“Sunt exact zece ani de când făcusem cunoștința modestului student la Politehnica din München, a lui Aurel Vlaicu. Venit din Budapesta, unde urmase câtva timp Politehnica, se înscrisese în secția mașinilor și, la cursurile comune, îi făcusem cunoștința.
Ne împrietenisem repede, cu atât mai mult că locuiam în același cartier și ne vedeam zilnic. Mi-aduc aminte ca acum. Era în iarna anului 1904, înainte de vacanța Crăciunului. Într-o duminică dimineața, pe când dormeam, aud bătăi în ușă. La întrebarea mea cine e, îmi răspunde într-o românească de dincolo: „Eu sunt, nație, deschide”. Sar din pat, iau ceva pe mine, căci conform obiceiului nemțesc și în deplin acord cu punga de student, în dormitor nu făceam foc, deschid și… ce să văd.
Prin odaie zboară o dihanie, zbârnâind îngrozitor, atingând tavanul, lovind în fereastră, și apoi, ca o sfârlează înapoi până la ușă, de câteva ori, făcând jurul odăii. Rămăsei uimit și zăpăcit.
Vlaicu, bietul Vlaicu, mi se aruncă în brațe, zicând: „Vezi, mă, iată surpriza de care îți vorbeam atâta, n-am voit să o vezi decât când era gata. Acum ai văzut-o. Ce zici?”
Nu mai știu ce i-am răspuns, știu doar atâta că am rămas mult timp îmbrățișați și, cu ochii umezi, îl sărutam de bucurie. Îl știam foarte muncitor și stăruitor la lucru. Îl știam prea puțin guraliv, ci din contră măsurat la vorbă. Îmi vorbea des, foarte des, de invențiunea sa, de o pasăre zburătoare, pe care ar fi arătat-o în miniatură profesorului de fizică experimentală de la Politehnica noastră, lui Ebert, dar eu, scepticul, nu voiam să cred că e vorba de ceva serios.
Când am văzut pasărea zburând, când i-am examinat mai de aproape aripioarele din care era făcută, și principiul, ridicol de simplu, m-am convins că am în fața mea într-adevăr un om întreg, capabil de a duce la bun sfârșit o operă începută. Mă îmbrăcai repede și ieșirăm împreună. Conform obiceiului locului, ne duserăm împreună la Löwenbrün, la un pahar de bere care ținea loc de cafea. Aci se încinse iute o discuțiune asupra aeronauticii și aerostaticii în general.
Vlaicu avea câteva idei foarte ingenioase încă de pe atunci. Cum acum zece ani aeroplanele erau privite ca un deziderat, ca ceva care încă nu era bine studiat, nu se poate spune că el s-ar fi inspirat de la alții. Discutând legile generale de sustentație, îmi aduc aminte că Vlaicu susținea că numai acele aeroplane care vor avea două elice vor avea viitor. Era la el ca o idee fixă și dovadă că, în urmă, aparatele lui au fost construite cu două elice, deși nu prea avea dreptate.
În urma succesului avut cu mica pasăre zburătoare, Vlaicu se puse serios pe lucru, neglijând chiar studiile celelalte. Avea o groază de profesorul nostru de mecanică, de Feppl. El, care se ocupa cu mecanica, care studia legile dinamice și le pătrundea bine, tocmai el fugea de examenele aride și tipice de mecanică.
Eu, care terminasem înaintea lui, îi pierdusem urma, fiecare apucând în altă direcțiune. Mă întorsei în țară, iar el mai rămase acolo, ocupându-se serios cu problemele care îi frământau mintea. L-am revăzut în 1909, când a venit în țară. Într-o seară la Kübler, fiind cufundat în citirea unei gazete, mă văd apucat pe la spate și, cu mâinile peste ochi, aud întrebarea: „Ghici?“
Deși din jurnale aflasem că Vlaicu a venit în București, vă închipuiți că nu mi-a trecut prin minte că ar putea să fie Vlaicu. Lipsisem vreo patru luni din Capitală și nu prea eram în curent cu cele întâmplate. Ne-am așezat la o măsuță și, împrospătând vechile noastre discuțiuni, aflu de la el că lucrează la Arsenal la un aeroplan și spera să-l dea gata în curând. A doua zi neapărat că m-am dus să-l văd. Am rămas înmărmurit de simplitatea și soliditatea pieselor văzute.
Sărmanul Vlaicu, pare că știa el că odată și odată o să sfârșească așa cum a sfârșit-o, căci îmi spunea: „Ce zici tu, o să-mi frâng gâtul cu mașina asta?”
La asigurările mele că sunt sigur că va zbura, el avu o mișcare de desnădejde, amestecată cu oarecare îndoială. Mare încurcătură îi provoca aranjarea cârmelor. După cum se știe, el avea cârma în față, iar motorul era, de asemenea, înaintea lui. La obiecțiunile mele că nu găsesc practic așezarea motorului în față, el, cu un surâs blând, îmi răspunse că el vrea să vadă ce face motorul, dacă „pușcă” sau nu, și fumul nu-l jenează.
Mi se plângea, încă de pe atunci, de neajunsurile care i se făceau la Arsenal, de lupta pe care o ducea cu ignoranții, cu invidia și reaua voință. El, omul întreg, el nu putea să se ploconească, conform obiceiului țării, când avea nevoie de un ajutor. Avea altă concepțiune de datoria și de felul de a înțelege viața de lucru și de privațiuni. De multe ori era desnădăjduit complet, îi venea să-și facă bagajele și să se întoarcă în Ardeal, acasă în satul lui natal, spre a lucra acolo în liniște.
Deseori îl încurajam să sufere totul cu nădejdea că răsplata o va avea în curând și că bârfitorii și pizmașii vor fi repede puși cu botul pe labe. Restul se știe.
Vlaicu și-a construit aparatul, a zburat, a zburat așa că toți au rămas uimiți și succesele lui următoare se cunosc. Nu vreau să mai insist asupra aparatului lui, căci cine nu l-a văzut zburând, cine nu l-a admirat în îndrăznețele sale viraje?
Moartea lui lasă regrete unanime. Cine l-a cunoscut așa cum l-am cunoscut eu, mai de aproape, cine l-a pătruns, și el nu era greu de pătruns, și l-a înțeles pe el, entuziastul, pe Vlaicu dezinteresatul, nu-l poate uita ușor.
Cu câtă abnegațiune și dezinteres lucra el la opera lui, cu câtă modestie și pricepere îți vorbea el de mașina lui, el, care ar fi avut și dreptul, și datoria chiar de a privi de sus pe mulți alții care se uitau la el cu dispreț, căci nimic nu dă cuiva mai mult drept de a avea încredere în sine, cu conștiința datoriei împlinite față de tine și semenii tăi, și doar la Vlaicu asta a fost cu prisosință îndeplinită.
Nu voiesc să mai lungesc vorba, căci la ce ar mai folosi orice acum, când el a dispărut dintre noi. Am căutat numai să evoc în puține cuvinte puterea lui de muncă și spiritul său echitabil și cinstit.
Și acum, dragă prietene, tu, care zburând și planând prin sfere atât de înalte, te uitai la noi, cei de jos, și ne vedeai de la înălțimea ta așa cum suntem, mici și la trup, și la suflet, ți-ai găsit moartea aruncând un dispreț sarcastic pigmeilor de pe pământ, ți-ai găsit moartea așa cum ai dorit-o, de sus din înălțime, ca un vultur ce cade, cu aripele întinse, dar mândru că e vultur și nu cioară.
Noi, aceștia care te-am cunoscut și te-am apreciat, îți vom păstra amintirea așa vie cum o aveam, iar poporul care te iubea și te admira nu-l va putea uita ușor pe Vlaicu al lor, și el fiu din popor. Fie-ți țărâna ușoară, tu, care în loc să brăzdezi norii, vei dormi somnul cel de veci în pământul umed și întunecos, ca o derâdere crasă a tot ce în tine se străduia pentru o viață mai înaltă, mai presus de nimicurile pământești”.
*** Inginer C., septembrie 1913
