În epoca victoriană, dominată de convenții rigide, Charlotte, Emily și Anne Brontë au adus în literatura engleză pasiune, forță interioară și personaje feminine memorabile. Charlotte Brontë, cea mai mare dintre cele trei surori, s-a impus prin „Jane Eyre”, un roman cu numeroase elemente autobiografice.
„Existența familiei Brontë a fost un șir de decepții, de înfrângeri, de suferințe fizice, pe lângă cele morale, de doliuri sfâșietoare, care nu i-au dat păs cât a trăit. O soartă neîndurată părea că o urmărește și o silește să se închidă în singurătatea presbiterului de la Harworth, căci nicăieri în lume nu se găsea un loc pentru membrii ei.
De aceea căsuța mică ce se ridică lângă cimitir, la o margine de șes, apare celor ce o vizitează sau numai se gândesc la ea ca un loc consacrat de geniu, suferință și eroism moral.
Mândria sălbatică, acceptarea stoică a suferință, sensibilitatea dureroasă, aproape bolnăvicioasă a firilor, darul extraordinar de creație, au făcut din membrii familiei Brontë nefericiți și învinși în viață, dar au lăsat moștenire lumii trei capodopere, „Jane Eyre”, „Villette”, „La răscruce de vânturi”, și o simpatie mereu reînnoită, o admirație și o duioșie care, în timpurile noastre, se strânge cu un nou avânt în jurul amintirii lor”, nota Izabela Sadoveanu într-o cronică din 1939.
Charlotte Brontë a venit pe lume pe 21 aprilie 1816 la Thornton, un sat din apropierea orașului Bradford, și a fost fiica Mariei și a pastorului Patrick Brontë. Prima fiică a cuplului, numită tot Maria, s-a născut în 1814, a urmat Elisabeth, apoi încă patru copii: Charlotte, Patrick, Emily și Anne. Mama micuților s-a îmbolnăvit de cancer uterin și a murit pe 15 septembrie 1821, iar tatăl și-a dedicat viața, cu un neobișnuit simț al datoriei, celor șase orfani.
În vara anului 1824, cele patru fiice mai mari au fost trimise la o școală din West Yorkshire și, ulterior, la una din Lancashire. Maria și Elizabeth Brontë au murit de febră tifoidă pe 6 mai și, respectiv, 15 iunie 1825, iar cele mici au fost aduse urgent acasă. Decesele premature au tulburat familia atât de mult încât Patrick nu a mai vrut să-și mai trimită fetele la școală, astfel că cei patru copii rămași în viață au fost educați acasă de mătușa maternă, Elizabeth Branwell.
De-abia în 1831, Charlotte Brontë a fost trimisă la școala din Roe Head, Dewsbury, iar corespondența cu colegele de clasă, care s-a întins până la moartea ei, reprezintă sursa celor mai multe informații biografice despre scriitoare. După încheierea studiilor, a stat trei ani acasă, timp în care s-a ocupat de surorile mai mici, apoi a revenit la școala de la Roe Head ca institutoare, lucrând aici timp de câțiva ani. Ulterior a plecat împreună cu Emily la Bruxelles pentru a se specializa în pedagogie și limbi moderne, pentru că voia să deschidă o școală privată, și a fost timp de un an profesoară la pensionul Heger. Planul nu a avut succes și cele trei surori s-au concentrat asupra activităților literare, editându-și pe cont propriu cărțile pe care le scriseseră.
În 1847, romanul Charlottei, „The Professor”, a fost respins de la publicare, dar editorii la care a apelat i-au acceptat o altă carte, romanul „Jane Eyre”, pe care l-a tipărit sub pseudonim și care a fost foarte apreciat. În toamna următorului an, pe 24 septembrie, fratele fetelor, Branwell, a murit subit, iar la înmormântarea acestuia Emily a răcit și ulterior a fost diagnosticată cu tuberculoză.
Deși starea ei s-a înrăutățit în doar câteva săptămâni, a respins orice ajutor medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. Tânăra a murit în după amiaza zilei de 19 decembrie 1948. Extrem de afectată, Anne, cealaltă soră, s-a îmbolnăvit de gripă în preajma Crăciunului, simptomele s-au agravat în ianuarie anul următor, tatăl ei a trimis-o la un medic din Leeds, iar acesta a diagnosticat-o tot cu tuberculoză pulmonară. Spre deosebire de Emily, Anne a luat toate medicamentele care i se prescriseseră, a ascultat cu sfințenie sfaturile medicale, iar în februarie părea că starea ei s-a ameliorat, așa că a continuat să lucreze la poemele sale. Pe 24 mai, tânăra a vrut să facă o călătorie în orașul Scarborough, aceasta fiind o bună ocazie de a mai fi văzută de un medic, doar că la consult doctorul i-a spus că sfârșitul ei este aproape. Anne a primit vestea cu seninătate, a îndemnat-o pe Charlotte să fie tare și să-l îmbărbăteze pe tatăl lor. S-a stins din viață pe 28 mai 1849, la ora două după-amiaza, la doar 29 de ani.
Charlotte, singura dintre surorile Brontë care rămăsese în viață, și-a continuat activitatea literară și a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, care au fost foarte apreciate de cititori.
În 1853, a fost cerută în căsătorie de vicarul Arthur Bell Nicholls, care o plăcea de mult timp. Deși l-a refuzat inițial, iar tatăl ei s-a opus și el mariajului din cauza stării materiale precare a bărbatului, scriitoarea Elizabeth Gaskell, care îi era prietenă, a încurajat-o să accepte, sfătuind-o să vadă părțile bune ale acestei căsătorii. În cele din urmă, în ianuarie 1854, a fost de acord cu propunerea. Cei doi s-au căsătorit în iunie și și-au petrecut luna de miere în Irlanda.
Tânăra scriitoare a rămas însărcinată la scurt timp după nuntă, dar starea ei de sănătate a început să se agraveze și, potrivit bunei ei prietene, Elizabeth, avea în permanență senzația de greață și o stare de leșin.
Charlotte a încetat din viață pe 31 martie 1855, cu trei săptămâni înainte de a împlini vârsta de 39 de ani, iar pe certificatul ei de deces este indicată drept cauză a morții tuberculoza, deși alți biografi consideră că a murit din cauza deshidratării și a subnutriției provocate de vărsăturile aproape continue asociate sarcinii.
Scriitoarea a fost înmormântată alături de surorile ei, Emily și Anne Brontë, în cripta familiei din localitate.
Surse:
Elizabeth Gaskell, The Life of Charlotte Brontë, 1857
Lyndal Gordon, Charlotte Brontë: a passionate life, 1996
