Elena Berlescu, medic la Spitalul Brâncovenesc: “Imediat după cutremur, la fel ca şi colegii mei, am alergat la spital. Şi studenţii au venit tot imediat, tot nechemaţi. Ne-am organizat din mers. Am eliberat neurgenţele, bolnavii aflaţi în afara unei stări grave au plecat acasă. Cei rămaşi s-au strâns, s-au înghesuit câte doi într-un pat. Reacţia umană şi a bolnavilor, şi a medicilor a fost spontană şi minunat de omenească. Am lucrat şi în echipe care se schimbau din şase în şase ore. Farmacia, din fericire, a avut destule antibiotice. Nu erau brancardieri destui, noi, doctori şi studenţi, am cărat tărgile cu bolnavi, am făcut de toate pentru ca echipele de ortopezi să poată opera pur şi simplu pe bandă rulantă. Zeci şi zeci de cazuri. Operaţii grele: fracturi de bazin, fracturi de membre, fracturi de torace… S-a operat la lumina lumânărilor. De la mine din spital s-au pierdut trei doctori cu tot cu familiile lor. Profesional, ne vom strădui să le ţinem noi locul. Dar omeneşte…”
Camelia Ionescu, asistentă la Centrul O.R.L.: “Locuiesc într-un bloc în Drumul Taberei. Când a început cutremurul m-am repezit la copil, l-am luat în braţe şi am început să cobor în fugă scara. Eram aruncată când în balustradă, când în perete. M-am trezit afară desculţă, rătăcită de soţul meu. Eram îngrozită, fetiţa care are patru luni se uita la mine şi râdea, nu înţelegea ce se petrece.
Cumnata mea nu era acasă şi urla pe stradă să i se dea copilul, care era acasă, cu noi. Am reuşit să ne adunăm şi cât de cât să ne liniştim. Am plecat la spital. Toţi, şi medicii şi asistenţii, au venit cu familiile la spital. În timpul cutremurului acolo a fost groaznic: bolnavi pansaţi, unii operaţi chiar în ziua aceea, se grăbeau să coboare pe scară. Unul dintre ei şi-a pierdut cumpătul şi a sărit de la etajul I, şi-a fracturat un picior. Apoi, nu voiau să reintre în clădire. Trebuia să potolim panica şi trebuia să pregătim urgenţele.
A fost greu. Pereţii aveau fisuri şi noi umblam după fiole şi echipamente. Medicii coseau la lumina lumânărilor. Doctorul Dimitriu a văzut ce s-a întâmplat în centru şi când a ajuns la spital avea lacrimi în ochi. Nu ştim încă nimic de doctorul Călăraşu.
La noi au fost internate două femei care n-aveau decât nişte julituri, dar erau şocate psihic: stăteau la etajul III, s-au adăpostit în tocul uşii, iar după cutremur, când au ieşit, au văzut că sunt la parter. Un colonel, prieten de-al familiei mele, era în
delegaţie la Constanţa şi vorbea la telefon cu soţia sa; locuiau, ei şi băiatul lor, în blocul Scala. În receptor s-au auzit uruituri, apoi legătura s-a întrerupt. A venit imediat la Bucureşti. L-au oprit cu greu să intre în dărâmături. A fost îngrozitor. Sunt obsedată şi acum că lucrurile se mişcă. Cum se lasă seara mă apucă groaza. Şi totuşi, acum facem tot ce putem ca să revenim la viața normală de dinainte. Ne cumpărasem maşină şi sâmbătă trebuia să ne ducem să ne-o luăm. Vineri noaptea a fost ce-a fost…”
Puteți citi și:
4 martie 1977 | Spitalul de la Hotel “Astoria”
