Wilhelmina a fost una dintre cele mai longevive și respectate suverane europene, cu o domnie de aproape 58 de ani, între 1890 și 1948. Ajunsă pe tron la doar zece ani, a traversat momente cruciale din istoria modernă, de la transformările economice ale începutului de secol XX până la cele două războaie mondiale. Profund atașată de poporul său, a devenit un simbol al rezistenței olandeze în fața ocupației naziste, iar discursurile ei transmise din exil au inspirat speranță și curaj într-o epocă marcată de crize profunde.
Wilhelmina Helena Pauline Maria a venit pe lume pe 31 august 1880 la Palatul Noordeinde din Haga și a fost singurul copil al regelui Willem al III-lea și al Emmei de Waldeck și Pyrmont. Fetița a avut o relație strânsă cu părinții, în special cu tatăl ei, care avea 63 de ani când s-a născut ea.
Wilhelm al III-lea și Emma de Waldeck și Pyrmont, părinții Wilhelminei
Conform sistemului de succesiune semi-salic care a fost în vigoare în Țările de Jos până în 1887, prințesa a fost a treia în linia de succesiune la naștere. Suveranul avusese trei fii cu prima soție, Sophie din Württemberg, dar doi dintre ei muriseră înainte de venirea ei pe lume: prințul Willem de Orania s-a retras la Paris, unde a dus o existență mondenă, și s-a stins în 1879, la vârsta de 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată și cu un an înainte de nașterea Wilhelminei, prințul Mauritz murise la vârsta de 7 ani, iar prințul Alexander a încetat din viață în 1884, din cauza tifosului.
Singurele rude de sex masculin supraviețuitoare din Casa de Orania în momentul nașterii ei erau unchiul Frederick, care a murit în 1881, când prințesa avea un an, și cel de-al treilea frate vitreg, Alexander, care a murit înainte ca ea să împlinească patru ani. În 1887, regele Willem al III-lea, care avea deja 70 de ani, și tânăra sa soție au abandonat speranța nașterii unui fiu și au luat decizia pragmatică de a stabili succesiunea în favoarea Wihelminei.
Suveranul a încetat din viață pe 23 noiembrie 1890, iar copila a devenit regină, regentă fiind numită mama eu. În 1895, Wilhelmina a vizitat-o pe regina Victoria a Regatului Unit, care a scris în jurnalul său: „Tânăra regină… încă are părul liber, este zveltă și grațioasă și face impresia unei fete foarte inteligente și foarte drăguțe. Vorbește limba engleză bine, știe să se comporte și are maniere fermecătoare”.
Pe 6 septembrie 1898, suverana a depus jurământul de credință față de popor și a primit coroana, iar trei ani mai târziu s-a căsătorit cu ducele Henric de Mecklenburg-Schwerin. Deși i-a fost devotată soțului său, a realizat în scurt timp că a făcut o căsătorie nefericită și s-a limitat la îndeplinirea obligației de a produce un moștenitor. Prințul Henry era cunoscut pentru numeroasele lui afaceri extraconjugale, dintre care cel puțin una s-a soldat cu nașterea unor urmași nelegitimi.
La nouă luni după căsătorie, pe 9 noiembrie, Wilhelmina a suferit un avort spontan, iar pe 4 mai 1902, a adus pe lume un copil care a murit în scurt timp. Următoarea ei sarcină s-a încheiat cu un alt avort, pe 23 iulie 1906. În acea perioadă, moștenitorul prezumtiv al reginei a fost vărul ei primar, William Ernest, Marele Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, iar următoarea în linia de succesiune era o verișoară, Marie Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach.
Nașterea prințesei Juliana, singura fiică a reginei, pe 30 aprilie 1909, a fost întâmpinată cu multă bucurie, pentru că venea după opt ani de la momentul mariajului. Regina a suferit ulterior alte două avorturi, în ianuarie și octombrie 1912.
Înainte de începerea Primului Război Mondial, l-a vizitat pe puternicul împărat german Wilhelm al II-lea. Kaiserul s-a gândit că o poate impresiona spunându-i: „Paznicii mei au o înălțime de șapte picioare, iar ai tăi ajung doar până la umerii lor”, dar regina a zâmbit politicos și i-a răspuns: „Destul de adevărat, Majestatea Ta, dar când deschidem digurile, apa este adâncă de zece metri!”.
Datorită influenței sale politice, Țările de Jos au rămas neutre în timpul Primului Război Mondial. Cu toate acestea, Aliații au interceptat toate navele olandeze, restricționând importurile pentru a se asigura că mărfurile nu vor ajunge în Germania.
Fiind femeie, Wilhelmina nu putea fi comandant suprem al armatei, dar a folosit fiecare ocazie pe care a avut-o pentru a inspecta forțele militare ale Coroanei și a făcut vizite neanunțate pentru a controla înzestrarea soldaților, pentru că își dorea o armată bine pregătită și bine echipată, care să poată apăra, la nevoie, regatul.
Tulburările civile au cuprins țara după sfârșitul războiului, fiind stimulate și de sfârșitul tragic al Imperiului Țarist, iar liderul socialist olandez Pieter Jelles Troelstra, care avea sprijinul clasei muncitoare, a militat pentru demisia guvernului și renunțarea la monarhie. Totuși, popularitatea reginei a ajutat la restabilirea încrederii în guvern. Suverana a reușit să obțină sprijinul oamenilor plimbându-se alături de fiica ei în locurile cele mai aglomerate, într-o trăsură deschisă. În acea perioadă, Kaiserul Wilhelm s-a refugiat în Țările de Jos, unde i s-a acordat azil politic datorită legăturilor cu familia regală, dar când Aliații au încercat să o determine să îl predea, Wilhelmina i-a chemat pe ambasadorii marilor puteri și le-a ținut prelegeri despre dreptul la azil.
Regina avea o înțelegere profundă a problemelor economice și și-a folosit averea personală pentru a face investiții în Statele Unite, iar această decizie a transformat-o în cele din urmă cea mai bogată femeie din lume și prima femeie miliardară în dolari. Între anii 1920 și 1930, țara pe care o conducea a devenit o putere industrială recunoscută, iar proiectele pe care le-a promovat au fost îmbunătățirea protecției împotriva inundațiilor și crearea de terenuri suplimentare pentru agricultură.
În 1939, guvernul a propus înființarea unei tabere pentru refugiați lângă orașul Apeldoorn pentru evreii germani care fugeau de regimul nazist. Cu toate acestea, Wilhelmina a intervenit pentru că a considerat că locația aleasă este prea aproape de reședința de vară a familiei regale, iar dacă printre fugari ar fi fost și spioni, aceștia s-ar fi aflat la câțiva pași de Palatul Het Loo. După lungi discuții, tabăra a fost ridicată la aproximativ 10 km de satul Westerbork.
În afară de rezolvarea problemelor economice și de securitate, suverana s-a ocupat în anii ’30 și de găsirea unui soț potrivit pentru fiica ei, Juliana, ceea ce s-a dovedit a fi o sarcină dificilă, pentru că voia ca viitorul ginere să fie protestant și să aibă descendență regală. Din cauza acestor condiții, mulți pretendenți din Regatul Unit și Suedia au fost respinși și, în cele din urmă, mama și fiica au găsit un candidat potrivit în prințul german Bernhard din Lippe-Biesterfeld. Wilhelmina a cerut, prin avocații săi, elaborarea unui acord prenupțional foarte detaliat, care specifica exact ceea ce putea face și ceea ce îi era interzis prințului consort.
Pe 10 mai 1940, Germania a invadat Țările de Jos, iar regina Wilhelmina, care avea aproape șaizeci de ani, și-a părăsit reședința din capitală, s-a îmbarcat pe HMS Hereward, un distrugător britanic trimis de regele George al VI-lea, și s-a îndreptat spre Anglia.
Există încă o dezbatere aprinsă cu privire la plecarea familiei regale. Unii istorici spun că evacuarea în Regatul Unit fusese planificată cu ceva timp înainte, cel puțin de la sfârșitul anului 1939. Alții afirmă că regina s-a urcat pe navă cu intenția de a merge în provincia Zeelanda, aflată în partea de vest a țării, care încă nu fusese cucerită de germani. Cu toate acestea, în timpul călătoriei a devenit clar că, din cauza avansării forțelor naziste, nici în Zeelanda familia regală nu era în siguranță, astfel că nava s-a îndreptat spre Marea Britanie. Wilhelmina a ajuns în Regatul Unit pe 13 mai, planificând să se întoarcă în țara natală cât mai curând posibil. Armatele olandeze, în afară celor din Zeelanda, aveau să se predea naziștilor câteva zile mai târziu, pe 15 mai.
În Anglia, regina a preluat conducerea guvernului în exil, înființând un centru de comandă și comunicând imediat un mesaj poporului ei. Relațiile dintre noul guvern și Wilhelmina au fost tensionate, iar aversiunea reciprocă a crescut în perioada războiului.
Suverana a continuat să fie cea mai proeminentă figură a exilului, datorită experienței și cunoștințelor sale, ceea ce i-a adus respectul și sprijinul ceilorlalți lideri ai lumii. Pe de altă parte, noul guvern olandez nu avea un parlament pe care să se sprijine, iar premierul Dirk Jan de Geer a crezut că Aliații vor fi învinși și a intenționat să deschidă negocieri cu Germania pentru a face o pace separată. Prin urmare, Wilhelmina a încercat să-l îndepărteze pe De Geer de la putere și, în cele din urmă, a reușit.
În timpul ocupației, fotografia ei a devenit un semn al rezistenței împotriva naziștior. La fel ca Winston Churchill, suverana a transmis numeroase mesaje olandezilor prin Radio Oranje, numindu-l pe Adolf Hitler „inamicul principal al omenirii”. Discursurile sale difuzate târziu în noapte erau așteptate cu nerăbdare de cetățenii țării, care ascultau înregistrările transmise de posturile de radio clandestine.
În timpul operațiunii Steinbock, suverana era aproape să fie ucisă de o bombă care i-a deteriorat grav reședința din Londra, aflată în apropierea South Mimms. În 1944, Wilhelmina a devenit prima femeie, în afara reginelor Regatului Unit, care a primit Ordinul Jartierei, iar Churchill a descris-o cu acel prilej drept „singurul om adevărat dintre reprezentanții guvernelor aflate în exil la Londra”.
După ce regatul a fost eliberat de naziști, în 1945, Wilhelmina a fost dezamăgită să vadă că aceleași partide politice de dinainte de război au preluat puterea. A luat decizia de a nu se întoarce la palatul ei, ci de a se muta într-un conac din Haga, unde a locuit timp de opt luni, apoi a călătorit prin țară pentru a motiva oamenii, folosind uneori bicicleta în loc de mașină, și peste tot a fost primită călduros de populație.
Eforturile pe care le-a făcut în toți acei ani și-au pus amprenta asupra stării ei de sănătate, forțând-o să-și cedeze temporar îndatoririle monarhice prințesei Juliana, timp de câteva luni, la sfârșitul anului 1947. A luat în considerare chiar abdicarea, dar fiica ei a rugat-o să rămână în continuare pe tron pentru a asigura stabilitatea națiunii. Wilhelmina și-a dorit să facă acest lucru, însă epuizarea a forțat-o să renunțe din nou la prerogative în favoarea Julianei, pe 12 mai 1948.
Afectată de pierderea Indoneziei, regina a abdicat pe 4 septembrie 1948, după o domnie de 57 de ani și 286 de zile, lăsându-i coroana fiicei sale și a fost numită din acel moment „Alteța Sa Regală Prințesa Wilhelmina”. Ulterior s-a retras la Palatul Het Loo, limitându-și aparițiile publice. A făcut o excepție, atunci când Țările de Jos au fost devastate de inundațiile din 1953 când, încă o dată, cu puținele forțe pe care le mai avea, a călătorit prin toată țara pentru a-și încuraja poporul. În ultimii ani, și-a scris autobiografia intitulată „Eenzaam, maar niet alleen” (Singură, dar nu singură), în care a povestit cele mai importante episoade ale vieții sale și și-a dezvăluit puternicele sentimente religioase.
Wilhelmina a murit la Palatul Het Loo la vârsta de 82 de ani, pe 28 noiembrie 1962, și a fost înmormântată în cripta familiei regale din Nieuwe Kerk, Delft, pe 8 decembrie. La solicitarea ei și contrar protocolului, înmormântarea a fost complet albă, pentru a transmite astfel, conform credinței sale, că moartea pământească este începutul vieții veșnice.
