăzneţ zbor cu noul aparat, care are un motor mai puternic, căci înţelegea greutăţile ce are de învins şi încercarea de a-l face cu vechiul aparat, era prea hazardată. Dar cum am spus, timpul trecea şi îndeplinirea visului care îi rodea sufletul, căci de el era legat triumful şi gloria neamului românesc căruia Aurel Vlaicu i-a închinat toată viaţa lui, şi timpul ademenitor de prielnic, a contribuit şi el la hotărârea fatală.

Când a ajuns deasupra satului Băneşti, luptând până acolo cu golurile din aer, căci nu avea înălţimea mai mare de 300—350 metri, nu mai era hotărât să treacă munţii (aceasta o putem spune cu certitudine) şi probabil voia să ajungă cât mai departe, unde să aterizeze, căci ne sfătuisem încă dinainte că de a vedea că nu are înălţime suficientă, să aterizeze în apropiere de şosea, ca să-l putem vedea. La înălţimea de 300 metri, el a putut vedea cu siguranţă că dincolo de Băneşti imediat începe Valea Prahovei, sondele şi defilarea dealurilor. Nu rămânea pentru el decât să aleagă locul de aterisaj, înaintea satului sunt livezi de pruni, în spate şi în lături porumburi, iar între porumburi şi livezile de pruni se găseşte o poiană lată de 60 metri şi lungă cam de 200 metri. Aci a voit Vlaicu să aterizeze, a stins motorul şi a venit în zbor planat, ca să-şi micşoreze înălţimea. Apoi, ca să nu capete aparatul viteză şi să nu iasă din petecul de pământ ales pentru aterisaj, a virat în dreapta în cerc strâns şi cam picat.

Tocmai în momentul când vira, cu siguranţă, sub aripa dreaptă a găsit un gol de aer care i-a fost fatal, căci aparatul s-a precipitat cu aripa dreaptă în jos, în direcţie perfect perpendiculară, şi s-a izbit cu putere de pământ de la o înălţime de cel puţin 50 metri. Prima lovitură cu pământul a avut-o aripa dreaptă, din cauza jocului şi a inerţiei. Vlaicu s-a lovit cu putere cu fruntea de marginea capotei de aluminium care acoperă motorul să nu arunce ulei şi cu gura de volan. Această lovitură i-a provocat fractura bazei craniului. Lovitura aripei cu pământul, din cauza cablurilor şi ancoramentului cu sârma de oţel care constituia un corp uniformabil prin dispoziţiunea legăturilor, fatal a trebuit să simtă ciocnirea cu egală intensitate în toate direcţiunile, ţinând să scurteze axa principală de aluminium, la extremităţile căreia se concentrează toate legăturile.

Că aşa trebue să se fi întâmplat accidentul nenorocit pledează şi faptul că unul din cilindrele motorului a intrat perfect prin centrul roţii din dreapta a aterisajului, a rupt spiţele şi s-a împlântat în pământ până la carter. La atingerea bruscă cu pământul şi din cauza jocului teribil, i s-a rupt coloana vertebrală— căci pământul era afundat cu aproape 10 cm, şi luase forma şoldului drept, pe care a căzut — şi-a fracturat mâna dreaptă mai jos de încheietura cotului, piciorul stâng mai sus de genunchi, piciorul drept la genunchi şi coastele din dreapta pieptului.

Ţinem să aducem cele mai formale dezminţiri pentru cei ce spun că aparatul i-a fost defectuos şi că i-ar fi ieşit vreo aripă pe sus. La orice aparat, din câte există până în prezent, o fi posibil să iasă vreuna din aripi pe sus, dar la aparatul lui Aurel Vlaicu e imposibil.

Am ţinut să aducem acestea la cunoştinţa tuturora, ca un ultim omagiu pentru memoria lui Vlaicu, contra acelora care din nefericire — deşi Vlaicu a murit pentru un ideal măreţ şi pentru gloria neamului nostru — voiesc să facă din această nenorocire un obiect de critică, pentru a micşora valoarea creaţiunei sale.

G. Magnani, C. Silişteanu”

Aurel Vlaicu

Transportarea lui Vlaicu la Bucureşti

Într-un coşciug acoperit cu flori a fost dus duminică seara Vlaicu la Bucureşti. Era acelaşi Vlaicu, care de alte dăţi trecea în zbor peste Capitală, tăind falnic valurile aeriane şi urmărit de privirile miilor de oameni. Acum era nemişcat, un cadavru neînsufleţit. Dar publicul din Capitală a manifestat şi de astădată un viu interes faţă de nenorocitul aviator. Şi-a arătat cu putere recunoştinţa faţă de acela care, prin genialitatea lui, a făcut să se răsfrângă atâtea raze de glorie asupra numelui de român.

Câteva mii de oameni s-au adunat la Gara de Nord, aşteptând sosirea trenului de Predeal, în care se ştia că se aduc rămăşiţele lui Vlaicu. Publicul voia să-şi arate şi pentru ultima oară mulţumirea şi recunoştinţa sa.

Trenul întârziase un ceas şi ceva, dar publicul persista în aşteptare. Pe peron şi în faţa gării era o înghesuială enormă. Pe feţele tuturor celor prezenţi şi care vorbeau numai de Vlaicu se citea o profundă îndurerare.

Dar, în fine, soseşte trenul. Un fluierat prelung şi se vede venind din depărtare. Vine încet, greoi şi maşina care intră în gară are parcă ceva sinistru în cele două faruri din faţă, roșii ca sângele.

Mulțimea se înghesuie, dă fuga de-a lungul vagoanelor.

Coșciugul lui Vlaicu este așezat în vagonul cel mai din urmă. La ușă este arborat un steag tricolor îndoliat. Un ofițer privește spre mulțime și doi soldați țin în mâini două lumânări de ceară care aruncă în interiorul vagonului, peste coșciug, o lumină palidă și tristă.

Vagonul era plin de flori, iar la picioarele coșciugului se afla aparatul zdrobit cu care căzuse aviatorul.

Preotul militar Vlădescu, străbătând prin mulțime, rostește în fața coșciugului o scurtă rugăciune. Când preotul face semnul crucii, toată lumea se descoperă și rugăciunea se aude clar ridicându-se spre cer. După rugăciune urmează ridicarea coșciugului și depunerea lui la capela spitalului militar.

Pe drum spre capelă

Coșciugul lui Vlaicu este coborât ușor din vagon. Șase ofițeri aviatori se apropie, îl ridică pe umeri și înaintează cu greu spre ieșire, căci publicul se îngrămădește și îngreuiază calea. Coșciugul e greu, făcut din nichel, și pe capac, deasupra, e țintuită cascheta de aviator a lui Vlaicu făcută din piele roșie.

Câțiva soldați poartă două jerbe de flori depuse pe coșciug la Câmpina din partea Familiei Regle, o coroană de la școala de aviație și o alta depusă la Ploiești de patronul unei fabrici de mobile, dl. G. Bărbulescu.

Afară, în fața peronului, așteaptă dricul militar, tras de șase cai mari. Coșciugul lui Vlaicu e pus pe dric și în lumina roșiatică a torțelor caii pornesc, mergând cu greu, căci drumul este înțesat de miile de oameni care așteptau pe stradă, nemaiavând loc pe peron.

De-a lungul străzii, pe Calea Griviței, alte mii de oameni vin să întâmpine pe Vlaicu. Când dricul se apropie, oamenii se descoperă și apoi cu toții urmează sicriul ce trebuie să fie depus la Capela Spitalului Militar. Nimeni din mulțime nu s-a despărțit de cortegiu fiindcă toată lumea a ținut să se ducă până la capelă, unde a fost depus coșciugul.

Înmormântarea

Corpul defunctului a fost îmbălsămat încă în Câmpina. Cu acest prilej, examinându-se cu minuțiozitate cadavrul, s-a constatat că are brațul drept frânt, ambele picioare rupte la încheieturi. Coloana vertebrală e ruptă, ceea ce a provocat moartea instantanee. Baza craniului e zdrobită, osul nazal e rupt, la ochiul stâng are o puternică contuzie pe orbită.

Aurel Vlaicu

A doua zi cadavrul a fost transportat din capela spitalului militar la Biserica Sf. Gheorghe, unde se va face înmormântarea cu paradă militară. Onorurile militare vor fi date de câte un pluton din fiecare regiment din garnizoana București. Parada va fi comandată de dl căpitan Paraschivescu, comandantul secției 1 Aviație.

Corespondentul nostru din Bucureşti ne comunică prin fir telefonic că înmormântarea lui Vaicu se va face mâine (18 septembrie) la orele 4 după amiaza, în Bucureşti. Catafalcul este aranjat în Biserica Sf. Gheorghe Nou, de unde va pleca cortegiul mortuar la Cimitirul Militar, unde se află mormântul.

Lui Vlaicu i se fac funeralii naţionale, dându-i-se onoruri militare. Va lua parte la înmormântare muzica reg. 1 Mihai-Viteazul şi delegaţi ai reg. 2 de artilerie şi ai tuturor regimentelor cu garnizoana în Bucureşti, toţi în mare ţinută de doliu.

Va face parte din cortegiu trupa de aviaţie condusă de şeful secţiei de aviaţiune. În cimitir, în decursul serviciului funebru, se vor face zboruri cu aeroplane deasupra mormântului din partea unui căpitan, unui locotenent şi a unui sublocotenent.

*

Măria Sa Regele Carol, atins dureros de sfârşitul tragic al lui Aurel Vlaicu, a vizitat locul unde s-a petrecut fatalul accident.

*

În fruntea cortegiului funebral, după secţia din regimentul de escortă regală, urma aeroplanul lui Vlaicu împodobit cu coroane şi tras de patru artilerişti călări. Au urmat apoi carele cu cununile nenumărate şi drapelele îndoliate ale tuturor corporaţiunilor. După ofiţerii care purtau perna de decoraţii păşea corul societăţii Carmen, care cânta cântece funebrale, apoi trăsurile cu clerul, carul funebru, având de dreapta şi de stânga cordoane de jandarmi, apoi părinţii şi fraţii, feciorii din Binţinţi şi publicul imens la frunte cu dl. general Hârjeu.

Discursuri au fost rostite în biserică de Arhiereul Teofil, generalul Hârjeu în numele Regelui şi al Armatei, Bărbulescu în numele Ligii şi locot. colonel Mihail în numele şcolii militare de aviaţiune. La scara bisericii a vorbit asesorul Triteanu în numele bisericii române din Ungaria şi Dr. Lupu. În faţa Palatului Poştelor au vorbit prof. univ. Dr. Ursu, Dr. Aurel Vlad, şi I. Nicolau în numele românilor macedoneni, iar în faţa mormântului – Dr. V. Niţescu în numele presei române.

O companie din batalionul de specialităţi a dat onorurile, iar după coborârea în pământ a sicriului muzica militară a intonat “Deşteaptă-te Române”.

Din discursul d-nului A. Vlad:

„…Vlaicu ne-a întărit forţa de rezistenţă.

În ţăranul român de dincolo, el a întărit prin geniul lui credinţa unei mari izbânzi, izbândă pe care Vlaicu a realizat-o numai în simbol, tăind cărare viitorului, zdrobitor de graniţe. Mormântul lui va fi zala care va lega tot mai mult pe românii de dincolo de fraţii de aci.

O singură mângâiere avem: aceea de a şti că poporul din care s-a născut un fiu atât de distins are destinul de a ajunge în fruntea popoarelor civilizate. În numele Partidului Naţional Român, în numele românilor de dincolo, îmi iau adio de la defunct zicând: În veci să-i fie slăvită amintirea. Odihnească în pace…”

Numeroşi delegaţi din Ardeal şi Ungaria care voiau să vină la Bucureşti şi-au scuzat absenţa prin măsurile severe luate la graniţa Ungariei din cauza holerei. Numărul telegramelor şi scrisorilor de condoleanţe sosite la Bucureşti din toate părţile locuite de români în decursul zilei de ieri este de câteva sute.

Condoleanţe

Remarcăm adresa trimisă mamei lui Aurel Vlaicu de către Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoarei, care ni s-a transmis în copie spre publicare. Este de un cuprins foarte înduioşător:

Mamei lui Aurel Vlaicu.

Scumpă Soră!

Ne apropiem cu sfială şi cu suflet cernit de Tine, cea mai îndurerată mamă din lume şi încercăm noi, nemângâiatele, a te mângâia pe tine. Fiul Tău a fost fiul nostru, durerea care sfâşie inima ta o sfâşie şi pe a noastră, lacrimile tale se amestecă cu lacrimile noastre.

Credinţa aceasta şi bunătatea celui de sus să le întărească!

Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoarei.

Deva 17. Sept. 1913

Prinţul Bibescu, preşedintele Ligii Aeriene din Bucureşti, a primit următoarea telegramă de la mitropolitul Moldovei:

Gara Paşcani.

Reîntorcându-mă de la mănăstirile Moldovei, în drumul spre Iaşi, am aflat de marea pierdere ce a suferit neamul nostru prin moartea aviatorului Vlaicu. Nu cunosc adresa nefericitului părinte şi vă telegrafiez d-voastră arătându-vă grozava zguduire ce e în întreaga mea fiinţă de această pierdere. Dar Vlaicu nu e numai al părintelui, ci al neamului nostru, care azi plânge pe cel ce-i făcea fala şi mândria lui. Între alte mândre zboruri făcute de Vlaicu n-o să fie niciodată uitat zborul de la Iaşi, deasupra mănăstirei Cetăţuia, în faţa M S. Regelui înconjurat de întreaga familie şi reprezentanţii universităţilor străine şi a celor două misiuni împărăteşti, venite să cinstească ştiinţa şi cultura românească la împlinirea celor 50 ani de la întemeierea Universităţii ieşene. Cred că se cuvine şi voi stărui ca pentru vecinica lui pomenire să se ridice un bust pe dealul Mănăstirei Cetăţuia, deasupra căreia Aurel Vlaicu a zburat, înfăţişând învăţaţilor străini geniul neamului nostru.

Pimen,

Mitropolitul Moldovei

Surse:

Gazeta Transilvaniei (septembrie 1913)

Album Vlaicu (cu o prefață de Al. Ciurea), Tipografia Orăștie, 1920, volum digitalizat de BCU Cluj-Napoca

Latest comment
  • Ce nu se mai spune astăzi este că bietul Vlaicu, a căzut victimă invidiei unor conaționali,care -l invidiau și care l-au dat deoparte,venind cu motivația,” ce ne trebuie nouă experimente, cumpărăm avioane de la monsieur Bleriot,verificate și sigure, și ne punem bine și cu francezii! ” Când s-a schimbat guvernul și liberalii au fost înlocuiți de conservatorii,statul român a anulat ajutorul dat lui Vlaicu, practic izgonindu -l cu avionul lui cu tot de la Arsenalul Armatei.El, care a renunțat la o carieră strălucită pentru a se pune in serviciul națiunii române și a o dota cu avioane de construcție autohtonă, a suferit un șoc puternic, s-a îmbolnăvit și de diabet , și se spune că a început să aibă și probleme cu băutura. După moartea lui, cuprins de remușcări,unul din cei care l-au sabotat și denigrat,s-a oferit să plătească din buzunarul toate cheltuielile de înmormântare.Dar prietenii veritabili ai lui Vlaicu, care l-au sprijinit cu adevărat și susținut până la moartea lui prematură, au refuzat cu dispreț..

leave a comment