Sinan, marele arhitect al Imperiului Otoman

Timp de aproape o jumătate de secol, geniul creator al lui Mimar Sinan a transformat fundamental orașele Imperiului Otoman, ridicând moschei, poduri, apeducte și palate care impresionează și astăzi prin armonia proporțiilor și îndrăzneala tehnică. Considerat cel mai mare arhitect al lumii otomane și unul dintre marii maeștri ai arhitecturii universale, Sinan a lăsat în urmă sute de construcții și o moștenire care a definit pentru totdeauna imaginea Istanbulului. 

Mimar Sinan Aga s-a născut la 15 aprilie, cel mai probabil în anul 1488 sau 1490, și a fost arhitectul-șef și inginerul curții otomane în timpul domniilor sultanilor Suleiman Magnificul, Selim al II-lea și Murad al III-lea.

Fiu al unui zidar, a fost recrutat prin sistemul devșirme și s-a format în cadrul corpului ienicerilor, remarcându-se prin aptitudini inginerești excepționale. A beneficiat de o educație tehnică solidă, care l-a condus spre o carieră în ingineria militară și a avansat rapid în structurile armatei otomane, ajungând ofițer și, ulterior, comandant al corpului ienicerilor, cu titlul onorific de „aga”.

La vârsta de 50 de ani, a fost numit arhitect-șef al Imperiului Otoman, funcție pe care a deținut-o timp de aproape jumătate de secol. Este considerat astăzi cel mai important arhitect al Orientului islamic și a fost adesea comparat cu Michelangelo, marele arhitect al Occidentului, cu care a fost contemporan.

Cele mai cunoscute lucrări ale sale au fost Moscheea Suleymaniye și Moscheea Șehzade din Istanbul, Moscheea Selimiye din Edirne și lucrările de restaurare de la Cupola Stâncii din Ierusalim și de la marile moschei din Mecca și Medina. Sinan a fost arhitectul a cel puțin 374 de structuri care au inclus 92 de moschei, 52 de mici moschei, 55 de școli de teologie, 7 școli pentru învățarea Coranului, 20 de mausolee, 17 bucătării publice, 3 spitale, 6 apeducte, 10 poduri, 20 de caravane, 36 de palate și conace și 48 de băi.

Moscheea Selimiye din Edirne este considerată capodopera lui Mimar Sinan, mihrabul este vizibil din orice colț al moscheei, iar cupola, cu un diametru de 31,25 metri și o înălțime de 43,25 metri, este cea mare cupolă a unui edificiu de acest tip din întreaga Turcie. Clădirea, un omagiu adus sultanului Selim al II-lea, cel de-al unsprezecelea al Imperiului Otoman, este înconjurată de patru minarete, fiecare cu o înălțime de 83 de metri, aflate exact la aceeași distanță față de centrul cupolei și fiecare având câte trei balcoane.

Moscheea Suleymaniye, o altă lucrare a arhitectului otoman, a fost construită între anii 1550-1558 la ordinul lui Soliman I și este una dintre marile moschei construite în perioada clasică a imperiului, fiind elaborată după modelul Hagiei Sofia, care a fost la origine o biserică construită din ordinul împăratului Iustinian ce a servit drept catedrală a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol până în 1453.

În anul 1660, Moscheea Suleymaniye a fost afectată de un incendiu, dar a fost restaurată de către sultanul Mehmed al IV-lea. O parte din cupolă a fost grav deteriorată din cauza cutremurului din 1766 și, din păcate, reparațiile ulterioare au distrus ceea ce mai rămăsese din construcția originală a lui Sinan.

În timpul Primului Război Mondial, curtea interioară a fost folosită pe post de depozit de arme, iar atunci când o parte din muniție a luat foc, structura a fost afectată de un nou incendiu, fiind restaurată complet abia în anul 1956.

La Suleymaniye se află două mausolee unde sunt îngropați sultanul Soliman I, sultana Hurrem, sultana Mihrimah, sultanul Soliman al II-lea, sultanul Ahmed al II-lea și fiica sultanului Mustafa al II-lea.

Viața personală a lui Mimar Sinan a fost surprinzător de discretă. Se știe că a fost căsătorit și a avut cel puțin doi copii, un fiu, Mehmet, și o fiică, Neslihan, însă despre familia lui s-au păstrat puține informații.

Relația cu sultanii pentru care a lucrat – Soliman Magnificul, Selim al II-lea și Murad al III-lea – a fost una excepțională, bazată pe o încredere rar întâlnită. Deși multe dintre clădirile sale s-au păstrat până astăzi, planurile tehnice originale au supraviețuit doar fragmentar.

Sinan își transmitea cunoștințele direct ucenicilor, iar informațiile despre metodele sale de lucru provin în mare parte din tratatele redactate de discipolii săi și din autobiografia dictată la bătrânețe poetului și istoricului Sai Mustafa Çelebi.

Trupul arhitectului Sinan, care s-a stins din viață pe 17 iulie 1588, cu un an înainte de a împlini vârsta de 100 de ani, a fost depus la Moscheea Suleymaniye. Din respect față de monumentalitatea propriei creații, a cerut ca mormântul său să nu fie amplasat în interiorul lăcașului, solicitând să fie așezat într-un colț discret dintr-o grădină laterală.