„Unii l-au socotit genial. Alții nebun”, spunea regizorul Laurențiu Damian despre Iulian Mihu, cineastul care a realizat una dintre cele mai iubite ecranizări din istoria cinematografiei românești, „Felix și Otilia”, și care și-a petrecut o bună parte a carierei luptând cu cenzura, cu producătorii și, uneori, cu propriile nemulțumiri.
Iulian Mihu s-a născut pe 3 noiembrie 1926, la București. Înainte de a deveni regizor, a lucrat în presă. Potrivit unui portret publicat de revista „Cinema” în 1985, începând din 1947 a scris pentru publicații de tineret, apoi a colaborat cu revista „Contemporanul”, activitate pe care a continuat-o până în 1960.
A făcut parte din primele generații de cineaști formați în România după război, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1955. În timpul studiilor l-a avut profesor pe Victor Iliu, una dintre personalitățile importante ale cinematografiei românești din acea perioadă. Împreună cu Manole Marcus, a realizat scurtmetrajul „La mere”, inspirat dintr-o povestire de Anton Cehov. A urmat „Jocurile copilăriei”, iar în 1959 a semnat, tot alături de Marcus, primul său lungmetraj, „Viața nu iartă”, inspirat din nuvelele lui Alexandru Sahia.
Debutul în lungmetraj a fost și prima întâlnire dureroasă cu cenzura. Regizorul Savel Stiopul avea să amintească, într-un articol omagial publicat în „România literară”, în 1999, că filmul fusese conceput sub titlul „Moartea tânărului cu termen redus”, dar ajunsese pe ecrane într-o versiune modificată.
În 1961, a realizat „Poveste sentimentală”, după Horia Lovinescu, cu Irina Petrescu, Emil Botta, Cristea Avram și Victor Rebengiuc. Filmul a atras atenția printr-o tehnică neobișnuită pentru cinematografia românească a vremii: cadre lungi, filmate cu aparatul ținut în mână, aflat aproape permanent în mișcare.
Revista „Cinema” observa, într-un articol din 1985, că „Poveste sentimentală” se număra printre primele lungmetraje românești dedicate în mod direct analizei iubirii. Nu era doar o poveste romantică, ci și o încercare de a găsi un limbaj cinematografic diferit.
Au urmat „Procesul alb”, după Eugen Barbu, și alte producții care au confirmat interesul regizorului pentru adaptările literare, dar și pentru experiment. Mihu avea o concepție foarte clară despre meseria sa. Într-un articol semnat chiar de el în revista „Cinema”, în 1973, susținea că filmul nu trebuie judecat ca o simplă combinație de decoruri, costume, dialoguri și interpretări actoricești. Pentru el, cinematografia era o artă independentă, care trebuia să se exprime în primul rând prin imagine, ritm și mișcare.
„Felix și Otilia”, filmul care l-a făcut celebru
În 1972, Iulian Mihu a adus pe ecrane „Felix și Otilia”, adaptarea romanului „Enigma Otiliei”, de George Călinescu. Pregătise proiectul timp de câțiva ani și discutase chiar cu scriitorul despre posibilitatea ecranizării. Într-un interviu acordat revistei „Contemporanul”, a povestit că a păstrat pe scenariul său observațiile și însemnările lui George Călinescu. Distribuția a fost una neobișnuită. În rolul lui Felix a apărut scenograful Radu Boruzescu, Otilia a fost interpretată de Julieta Szönyi, Sergiu Nicolaescu l-a jucat pe Pascalopol, iar Gheorghe Dinică a creat un memorabil Stănică Rațiu.
Pentru alte personaje, Mihu a apelat la oameni fără experiență actoricească. Hermann Chrodower și Arpad Kemeny au fost aleși pentru rolurile lui Costache Giurgiuveanu și Simion Tulea. Regizorul considera că uneori o fizionomie autentică poate exprima mai mult decât o interpretare perfect stăpânită tehnic.
Succesul filmului nu a însemnat însă că autorul era pe deplin mulțumit de rezultat.
În 1973, mărturisea că alegerea interpretei pentru Otilia fusese una dintre dificultățile majore ale producției. Actrița pe care o preferase inițial nu fusese acceptată de producător, iar el considera că nu reușise, în prima parte a filmului, să surprindă toate nuanțele personajului imaginat de Călinescu. Nu îi contesta talentul Julietei Szönyi, dimpotrivă, recunoștea că, în partea a doua, reușise să adapteze personajul la sensibilitatea actriței.
„Felix și Otilia” a primit mai multe distincții ale Asociației Cineaștilor din România, inclusiv premii pentru regie, scenariu și imagine. La Festivalul de la Veneția, în 1972, filmul a obținut distincția „Premio di selezione”.
Cu doi ani înainte de „Felix și Otilia”, revista „Cinema” l-a surprins pe Iulian Mihu într-o ipostază neașteptată: pregătea „Neînfricații”, un serial de aventuri cu haiduci, realizat în coproducție româno-franceză. Proiectul cuprindea 13 episoade, dintre care el urma să regizeze patru. Distribuția îi includea pe Mircea Albulescu, Toma Caragiu, Gina Patrichi, Jean Constantin și Violeta Andrei. Pentru un cineast asociat cu filmele de autor, un asemenea proiect părea o surpriză. Mihu a explicat însă că televiziunea îi oferea alte posibilități decât cinematograful. Pe micul ecran, spunea el, prim-planurile, acțiunea și ritmul aveau o importanță aparte.
În 1980, a realizat „Lumina palidă a durerii”, după un scenariu de George Macovescu, o poveste despre viața unei comunități rurale din apropierea Buzăului, înaintea și în timpul Primului Război Mondial. Într-un interviu acordat Evei Sîrbu, publicat în revista „Cinema” în 1982, regizorul declara:
„Eu spun că e cel mai bun film al meu. Ca regie.”
Explica și de ce realizarea lui fusese atât de dificilă. George Macovescu îi oferise aproximativ 70 de subiecte, din care selectaseră doar câteva. Regizorul nu voia să le unească prin explicații literare, ci prin imagini, personaje și ritmul filmării. O altă decizie curajoasă a fost folosirea localnicilor în rolurile de țărani. Actorii profesioniști pe care îi testase nu îl convinseseră. Jucau bine, dar, în opinia sa, nu aveau autenticitatea oamenilor din sat. Rezultatul a fost un film în care chipurile, gesturile și peisajele au devenit la fel de importante ca dialogurile. „Lumina palidă a durerii” a primit premiul pentru regie al Asociației Cineaștilor din România și o distincție specială la Festivalul Internațional de Film de la Moscova din 1981.
Dincolo de realizările sale, Iulian Mihu a fost un cineast care a cunoscut direct intervențiile cenzurii comuniste. În evocarea publicată în „România literară”, în 1999, Savel Stiopul afirma că filmele regizorului suferiseră tăieturi, modificări și înlocuiri și că, la un moment dat, Mihu fusese trimis să lucreze la Studioul de Filme Documentare „Alexandru Sahia”.
Experiența tristă nu l-a făcut să renunțe la cinema, dar, în 1982, recunoștea: „Și eu am făcut cedări pe parcursul existenței mele de regizor”, adăugând că, după „Lumina palidă a durerii”, hotărâse să nu mai cedeze. Criticile lui nu vizau numai cenzura. Îl nemulțumeau și scenariile slabe, lipsa de curaj a unor colegi și tendința de a repeta formule cinematografice deja verificate. În același interviu spunea: „Eu caut să fac altceva, de la un film la altul.”
Între 1964 și 1974, Iulian Mihu a predat regia de film la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Potrivit articolului biografic publicat de revista „Cinema” în 1985, printre studenții săi s-au numărat Șerban Creangă, Dan Pița și Mircea Veroiu. Alexandru Tatos a fost, de asemenea, unul dintre tinerii cineaști pe care i-a sprijinit.
Nu era genul de profesor care să le ceară discipolilor să îi imite stilul. Dimpotrivă, considera că fiecare regizor trebuie să își descopere propria personalitate artistică. În 1982, vorbea cu satisfacție despre evoluția lui Dan Pița și despre faptul că acesta revenise la un mod de expresie care i se potrivea.
În anii ’80, Mihu a continuat să caute forme noi de expresie, uneori îndepărtându-se radical de convențiile filmului realist.
„Omul și umbra”, despre care a vorbit într-un interviu acordat în 1982, a fostun experiment suprarealist construit în jurul temei alcoolismului. Regizorul explica faptul că nu urmărea să condamne omul bolnav, ci să provoace reflecția asupra suferinței sale. Au urmat alte producții, printre care „Comoara”, „Surorile” și „Anotimpul iubirii”. După 1989, a realizat „Flăcăul cu o singură bretea” (1991) și „Dublu extaz” (1998), două filme foarte personale, care au continuat să provoace reacții contradictorii.
Iulian Mihu s-a stins din viață pe 20 iunie 1999, la București, la vârsta de 72 de ani, la puțin timp după realizarea ultimului său lungmetraj, „Dublu extaz”.
Zece ani mai târziu, regizorul Laurențiu Damian i-a dedicat documentarul „Despre Iulian Mihu, așa cum a fost. Despre noi, așa cum suntem”, încercând să reconstituie personalitatea unui artist admirat, contestat și adesea greu de înțeles.
În evocarea sa, Savel Stiopul îl descria drept un cineast care își apărase individualitatea într-un sistem ostil experimentului. Era, desigur, perspectiva unui coleg și prieten, dar și mărturia unei generații care cunoscuse limitele libertății de creație.
Poate că Iulian Mihu și-a definit cel mai bine filosofia artistică într-o conversație cu Eva Sîrbu, publicată în 1982.
Vorbind despre perfecțiune, despre imposibilitatea de a o atinge și despre nevoia de a continua să încerci, regizorul a rostit o frază care poate servi drept concluzie a întregii sale biografii:
„Aspirația spre sublim, acesta-i secretul…”
Surse:
• Savel Stiopul, articol omagial dedicat lui Iulian Mihu, România literară, 1999
• Interviu cu Iulian Mihu despre serialul „Neînfricații”, Cinema, 1970
• Portret biografic și profesional, Cinema, 1985
• Eva Sîrbu, interviu cu Iulian Mihu despre „Lumina palidă a durerii”, „Omul și umbra” și cinematografia românească, Cinema, 1982
