Mariana Mihuț nu a iubit niciodată prea mult interviurile. Credea că actorii trebuie judecați pentru ceea ce fac pe scenă, nu după ceea ce povestesc despre ei înșiși. Și totuși, în câteva dialoguri acordate presei cu multe decenii în urmă, marea actriță a lăsat să se întrevadă o personalitate surprinzătoare: o femeie timidă, exigentă, uneori copleșită de îndoieli, care a refuzat roluri importante și a fost la un pas de a-și abandona profesia.
Mariana Mihuț s-a născut la 7 noiembrie 1942, la Chișinău, într-o perioadă în care războiul schimba destinele a milioane de oameni. Tatăl ei plecase pe front, iar familia a fost nevoită să se refugieze din Basarabia. Au urmat mai multe mutări, mai întâi la Turnu Severin, apoi la Râmnicu Vâlcea și, în cele din urmă, la Pitești.
Viitoarea actriță nu și-a cunoscut tatăl decât la vârsta de nouă ani, pentru că acesta fusese ținut prizonier într-un lagăr din Siberia și s-a întors acasă abia după război.
Pe când se afla la Pitești, a descoperit o lume care avea să îi schimbe destinul: teatrul. Participa la serbările școlare, recita poezii, cânta și dansa. La 11 ani, a apărut într-un spectacol de balet, apoi a avut ocazia să joace pe scena Teatrului de Stat din Pitești și la Curtea de Argeș.
Deși avea să devină una dintre actrițele cu cea mai puternică prezență scenică din România, Mariana Mihuț a mărturisit că fusese un copil extrem de timid. Scena i-a oferit posibilitatea de a depăși această timiditate și, treptat, visul de a deveni actriță a început să prindă contur. Părinții și-ar fi dorit să urmeze Medicina, o profesie considerată mai sigură decât actoria, dar, în cele din urmă, au acceptat să o lase să dea admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București cu o condiție: trebuia să reușească din prima încercare.
Dacă nu intra, urma să aleagă alt drum. Într-un vechi interviu, actrița își amintea că se pregătise în paralel și pentru admiterea la Comerț Exterior. Întrebată dacă crede în șansă, a răspuns: „Da. Cred că datorită ei am reușit la Institut. O nereușită pentru mine ar fi însemnat alegerea unei alte profesii.”
La examen a interpretat un fragment din „Nunta în codru”, de George Coșbuc, și o poezie de Tudor Arghezi. A fost admisă la clasa profesorilor Pop Marțian și Octavian Cotescu. În 1964, a absolvit Institutul alături de o generație remarcabilă de viitori actori, printre care Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Mandache și Virgil Ogășanu. Cu un an înainte, debutase la Studioul Casandra, interpretând-o pe Rosalinda în „Cum vă place”, de William Shakespeare.
Mariana Mihuț nu a fost niciodată o actriță dornică să vorbească despre sine. Într-un interviu acordat în timpul unui turneu al Teatrului Giulești la Cluj, și-a întâmpinat interlocutorul cu o declarație neașteptată: „Nu-mi plac interviurile deoarece te obligă la autopublicitate. Despre actori cele mai în măsură sunt să vorbească rolurile pe care le interpretează.”
Această rezervă nu era o simplă formulă de modestie. Într-un alt portret publicat în presa vremii, jurnalistul observa că actrița prefera repetițiile istovitoare oricărei discuții despre… cum ar trebui să se desfășoare repetițiile.
Într-o confesiune, actrița a făcut o mărturisire surprinzătoare. Întrebată de ce a ales teatrul, a răspuns că nu știe să explice atracția inițială, dar că profesia devenise unul dintre lucrurile esențiale ale vieții sale. Apoi a adăugat că iubește atât de mult teatrul, încât ar fi capabilă să renunțe la el în momentul în care ar simți că nu se mai poate realiza artistic.
Reporterul a întrebat-o dacă se gândise vreodată serios la această posibilitate. „Bineînțeles”, a răspuns. Mariana Mihuț a explicat că traversase perioade de neîncredere în propriile forțe, în care nemulțumirea față de ceea ce realiza devenise atât de puternică, încât luase în calcul abandonarea profesiei. Colegii și oamenii apropiați au fost cei care au convins-o că nu avea motive să capituleze.
După absolvire, Mariana Mihuț a jucat la Teatrul Giulești, apoi a devenit una dintre prezențele importante ale Teatrului Bulandra. A interpretat personaje foarte diferite, de la eroinele lui Shakespeare și Goldoni până la personajele dramatice ale lui Gorki, Cehov și Eugene O’Neill. Printre rolurile sale s-au numărat Mira din „Meșterul Manole”, Suzanne din „Nunta lui Figaro”, Eliza Doolittle din „Pygmalion”, Mașa din „Pescărușul” și Zoe din „O scrisoare pierdută”.
Criticii i-au remarcat capacitatea de a descoperi umorul în situații dramatice și gravitatea ascunsă în spatele unor personaje aparent comice. Într-un alt interviu, a recunoscut că refuzase propuneri pentru film și televiziune atunci când personajele nu i se potriveau sau când considera că proiectele nu erau suficient de interesante. Își dorea spectacole în care să comunice cu publicul, să îl emoționeze și să îl provoace să gândească.
În anii studenției, l-a cunoscut pe Victor Rebengiuc, care era deja un actor consacrat. „Victor era deja o vedetă când eu eram doar studentă”, avea să povestească peste ani. Cei doi s-au reîntâlnit în perioada filmărilor la „Pădurea spânzuraților”, capodopera cinematografică regizată de Liviu Ciulei, în care Mariana Mihuț și-a făcut debutul pe marele ecran.
În iunie 1965, s-au căsătorit civil. Zece ani mai târziu, în 1975, s-a născut fiul lor, Tudor. Un episod mai puțin cunoscut din istoria familiei s-a petrecut în 1992, când Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc au decis să se cunune religios, după aproape trei decenii de căsnicie. Inițiativa i-a aparținut fiului lor, care și-a dorit ca părinții să primească și binecuvântarea Bisericii.
Cei doi actori au împărțit scena în numeroase spectacole de-a lungul deceniilor. Victor Rebengiuc mărturisea că, deși se cunosc foarte bine, au metode diferite de apropiere de personaje și preferă să nu discute prea mult despre rolurile lor acasă, pentru a evita conflictele. Secretul longevității relației, spunea actorul, stă în răbdare și înțelegere, dar și în capacitatea fiecăruia de a se bucura sincer de succesul celuilalt.
Mariana Mihuț rezuma totul într-o declarație simplă: „Sunt cu adevărat fericită că a trecut atât timp și îl am lângă mine pe Victor.”
În ultimele decenii, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc au oferit publicului unele dintre cele mai emoționante întâlniri teatrale. În spectacolul „Umbre”, montat la Teatrul Național din București în regia lui Vlad Cristache, au interpretat un cuplu de vârstnici care își păstrează tandrețea, umorul și capacitatea de a se tachina. Mai târziu, în „Regele moare”, de Eugène Ionesco, au apărut din nou împreună, într-o poveste despre putere, fragilitate și apropierea inevitabilă a sfârșitului.
Într-unul dintre vechile interviuri, Mariana Mihuț a fost întrebată despre personajele interpretate și despre felul în care le construiește. A răspuns cu o sinceritate care l-a dezarmat pe reporter: „Știu – mă rog, atâta știu – să-mi joc rolurile pe scenă. Nu știu să vorbesc despre ele…”
Mariana Mihuț nu a încercat să transforme profesia într-o poveste despre propria celebritate. A preferat să caute, de fiecare dată, adevărul personajelor pe care le interpreta, chiar și atunci când această căutare o obliga să se îndoiască de sine însăși.
La mulți ani, Mariana Mihuț!
Surse: revistele Teatrul, Cinema, Flacăra
Puteți citi și:
