
În octombrie 1933, politicianul liberal I.G. Duca își amintea într-o conferință susținută la Fundația Dalles un episod emoționant de la moartea Reginei Elisabeta a României:
“Înmormântarea ei s-a făcut după acelaşi protocol ca al regelui Carol. Poporul a plâns-o puțin, câţiva pamfletari au avut chiar suprema ineleganţă morală de a nu-i respecta nici sicriul. Corpul ei a fost aşezat la Curtea de Argeş lângă al regelui, sub lespedea unde petrecea atâtea ceasuri dusă pe gânduri in rugăciuni şi în plânsete. Între coşciugul ei şi al regelui, într-o cutiuţă pe vremuri pirogravată de regina Maria, au fost aşezate şi osemintele fiicei lor. Mormântul a împreunat deci pentru vecie bărbatul, soţia şi singurul lor copil.
Cu prilejul dezgroparii principesei Maria, s-a petrecut o scenă curioasă. Îndată după încetarea de viaţă a reginei, regele Ferdinand mă chemase şi îşi exprimase dorinţa ca rămăşiţele micii principese să fie şi ele aşezate la mormântul părinţilor ei. Am luat deci măsurile cuvenite ca să procedăm la dezgroparea acestor oseminte. De când murise, principesa Maria zăcea sub o modestă cruce în parcul de la Cotroceni. Ne-am interesat asupra îngropării ei, era sau nu era îmbălsămată, groapa era sau nu era boltită. Nimeni nu mai știa nimic, nimeni nu mai putea da nici o lămurire. Din cei care la 1874 luaseră parte la ceremonie, aproape toţi dispăruseră. La întrebarea cine o cunoscuse, abia pe ici pe colo se mai putea cita câte un nume. Din cei de la palat nu mai supravieţuiau nici unul, afară de Basset, ale cărui amintiri erau cu totul şterse. Se afirma că un bătrân telegrafist era din măsură să ne dea preciziuni, dar, întrebat, ne-a mărturisit şi el că nu-şi mai aduce aminte nimic.
Niciodată n-am avut mai dureros impresiunea deşertăciunii vieţilor omeneşti, 40 de ani şi era destul ca sub groaznica uitare a morţii să se şteargă ultimele vestigii şi ultimele amintiri. Pe de altă parte, în oraş circula un zvon sau, mai bine zis, reînvia o legendă.
O LEGENDĂ FALSĂ
Se susţinea că mormântul din parcul de la Controceni era gol şi că pe timpul pribegiei ei la Neuwied, regina Elisabeta dezgropase la taină pe fiica ei şi o transportase pe ţărmurile Rhinului. Ca dovadă se dădea faptul că de ani de zile regina Elisabeta, care iubise atât de mult această copilă, nu mai călcase pe la mormântul ei şi tot aşa se explică şi de ce mormântul era aproape neîngrijit. Regele Ferdinand avea cunoştinţă de aceste zvonuri, nu le dădea crezământ, dar nici nu se încumeta să le dezmintă cu hotărâre. În această stare de spirit am purces aşadar pe o ploioasă şi rece zi de februarie la funebra operaţie a dezmormântării. După un strat de pământ destul de adânc, am dat de un mare sarcofagiu de zidărie. Zvonurile erau deci false. Sub bolta de zidărie trebuia să se găsească sicriul principesei Maria.
Târnăcoapele încep să lovească zidăria care nu se mai spărgea. Hotărât, zidarii de la 1874 erau mai conștiincioși decât cei de azi. În cele din urmă, stratul de cărămizi e străpuns, în locul sicriului el conţinea însă pământ. Constatarea era stranie. Dar se putea ca sub acest pământ să dăm de oseminte. Groparii din nou încep să sape şi sapă mereu fără să dea de nimic. Era din ce in ce mai straniu. Mă uit la rege. Regele se uită la mine, se încinge între noi un întreg dialog mut. Să fie oare adevărată legenda?
Începem să fim îngrijoraţi. În sfârşit, la o neobişnuită adâncime s-a găsit un os amestecat în ţărână, pe urmă altul, o iconiţă de argint ruginită, câteva bucăţi dintr-un sicriu de lemn cu ciucuri de mătase verde, în fine, tot scheletul. Un lănţişor cu o cruce de aur arăta încă locul gâtului, pe deasupra un craniu de o mărime excepţională, cu o frunte proeminentă ce-ţi evoca surprinzător chipul principesei Maria, aşa precum fotografiile ni-l transmiteau.
Regele ne povesti că priveliştea acestui craniu îl făcea parcă să revadă pe mica verişoară cu care în copilăria sa se jucase la Sigmaringen. Dar la Argeş pecetluirea mormântului nu a fost mişcătoare ca aceea a regelui Carol. Zidarii erau grăbiţi, biserica lipsită de misticism, clerul părea că repetă în silă o slujbă cu care se obişnuise, lacrimi curate de ţărani n-au mai venit să stropească piatra abia închisă. Mărturisesc însă că personal o sinceră emoţie mă stăpânea.
Regina Elisabeta onorase pe mama mea şi pe tatăl meu cu prietenia ei intimă, mă cunoscuse pe mine de mic copil, fusese cu noi toţi întotdeauna plină de bunătate şi de atenţii. Încheind aceste rânduri nu am altă pretenţie decât aceea de a fi adus sincera şi obiectiva contribuţie la documentarea istorică a marilor vremuri pe care mi-a fost dat să le trăiesc, şi voi fi fericit dacă, scuturând pentru o clipă colbul preocupărilor noastre de toate zilele, voi fi avut darul să reînviez măcar în treacăt amintirea unor figuri la faţa cărora se cuvine să ne înclinăm cu evlavie pentru tot binele pe care în această ţară l-au urmărit şi l-au înfăptuit…”
*** Dimineaţa, octombrie 1933