“Mi se cere sa scriu un articol. Nu pot să refuz. Cu toate acestea, rog să nu se uite că meşteşugul meu nu e să scriu. Eu ştiu să zbor. Din pana ce cu sila mi se pune azi în mână, eu am făcut aripă de ’nălţare. Să smulg acum din aripă o pană ca să fabric proză? După cât ştiu eu, o singură aripă poate produce pene de scris bune: aripa de gâscă. Vedeţi la ce păcăleli se expune omul nedeprins cu stilul…
„Lumea e curioasă să-ţi cunoască impresiile“, mi s-a spus. Sunt foarte recunoscător lumii de curiozitatea cu care mă onorează. Mărturisesc însă că aş fi preferat ca lumea să se intereseze mai mult de zborurile mele decât de proza mea, care, desigur, trebuie să fie foarte plicticoasă. Dar, să nu acuz pe nimeni. Şi, mai ales să nu uităm că trăim într-o vreme când publicului îi place să petreacă văzând câini care vorbesc, oameni care latră şi aviatori care scriu. Prin urmare să scriu.
Ce să spun? Cyrano de Bergerac, care n-a zburat niciodată, descrie admirabil zborul său între lună şi pământ. Înţelegeţi prin urmare de ce mi-e frică mie că nu voi izbuti să interesez defel cu impresiile mele pe cititori. Trebuie să fi avut norocul de a nu fi zburat niciodată ca să poţi descrie frumos un zbor,
J’arrive, — excuse-moi — par la derniere trombe.
Je suis un peu couvert d’éther, J’ai voyagé
J’ai les yeux tout remplis de poudre d’astres.
Aux éperons, encore, quelques poils de planete!
Tenez, sur mon, pourpoint un cheveu de cométe!
Așa pretinde Cyrano de Bergerac că s-a întors din fantastica sa călătorie în lună. Eu, deși am izbutit să mă ridic chiar până la o mie de metri cu aparatul meu, mărturisesc că niciodată nu m-am coborât acoperit de eter, cu ochii plini de praf de stele, pe ghete cu puf de planetă sau pe haine cu păr de cometă. Şi nici Calea Lactee nu mi-a stropit niciodată bluza cu laptele care-o… pavează.
În schimb, au încercat de atâtea ori să mă stropească alţii cu noroiul pământean al răutăţii lor. Dar să nu vorbim de necazuri. Datoria noastră este să nu planăm deasupra micimilor omeneşti. Şi această datorie trebuie să şi-o îndeplinească cu atât mai mult aviatorii. Menirea lor nu e să planeze?
Impresia cea mai puternică am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Binţinţi, în Ardeal. Blériot încă nu trecuse Canalul Mânecii. Primul meu aparat era tot de lemn şi n-avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice, şi aparatul s-a ridicat la vreo 15 metri înălţime, după ce a alergat câţiva kilometri pe pământ. De-atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor fascinaţi de nemărginirea văzduhului îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind cu foc din bice. Bucuria cea mai mare însă am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu, patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care-mi consacra maşina.
Zburasem, şi asta era principalul. Mă menţinusem singur în aer, făcusem evoluţiuni neşovăielnice. Publicul care era de faţă m-a aplaudat cu entuziasm. Iar eu, după ce m-am coborât, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbândei. Începusem să mă dau peste cap pe câmp de fericire. Cei din jurul meu ziceau c-am înnebunit. Şi eram, în adevăr, nebun de entuziasm şi mulţumire. De altfel, este în adevăr de mirat cum omul nu înnebuneşte când zboară.
Mă ridic. Şi un gol parcă se face deodată în toată fiinţa, ca şi cum m-aş ridica foarte repede cu un ascensor. Casele, drumurile, plantaţiile prind să alerge nebuneşte în urma mea, să se depărteze din ce în ce, să se micşoreze, să devină tot mai puţin clare. Până la o sută de metri, am impresia că zbor cu un tren fulger, pe un drum fără șine, peste lucruri şi oameni. E înălţimea favorită la care-mi place să zbor. La o sută de metri nemărginirea văzduhului nu mă nelinişteşte, alergarea nebună a lucrurilor de sub mine îmi dă continuu senzaţia ameţitoare a vitezei cu care zbor…
De la Cotroceni, când sunt la o sută de metri înălţime, se vede departe de zare… Văd Argeșul cum scânteiază ca o panglică de fildeș… Văd drumurile, clădirile orașelor, pădurile cum se rânduiesc, sub înrâurirea vitezei cu care alerg, în linii paralele… Toate contururile se văd paralele de sus. Când trec de cinci sute de metri începe să-mi fie urât. Pământul nu se mai vede decât ca o imensă movilă de cenuşă sură cu pete albe, munţii şi văile se nivelează…
Confraţii zburători (ciorile şi ceilalţi… aviatori de această categorie) au dispărut cu desăvârşire… Mă simt singur şi începe să-mi fie frică… Nu mi-e frică de căderi sau accidente. Mă cuprinde teama de misterul nemărginirii. Niciodată omul nu poate să aibă mai precisă impresia neantului decât când zboară mai sus de cinci sute de metri. Jos haos, sus haos. Iar zbârnâitul de bondar uriaș al motorului parcă dă un formidabil glas acestui haos.
Am trecut de 800 de metri. Alerg cu o viteză foarte mare. Şi totuşi parcă stau pe loc. În raport cu imensitatea văzduhului, viteza motorului meu dispare. Aş vrea să alerg mai repede. Încetineala asta mă enervează. Toate sforţările sunt zadarnice însă. M-am ridicat dincolo de limita putinţelor omeneşti. Am intrat în sfera unde omul nu mai însemnează nimic faţă de infinitul atotputernic.
Să mă cobor, deci. Coborârea e mult mai plăcută decât suirea. Până la 50 de metri deasupra pământului, mă cobor fără nici o teamă, cu mâinile strânse pe cârmă, cu ochii aţintiţi asupra motorului. De la 50 de metri începe să mă cuprindă frica de a nu ateriza destul de uşor.
În aviaţie, spre deosebire de viaţa de toate zilele, e mai greu de coborât decât de urcat. Cât ar câştiga aviaţia dacă predispoziţia firească a omului de a se coborî s-ar putea aplica exclusiv în folosul aterizării!
Şi mai ales e greu de aterizat în timp de furtună. De alfel, când aerul e agitat, aviatorii evită să zboare. Eu totuşi am zburat la Braşov pe un timp foarte puţin favorabil. Bătea un vânt puternic. Aerul era neliniştit ca malurile unei mări înfuriate. Aparatul era când ridicat la înălţimi de sute de metri, când coborât până aproape de pământ. Parcă eram o minge vie cu care o mână uriaşă se juca cu o plăcere sălbatică între cer şi pământ. Când bate vântul tare, am impresia că niciodată nu vom putea stăpâni aerul.
De aceea cred că aviaţia nu va izbuti decât să devină un foarte plăcut sport pentru vremea frumoasă. Ea nu va putea niciodată să ia dezvoltarea pe care au luat-o automobilele sau vapoarele. Şi e foarte firesc să fie aşa. Ca să zboare, omul trebue să cucerească regiuni ce nu-i sunt destinate, cu mijloace ce nu-i aparţin.
De la furtul lui Prometeu, omul n-a îndrăznit încă o aventură atât de primejdioasă. Şi, pe cât se pare, ca şi Prometeu, omul modern va ispăşi prin eterne picurări de sânge această nouă taină furată Dumnezeirii.
*** Aurel Vlaicu, Impresii din văzduh, octombrie 1911
