Scena din „La Dolce Vita” în care Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, alături de Marcello Mastroianni, a devenit una dintre imaginile emblematice ale cinematografiei secolului XX. Secvența creată de Federico Fellini avea să o transforme pe actrița suedeză într-un simbol al senzualității anilor ’60, dar și într-o legendă de care i-a fost greu să se desprindă.
Anita Marianne Ekberg a venit pe lume pe 29 septembrie 1931 în Suedia și a avut încă șapte frați. În adolescență a lucrat ca model, a participat, la îndemnul mamei, la concursul Miss Malmö în 1950, apoi la concursul Miss Suedia, pe care l-a câștigat.
Pasul următor a fost participarea la competiția Miss Univers, ediția din 1951, care s-a desfășurat în Statele Unite. Deși nu a câștigat concursul, pentru că a fost una dintre cele șase finaliste, a obținut un contract cu Universal Studios, unde a primit lecții de actorie, oratorie, dans, călărie și scrimă, apoi a avut roluri minore în câteva filme precum „The Mississippi Gambler”, „Abbott and Costello Go to Mars”, „Take Me to Town” sau „The Golden Blade”.
Tânăra chiulea la multe dintre cursurile de actorie, preferând să meargă la cele de călărie, care se desfășurau pe dealurile de la Hollywood, iar Universal a renunțat la contractul cu ea după șase luni. Combinația dintre înfățișarea fizică și viața privată colorată pe care a avut-o, relațiile cu mari vedete de la Hollywood precum Frank Sinatra, Tyrone Power, Yul Brynner, Rod Taylor și Errol Flynn au făcut-o starul revistelor mondene și, în anii ’50, au transformat-o într-o adevărată „pin-up model”, apărând în reviste pentru bărbați precum Playboy.

Când a ajuns la studioul RKO, managerii au redactat o listă de cerințe pe care trebuia să le îndeplinească:
- Se va schimba imediat numele, care este imposibil de pronunţat. Se va pune la dispoziţie o listă de combinaţii posibile de nume.
- Se va schimba linia nasului. Americanilor le place la nebunie nasul în trompetă, cu nările larg deschise.
- Se va schimba dantura. Să fie scoşi toţi dinţii şi înlocuiţi.
La aceste ordine, tânăra a răspuns pe loc “Nu. Aici eu nu rămân”.
La mijlocul anilor 1950, după mai multe joburi ca model, a intrat în sfârșit în industria cinematografiei și a jucat în filmul TV „Casablanca”, a urmat „Război și pace”, filmat în Italia, și întâlnirea cu Fellini, redată mai jos:
„Schimbând studioul, spunea Anita, am lucrat alături de multe dintre marile nume ale momentului: Bob Hope, Dean Martin, Jerry Lewis, Rod Steiger, Victor Mature şi Frank Sinatra. În 1955, am plecat în Italia, pentru o super-producţie a lui Dino de Laurentiis, “Război şi pace”, cu Henry Fonda, Audrey Hepburn şi Mel Ferrer. Vă mai aduceţi aminte că al patrulea nume pe afiş era al meu?
Astăzi multă lume este de părere că, înainte de „La dolce vita”, nu făceam doi bani. Unii susţin că nici după aceea. Şi treaba asta mă roade. Pentru că nu eram un star internaţional. Primele mele contacte cu Fellini au avut loc la Roma, unde filmam în a nu ştiu câta coproducţie. Era, mi-aduc aminte, un film care se chema “Sub semnul Romei”. Federico m-a văzut pe platou, apoi a cercetat felul de viaţă pe care-l duceam, comportarea, obiceiurile. Ştia că-mi place să merg desculţă, auzise că am avut câteva scandaluri în public cu soţul meu, iar într-unul din acestea ajunsesem chiar să-i dau o palmă în plină stradă.

Îi căzuse sub ochi un reportaj al unui ziarist însoţit de fotografiile care mă înfăţişau făcând baie în Fontana di Trevi. De ce? Pur si simplu pentru că mă tăiasem la picior şi vârâsem piciorul în fântână ca să mă spăl de sânge. Nici o legătură cu orgia, cu demenţa celor care trăiesc în lux. Fellini cunoştea, aşadar, întreaga mea viaţă şi, într-o bună zi, mi-a spus: «Nu am un scenariu, dar am o poveste în cap. Şi în povestea asta dumneata nu trebuie să faci nimic altceva decât să fii dumneata însăţi». Îmi aduc aminte că i-am mărturisit agentului meu: «Nu cred că un asemenea film o să se facă». Dar mă înşelam. Nu numai că filmul s-a realizat, dar a fost şi un succes fără precedent. Şi, cu toate astea, mie mi-a zdrobit cariera.
Ar fi trebuit să plec imediat din Italia, numai ca începusem să prind rădăcini în ţara asta. Aceasta a fost greşeala care mi-a dăunat din punct de vedere profesional. Producătorii nu-mi mai ofereau decât roluri în care repetam la nesfârşit “La dolce vita”, povestea unui star care vine din America. Propria mea viaţă. Vedeţi, aşadar, că sunt o lucidă. Dar trebuie să admit că totdeauna am avut o slăbiciune pentru cinematograful italian, pentru că el poate fi de multe ori genial. Viaţa în cinematograful italian este haotică, înceţoşată, dar şi genială. Aştept aşadar un film serios, cu unul din cei mari de astăzi: Vittorio Gassman, Ugo Tognazzi, Nino Manfredi, Alberto Sindli”.

Scena în care actrița apare împreună cu Marcello Mastroianni în Fontana di Trevi a rămas una dintre cele mai cunoscute din istoria cinematografiei mondiale.
Anita a fost căsătorită de două ori, dar niciunul dintre mariaje nu a fost fericit. Primul ei soț a devenit, în mai 1956, cu actorul Anthony Steel, dar cei doi au divorțat trei ani mai târziu. Al doilea a fost Rik Van Nutter, cu care s-a căsătorit în aprilie 1963, dar și de acesta s-a despărțir în 1975. La sfârșitul anilor ’90, actrița s-a retras de pe platourile de filmare, dar a continuat să apară în public la diverse evenimente mondene.
În iulie 2009, a fost internată la spitalul San Giovanni din Roma pentru afecțiuni medicale minore și doi ani mai târziu, în decembrie 2011, ajunsă la vârsta de 80 de ani, a fost internată din nou în spital, de această dată la Rimini, având șoldul rupt. Artista suedeză a fost imobilizată pentru o perioadă de trei luni, timp în care casa ei a fost jefuită, hoții i-au furat bijuteriile și mobilierul, apoi i-au incendiat vila, iar ea a fost nevoită să solicite ajutor Fundației Fellini pentru a putea să-și refacă reședința.
Anita Ekberg s-a stins din viață pe 11 ianuarie 2015, la vârsta de 83 de ani, la clinica San Raffaele din Rocca di Papa și, conform dorinței ei, trupul i-a fost incinerat, rămășițele fiindu-i înhumate la cimitirul Bisericii Skanör din Suedia.


