Umberto I a fost al doilea rege al Italiei unite și unul dintre cei mai controversați suverani ai Casei de Savoia. Urcat pe tron într-o perioadă de mari transformări politice și sociale, a încercat să consolideze tânărul stat italian, dar domnia sa a fost marcată de tensiuni interne, ambiții coloniale și o profundă nemulțumire socială. Susținerea măsurilor represive împotriva protestatarilor i-a atras critici aprinse, iar la 29 iulie 1900 avea să cadă victimă unui atentat anarhist, devenind unul dintre numeroșii monarhi europeni uciși în epoca frământărilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Umberto a venit pe lume la Torino, pe atunci capitala Regatului Sardiniei, pe 14 martie 1844, chiar în ziua în care tatăl său împlinea 24 de ani, și a fost fiul lui Victor Emmanuel al II-lea și al Arhiducesei Adelaide a Austria. Prințul a fost educat de Massimo Taparelli, marchizul d’Azeglio, și de juristul Pasquale Stanislao Mancini, fiind învățat să fie ascultător și loial, să nu iasă din cuvântul tatălui și să-i sărute mâna înainte de a i se adresa.
Începând din martie 1858, a început o carieră în armată, a luat parte la războaiele italiene de independență, a fost prezent la Bătălia de la Solferino din 1859, iar în 1866 a comandat Divizia a XVI-a în Bătălia de la Villafranca.
Inițial, pentru Umberto s-au făcut planuri de căsătorie cu Arhiducesa Mathilde a Austriei, dar aceasta a murit în urma unui accident, la vârsta de 18 ani. Pe 21 aprilie 1868, s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Margherita Teresa Giovanna, Prințesă de Savoia, unicul lor fiu fiind Victor Emmanuel, prinț de Napoli. Personalitatea puternică a Margheritei a sporit popularitatea monarhiei, această soție frumoasă și generoasă aflându-se și pe lista pretendentelor principelui Carol I al României, căruia i se căuta o mireasă printre cele mai bine cotate prințese europene.
Relația dintre Margherita și Umberto nu a fost una prea fericită, iar zvonurile de la curtea regală sugerau că bărbatul se întâlnea în continuare cu Eugenia Attendolo Bolognini, iubita lui de dinainte de căsătorie. Se pare că cei doi soți și-au întrerupt relațiile conjugale la doi ani după mariaj, de aceea Victor Emmanuel a rămas singurul lor copil.
În timpul vizitelor pe care le făcea prin provinciile italiene, Margherita era atentă să poarte costume populare locale și să admire cu entuziasm toate obiceiurile și tradițiile regionale, ceea ce a făcut-o mult mai populară decât era soțul ei. Era o femeie elegantă, supranumele care i s-a atribuit în epocă fiind „regina perlelor”, pentru că aproape întotdeauna avea un șirag sclipitor de perle în jurul gâtului.
În ianuarie 1871, după unificarea Italiei și proclamarea Romei drept capitală a regatului, Margherita și Umberto s-au stabilit la Roma, unde ea și-a continuat misiunea, făcând din recepțiile pe care le oferea la curtea regală un centru de interes exclusivist și celebru în întreaga Europă.
Încercarea de asasinare a regelui Umberto de către Giovanni Passannante, în noiembrie 1878, a determinat-o pe suverană să se implice și mai mult pentru a consolida prestigiul coroanei și pentru a construi o politică de loialitate față de instituția monarhiei.
A adunat în jurul ei un grup de intelectuali conservatori, cunoscut sub numele „Circolo della regina” (Cercul reginei) în celebrul său salon literar numit „Giovedì della regina” (Joia reginei), care era frecventat de cei mai cunoscuți artiști și scriitori ai epocii.
Pe 29 iulie 1900, în timp ce se afla la Monza, regele Umberto I, care scăpase cu viață după tentativa de asasinat pusă la cale de anarhistul Giovanni Passannante, a fost ucis de un alt anarhist, Gaetano Bresci. Criminalul a fost prins și judecat, fiind condamnat la închisoare pe viață, pentru că pedeapsa cu moartea fusese abolită în Italia în 1889. Trupul regelui Umberto a fost depus la Panteonul din Roma, fiind ultimul Savoia înmormântat acolo. Fiul și succesorul său, Victor Emmanuel al III-lea, a murit în exil și a fost înmormântat temporar în Egipt, de-abia în 2017 rămășițele fiindu-i transferate la Vicoforte, lângă Cuneo.
Regina a fost privită de italieni cu o imensă compansiune, creându-se în jurul ei un adevărat mit. Conștientă de această creștere de popularitate, văduva a acționat în consecință, ridicând și mai mult prestigiul monarhiei. Unicul ei fiu, Victor Emmanuel al III-lea, a preluat tronul Italiei la vârsta de 30 de ani, iar soția acestuia, discreta Elena de Muntenegru, a devenit suverană.
În calitate de regină mamă, Margherita a făcut un pas în spate, dar acest lucru nu a însemnat că s-a retras din viața publică, ci a rămas o figură publică dominantă, îndeplinindu-și în continuare atribuțiile dinastice, făcând vizite oficiale la spitale și biserici și oferind asistență materială persoanelor nevoiașe.
Spre deosebire de majoritatea naționaliștilor, s-a opus Primului Război Mondial, iar după ce a izbucnit conflagrația, a transformat una dintre reședințele ei în spital și s-a implicat activ în cadrul Crucii Roșii.
După încheierea războiului, fosta suverană s-a gândit că valul revoluționar din est va duce la sfârșitul monarhiei italiene. Aceste temeri, combinate cu naționalismul ei destul de pronunțat, au determinat-o să sprijine regimul fascist al lui Benito Mussolini, deși nu și-a exprimat niciodată în mod explicit adeziunea față de el.
Margherita a murit pe 4 ianuarie 1926, la vârsta de 74 de ani, la reședința sa din Bordighera, locul unde petrecea câteva luni în fiecare an datorită climei blânde din zonă. Trupul ei a fost transportat a doua zi cu trenul regal într-un ceremonial solemn și a fost înmormântat alături de cel al regelui Umberto, în Panteonul din Roma.
