“Noaptea de 4 spre 5 martie ne-a făcut rude de suflet prin toţi cei care au dispărut ori au fost salvaţi de sub ruine, scria revista Flacăra după cutremurul din 4 martie 1977. Oricât am suferi, avem aproape sentimentul unei vinovăţii că noi nu suntem ei. Se lucrează deasupra dărâmăturilor cu îndârjire şi cu revoltă, cu teamă şi cu speranţă. Şi totuşi, din acest dezastru sunt vieţi care au fost salvate. Ne-ar trebui o imaginaţie ieşită din comun pentru a reface drumul unei fiinţe omeneşti în cădere, printre tone de beton năruindu-se, şi care, în cele din urmă, fie şi de pe patul de spital, să-şi povestească şansa vieţii sale.
Ruinele blocului Continental — o cumplită strângere de inimă ca peste tot. Undeva, unde a fost etajul 7 se găsea şi apartamentul atât de primitor al soţilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan.
Spitalul Elias — secţia neurologie.
Cu câteva coaste fracturate, cu omoplatul fisurat, cu capul şi picioarele rănite, Romulus Rusan îmi poate vorbi:
— La ora aceea, în care s-au oprit cursurile atâtor vieţi omeneşti, îmi părăseam manuscrisul pentru a da un telefon la Cluj-Napoca. Cutremurul m-a prins cu telefonul în mână, în plină convorbire. Dându-mi seama de ce se întâmplă, m-am azvârlit în pat acoperindu-mi capul cu perna. (Soţia mea, Doina, cum îi zicem noi, se afla în spital, pentru tratament).
Nişte zguduituri, şi o grindă de beton a rupt patul. Unghiul unui colţ de cameră prăbuşit ţinea deasupra mea patru metri de moloz. Am lunecat în sanie cu toate celelalte etaje. De la piept până la picioare eram prins sub dărâmături. O mână îmi era blocată și ea. Apoi linişte. Liniştea unui bloc care nu mai exista. Printr-o crăpătură se vedea luna. Aveam aer! La un moment dat — gazele! Puteam sări în aer oricând. S-au oprit de la sine. De afară se auzeau nişte sunete ca de la o petrecere la care nu iei parte. Mi-era jenă să ţip ajutor!
— Şi totuşi eşti aici şi eşti viu!
— M-a salvat la orele 24.05 un tânăr de 30 de ani, Bucur Gabriel. Noul ăsta tată al meu! I-am sărutat mâna. Dar te rog, nu scrie despre el. Vreau să fiu eu primul. I-am promis. Trebuie s-o fac.
— Nu scriu, Romi, nu scriu. Romulus Rusan a fost dus imediat la Spitalul Colţea doar în maiou şi desculţ.
— Lângă mine, la Colţea, a murit un bătrân. Primele îngrijiri mi-au fost date la lumânare. Îi întrebam pe medici: “Ce mă fac eu acum fără nici un act, fără buletin?” Ardeleanul vrea să fie musai cu acte în regulă. Când l-au transferat la Spitalul Elias era încălţat cu un pantof desperecheat, străin, şi un cartuş gol de la ţigări Kent.
— Se adunase lume multă la gardul spitalului, lumea venită să-şi recunoască rudele, prietenii. I-am rugat pe studenţii medicinişti să strige Rusan, Rusan! — poate mă recunoaşte şi pe mine cineva. Nu mai am nimic, Adi. Decât pe Doina şi ceea ce am dat sau am împrumutat. Să mă mai gândesc la “Istoria literaturii” a lui Călinescu, îngropată în moloz? La romanul meu aflat în manuscris “Acesta este trupul meu”, strivit între etajele care s-au strâns ca o gură înrăită?
De pe patul de spital, Romulus Rusan dictează colegilor de redacţie corecturile pentru paginile 8 – 9 din Tribuna României, un articol serial despre “Locul românilor în lume” privitor la dosarul academicianului Octav Onicescu.
— Curios, florile pe care le admirasem la etajul 8 se aflau mult sub mine, undeva pe la 5. Dar fă cunoştinţă cu noul meu naş: Nicolae Jurcă, inginerul electronist al spitalului. El mi-a dat primele lucruri de care are nevoie un om. Şi atâta suflet!
În faţa a ceea ce a fost blocul nr. 1 de pe strada Tudor Arghezi, printre militari şi atâţia oameni care au îmbrăcat uniforma durerii şi a îndârjirii în lupta cu betonul — mama studentului Stoian Lolică, salvat de sub dărâmături, astăzi 7 martie, la orele 11.
— Locuia aici, în ap. 22, cu fratele meu care n-a mai apărut.
Soldaţii Mitea Răzvan şi Costache Călin, de la regimentul de infanterie, sanitari, ne dau precizări:
— După atâtea ore de escavări, a apărut mai întâi o mână. Credeam că este a unui cadavru. Băiatul a dat însă un strigăt. Ghemuit, cu capul în jos, cu un calorifer peste piciorul stâng, sub unghiul unui perete (iarăși același unghi!) a stat sub dărâmături din noaptea de vineri până acum. Cu mare grijă am spart planșeul pentru a-l putea extrage din infern. Primul lucru pe care l-a întrebat a fost cât este ceasul. Credea că stă acolo de foarte mult timp. Băiatul acesta a avut o voinţă de fier ca să trăiască. Şi e atât de firav. De l-aţi vedea!
Îl caut pe Stoian Lolică la Spitalul Militar Central, la clinica a doua, chirurgie.
Ca peste tot — un regim de front. Şeful secţiei anestezie-terapie intensivă, col. dr. Cafriţă Atanasie, mă conduce la pacient. Saloane pline de accidentaţi. Se vorbeşte în şoaptă, precipitat.
— Noi le acordăm aici, tuturor, cele mai alese îngrijiri medicale. Statutul nostru — dragostea şi datoria faţă de om. Din păcate, cu studentul Stoian Lelică nu putem încă discuta. Cu serioase traumatisme — sindrom de strivire — aflat sub perfuzie, el spune că vede nişte avioane.
La poarta clinicii, un militar cu părul blond şi ochi albaştri, ieşit parcă dintr-un lan de griu, încercănat şi asudat, dă raportul colonelului doctor Cafriţă Atanasie. Tresar. Am cunoscut acum câţiva ani un tânăr cu plete blonde, aproape efeminat, student la I.A.T.C., clasa Beate Fredanov.
— Nu eşti tu cumva Nicolae Manolache ?
— Da, să trăiţi, sunt actor la Teatrul din Turda. Acum, militar în termen la unitatea Ministerului de Interne, vin de la Blocul Continental. Am salvat o fetiţă de şapte ani, Cordoveanu Gabriela. A zăcut sub dărâmături 64 de ore. Mama ei trăieşte, ceilalţi doi frăţiori nu mai sunt. Mă întorc înapoi. De vineri n-am dormit, n-am mâncat. Mă întorc înapoi. Cu trăsături maturizate, hotărâte, actorul, militarul Nicolae Manolache se întoarce la datorie.
Spitalul Colţea. Târându-şi paşii, tumefiat dar întreg, Vasile Marin, contabil şef la I.T.I.A., locuitor al fostului bloc Scala, mă roagă. Nu scrieţi despre mine. Ce să vă spun eu? Mai bine scrieţi despre cel care m-a salvat. Lui îi datorez viaţa. Lui Ciobanu Mircea, instalator la centrul 2 de la I.C.R.A.L. Herăstrău. Eu locuiam la etajul 11. Practic, planşeul a căzut peste mine, dar căderea a fost atenuată de mobilă. Deşi blocat de la mijloc în jos, s-a creat deasupra mea un unghi apărător. Apoi am căzut în gol fără a realiza dimensiunea spaţiului. Am ajuns cu podeaua şi planşeul în stradă, în faţa Lactobarului Dorna. La prima undă de şoc am luat fetiţa din camera ei. Soţia a ţipat: “Fii atent! Crapă vitrina!” M-am trântit la podea îmbrăţişând fetiţa. S-a stins lumina, nu mi-am mai văzut soţia. Nu ştiu nimic de ea nici acum. În stradă, m-am bucurat de un orificiu de aer. Am strigat. Nu mă auzea nimeni. Apoi paşi pe tablă. Omul despre care vă rog să scrieţi a spart planşeul cu târnăcopul, apoi cu o pânză de bomfaier, notaţi, doar cu o pânză, a tăiat 6—8 bare de oţel, a scos fetiţa vie, m-a deblocat şi pe mine de cărămizi, m-a învelit în paltonul lui, a oprit un taxi, i-a dat jos pe cei dinăuntru, ne-a sărutat ca pe cei mai apropiaţi oameni ai săi (eram de-acum fiii lui!) şi ne-a adus aici. În zarva generală tot el m-a aşezat într-un pat din salonul trei. Şi a plecat fără să-şi spună numele. Numai că, iată, legitimaţia lui de serviciu se află la mine.
Törok Suzana, în vîrstă de 62 de ani, internată tot în Spitalul Colţea, a locuit pe strada Popa Rusu nr. 11, etajul 8. Diagnosticul — politraumatism acut.
— Făcusem baie și, ostenită, m-am culcat mai devreme. Când a început cutremurul o studentă, vecină, mi-a strigat să fugim jos, pe scări. Eu n-am vrut. Am rămas pe hol și m-am prins cu mâinile de două uși. Deodată s-a făcut o gaură prin care am căzut în picioare. Am avut timp să-mi pun o oală în cap. Uitaţi ce tăietură mi-a făcut la ochi! În aceeaşi clipă am văzut cum studenta a fost pur şi simplu decapitată. Pe urmă a căzut hidroforul. Am zburat prinsă de el până într-o grădină din apropiere. Am reuşit să escaladez un gard ajutată de doi oameni. S-a nimerit un doctor cu maşina lui. M-a adus aici, unde mă vedeţi. Dar nu ştiu de ce, în timpul cutremurului nu mi-a fost frică deloc”.
Puteți citi și:
4 martie 1977 | Omenia tăcută
