A ajuns la Viena în vremea războaielor napoleoniene, a trăit la Roma, unde a cunoscut o artistă care i-a influențat destinul, și a refuzat perspectiva unei cariere militare în serviciul Rusiei. Când s-a întors în Moldova, în 1812, a descoperit că limba română nu prea era folosită în învățământul superior și în viața culturală a elitelor. În următoarele decenii avea să înființeze școli, să tipărească prima gazetă românească, să organizeze spectacole de teatru, să întemeieze o tipografie și chiar să construiască o fabrică de hârtie. Omul care a contribuit decisiv la modernizarea culturii moldovenești avea să intre, spre sfârșitul vieții, în conflict cu generația pașoptistă, care dorea modernizarea politică a țării.
Gheorghe Asachi s-a născut la Herța, la 1 martie 1788. Tatăl său, Leon Asachi, cunoscut anterior sub numele de Lazăr Asachievici, era un om cultivat, preocupat să le ofere copiilor o educație temeinică. Familia a plecat la Lemberg, în Galiția, unde Gheorghe, în vârstă de numai opt sau nouă ani, a început să studieze într-un mediu intelectual mult mai sofisticat decât cel din Moldova.
A învățat germana, polona și latina, a studiat filosofia, matematica și ingineria civilă, dar o boală l-a obligat să-și întrerupă studiile. Părinții au căutat o climă mai potrivită, astfel că în august 1805 Gheorghe Asachi a ajuns la Viena, împreună cu fratele său, Daniel.
Aici a continuat să studieze matematica și astronomia, urmând cursurile savantului Johann Tobias Bürg. Capitala Austriei traversa însă una dintre cele mai tulburi perioade ale istoriei sale: războaiele napoleoniene. Potrivit unei evocări publicate în Universul literar în 1926, tânărul moldovean ar fi asistat la intrarea lui Napoleon în Viena, în fruntea trupelor franceze. Imaginea împăratului, văzut de Asachi ca reprezentant al unei mari puteri de origine latină, ar fi avut asupra sa o impresie puternică.
Potrivit biografiei sale, i s-a propus să intre în corpul inginerilor militari ruși, cu gradul de locotenent. Tânărul a refuzat oferta și a plecat în Italia, atras de civilizația antică, de literatură și de artă. La Roma a studiat arheologia, limba italiană, pictura și literatura clasică. A început să scrie poezii în italiană și a intrat în cercurile intelectuale ale orașului.
Mai târziu, explicând această alegere, avea să mărturisească: „Dorința de a atinge fântâna cercărei filologice și amorul pentru lucrurile antice m-au îndemnat încă din cele întâi ale mele junețe a merge la Roma cea mărită.”
În Italia a cunoscut-o pe Bianca Milesi, artistă și femeie cultivată, care a exercitat o influență importantă asupra tânărului poet. Biografii săi vorbesc despre anii petrecuți la Roma ca despre o perioadă dominată de studiu, pictură, poezie și dragoste.
În 1812, Asachi a hotărât să revină în Moldova. Un articol publicat în 1926 susține că decizia sa a fost influențată de informațiile primite de la generalul francez Miollis despre presupusele planuri napoleoniene de reconstituire a vechii Dacii. Campania lui Napoleon împotriva Rusiei s-a încheiat dezastruos, iar Asachi a revenit într-o țară care nu semăna deloc cu lumea universitară și artistică pe care o cunoscuse în Occident.
Moldova începutului de secol XIX se afla încă sub regimul domniilor fanariote. Limba greacă ocupa un loc important în administrație și în învățământul destinat elitelor, în timp ce limba română nu beneficia de prestigiul și instituțiile necesare dezvoltării sale culturale. Tânărul care studiase la Lemberg, Viena și Roma s-a simțit, după cum consemnează unul dintre biografii săi, „străin și fără vază în propria sa țară”.
În 1813, a început să predea matematica și ingineria la Școala de la Trei Ierarhi din Iași. Printre elevii săi se aflau fii ai familiilor boierești, obișnuiți până atunci cu un învățământ în care limba română avea un rol secundar.
Inițiativa lui a fost îndrăzneață, pentru că a susținut că disciplinele tehnice și științifice puteau fi predate și în românește, nu doar în limbile considerate potrivite pentru învățământul superior.
Asachi a continuat să organizeze și să sprijine școli, colaborând cu mitropolitul Veniamin Costache, unul dintre cei mai importanți susținători ai învățământului românesc din Moldova.
În 1820, s-a implicat în reorganizarea Seminarului de la Socola și a călătorit în Transilvania, la Cluj și Blaj, pentru a recruta profesori. Printre dascălii veniți atunci la Iași s-au numărat Vasile Fabian, Vasile Pop, Ion Costea și Ion Manfi. Pentru Asachi, dezvoltarea învățământului nu însemna însă doar deschiderea unor școli. A realizat că era necesară formarea profesorilor, crearea manualelor și consolidarea unei limbi române capabile să exprime noțiuni științifice, filosofice și literare.
Una dintre cele mai surprinzătoare laturi ale activității lui Gheorghe Asachi a fost pasiunea pentru teatru. Într-o vreme în care spectacolele destinate aristocrației ieșene erau prezentate mai ales în limbi străine, el a încercat să aducă limba română pe scenă.
La mijlocul lunii decembrie 1815, potrivit unei relatări publicate de Adevărul literar și artistic, un grup de tineri din familiile boierești a reprezentat, în casa hatmanului Costache Ghica, piesa Mirtil și Hloe, adaptată de Asachi după Gessner și Florian.
Alte evocări plasează începuturile teatrului său în 1816 și amintesc spectacolul Serbarea păstorilor moldoveni. Dincolo de diferențele de datare, aceste reprezentații au rămas printre primele încercări organizate de teatru în limba română din Moldova.
În acea perioadă, Asachi a cunoscut-o pe Elena Teyber, o vieneză cu o solidă educație muzicală, venită la Iași ca profesoară în familia Sturdza. Elena studiase muzica la Viena și Dresda, pentru că tatăl ei fusese profesor și compozitor în serviciul curții imperiale austriece.
Între cei doi s-a format o legătură intelectuală și sentimentală care avea să se transforme într-un parteneriat artistic de lungă durată. O relatare de arhivă susține că relația a întâmpinat prejudecăți și împotriviri din partea unor contemporani. După ce s-au căsătorit (probabil în 1826-1827), Gheorghe Asachi i-a adoptat pe cei trei copii ai Elenei proveniți din mariajul anterior cu negustorul grec Kiriaco Melirato: Dumitru, Alexandru (Alecu) și Glicheria, cunoscută ulterior ca Hermiona. Dumitru a devenit maior, iar Alexandru a ajuns colonel. Cea mai cunoscută dintre urmașele cărturarului a fost Hermiona Asachi (1821–1909), scriitoare și traducătoare, care, după o primă căsătorie cu Alecu Moruzi, s-a recăsătorit în 1852 cu istoricul și scriitorul francez Edgar Quinet, susținător al unirii Principatelor Române. Stabilită în Franța, Hermiona a publicat mai multe lucrări în limba franceză și a legat o prietenie apropiată cu Victor Hugo, cu care a întreținut o corespondență remarcabilă. Marele scriitor francez îi mărturisea într-una dintre scrisori: „Nu voi deznădăjdui atâta vreme cât vor exista orașe ca Parisul, popoare ca Franța, bărbați ca Quinet și femei ca dumneavoastră”. Hermiona a murit la Paris, în 1909, și a fost înmormântată alături de Edgar Quinet, în cimitirul Montparnasse. Unica fiică naturală a lui Gheorghe Asachi, Eufrosina, a murit în iulie 1848, la doar 19 ani, la Mănăstirea Neamț.
Elena Asachi a compus muzică pentru spectacolele cărturarului, a contribuit la organizarea reprezentațiilor și a devenit una dintre figurile importante ale începuturilor vieții muzicale românești din Moldova.
În anii 1830, cei doi au colaborat la punerea în scenă a unei serii de spectacole istorice și pastorale, printre care Petru Rareș, Dragoș Vodă și O idilă moldovenească.
La reprezentațiile organizate de Asachi au participat sau au fost implicați tineri care aveau să devină personalități ale culturii române, între ei aflându-se Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri și Matei Millo.
În 1836–1837, Asachi s-a numărat printre organizatorii Conservatorului filarmonic-dramatic din Iași, unde se predau muzica vocală și declamația, iar elevii pregăteau spectacole în limba română. Una dintre realizările remarcabile ale instituției a fost reprezentarea operei Norma de Bellini, în traducerea lui Asachi, în februarie 1838.
La 1 iunie 1829, a apărut la Iași primul număr al publicației Albina Românească, întemeiată de Gheorghe Asachi, moment esențial pentru dezvoltarea presei din Moldova.
Până atunci, informațiile circulau prin corespondență, prin gazete străine sau prin relatări transmise de la o persoană la alta. Publicul cititor de limbă română nu dispunea de o gazetă locală care să-i prezinte regulat evenimentele politice, economice și culturale, iar Albina Românească a contribuit la schimbarea acestei situații.
Ziarul publica știri, informații administrative, texte literare și materiale de interes general și a devenit treptat un instrument de educație publică și de răspândire a limbii române scrise.
Pentru a-și susține activitatea editorială, Asachi a înființat în 1832 o tipografie, cunoscută sub numele de Institutul Albinei, unde au apărut cărți, traduceri, calendare, almanahuri și lucrări destinate unui public tot mai divers. Albina Românească a continuat să apară până în decembrie 1849, traversând două decenii de transformări politice și culturale profunde.
Asachi nu s-a limitat însă la învățământ, literatură și presă. Tulburările din 1821 l-au determinat să părăsească temporar Moldova, refugiindu-se împreună cu familia prin Bucovina și Basarabia. Ulterior, în noiembrie 1822, domnitorul Ioan Sandu Sturdza l-a trimis la Viena în calitate de agent diplomatic al Moldovei, pentru o perioadă de aproximativ cinci ani, reprezentând interesele țării și continuând să cerceteze documentele privitoare la istoria ei.
După întoarcerea la Iași, a fost implicat în reorganizarea instituțiilor moldovenești. În 1829, a participat, ca secretar al comisiei moldovene, la lucrările pentru elaborarea Regulamentului Organic, document care avea să stabilească un nou cadru administrativ și politic pentru principat.
Un alt domeniu în care s-a remarcat a fost organizarea arhivelor. În 1831–1832, Asachi s-a implicat în constituirea Arhivelor Statului din Moldova, într-o perioadă în care numeroase acte administrative, juridice și istorice erau păstrate în condiții nesigure sau se aflau în posesia unor particulari.
În 1835, Gheorghe Asachi a contribuit la organizarea Academiei Mihăilene din Iași, una dintre instituțiile fundamentale ale învățământului superior românesc din secolul al XIX-lea.
Printre profesorii instituție s-au numărat Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Eftimie Murgu și Ion Ionescu, dar Asachi însuși a predat mai multe discipline, continuând să fie unul dintre principalii organizatori ai învățământului moldovenesc.
Una dintre cele mai neașteptată acțiuni ale sale a fost una industrială. În 1841, la Cetățuie, lângă Piatra-Neamț, a pus în funcțiune o fabrică modernă de hârtie, echipată cu utilaje aduse din străinătate, momentul inaugurării fiind consemnat într-un raport oficial din 8 noiembrie 1841. Pentru un om care întemeiase gazete, tipografii și instituții de învățământ, fabricarea hârtiei nu era o preocupare întâmplătoare, pentru că înțelesese că dezvoltarea culturii depindea și de mijloacele materiale prin care aceasta putea ajunge la cititori.
În primăvara anului 1847, Iașul a primit vizita unuia dintre cei mai celebri muzicieni ai Europei: pianistul și compozitorul Franz Liszt. Potrivit unui articol din Adevărul literar și artistic din 1924, Asachi s-a numărat printre personalitățile care au contribuit la organizarea vizitei, alături de Ștefan Catargi și alți reprezentanți ai elitei ieșene.
În lipsa unei săli de concerte adecvate, Liszt a cântat cu acea ocazie într-o casă boierească, în fața unui public restrâns. Asachi i-a dedicat muzicianului un sonet în română și franceză, publicat în Albina Românească la 4 mai 1847.
Deși contribuise decisiv la modernizarea vieții culturale din Moldova, Gheorghe Asachi nu a privit cu aceeași încredere transformările politice radicale. În 1848, când o nouă generație de intelectuali moldoveni cerea reforme și schimbări profunde, cărturarul s-a situat de partea curentului conservator.
Omul care încurajase folosirea limbii române în școli, susținuse presa și formase generații de tineri nu împărtășea toate aspirațiile politice ale acestora.
Biograful Gh. Cardaș observa, într-un articol publicat în Universul literar în 1926, că Asachi, devenit între timp un tradiționalist, a primit „cu multă neîncredere avântul și sacrificiul generației noi”. Pozițiile sale politice i-au atras critici și au contribuit la diminuarea influenței de care se bucurase în deceniile precedente.
Aceasta a fost una dintre marile contradicții ale destinului său: deschis către inovație în educație, dezvoltarea presei și a teatrului, Asachi a rămas atașat unor concepții politice pe care generația pașoptistă le considera depășite.
În ultima parte a vieții, Asachi a continuat să scrie, să traducă și să publice. Opera sa literară cuprinde poezii, fabule, nuvele istorice, piese de teatru și numeroase traduceri. Printre lucrările amintite de biografii săi se numără Petru Rareș, Elena Dragoș, Turnul lui But și diferite compoziții patriotice.
În septembrie 1868, i-a fost acordată o recompensă națională, ca recunoaștere a serviciilor aduse culturii și învățământului. Gheorghe Asachi s-a stins din viață la Iași, la 12 noiembrie 1869, iar soția sa, Elena, care îi fusese alături în numeroasele sale inițiative artistice, i-a supraviețuit până în 1877.
Privind astăzi biografia acestui cărturar, este greu de găsit un domeniu important al vieții culturale moldovenești din prima jumătate a secolului al XIX-lea în care să nu fi lăsat o urmă: școala, presa, teatrul, muzica, literatura, tiparul, arhivele și chiar industria hârtiei.
Surse:
• Gh. Cardaș, articol biografic despre Gheorghe Asachi, Universul literar, 1926.
• Studiu despre Gheorghe și Elena Asachi și contribuția lor la dezvoltarea muzicii și teatrului din Moldova, Adevărul literar și artistic, 1924.
Puteți citi și:
Cărturarul moldovean Petru Movilă a ajuns mitropolit al Kievului
